Trei dicţionare cronologice ale literaturii române

Un articol de ION SIMUŢ

Oricât s-ar strădui, nicio istorie a literaturii nu poate păstra un strict spirit cronologic, de letopiseţ, dintr-un motiv foarte simplu: rămânând o istorie, adică o înşiruire analitică de opere şi scriitori într-o ordine relativă a apariţiei lor în prim-planul vieţii literare, orice sinteză de acest fel încearcă să găsească şi o coerenţă tematică, estetică, stilistică etc. prin care asociază mai multe aspecte într-un grup, o tendinţă sau curent literar, iar acestea depăşesc succesiunea strictă a câtorva ani, întinzându-se pe decenii.
Istorie şi cronologie
Istoria literaturii lucrează cu tranşe mai mari de timp decât un an literar, operând cu etape, perioade sau epoci, ca unităţi de măsură sau secvenţe ale unei istoricităţi percepute mai larg, într-o respiraţie mai cuprinzătoare a temporalităţii în desfăşurare. Într-un mod oarecum paradoxal, spiritul strict cronologic se pierde într-o istorie a literaturii ce nu poate lucra cu unităţi foarte mici de timp dacă vrea să ofere o perspectivă comprehensivă asupra evoluţiei genurilor literare, a stilurilor, a marilor sau micilor tendinţe, ce nu se văd de la un an la altul, uneori nici de la un deceniu la altul. Unei istorii a literaturii cu o viziune sintetică, explicitată în analize, asocieri, comparaţii, îi scapă tocmai cronologia măruntă şi exactă, care fărâmiţează sau fragmentează timpul, duratele mai lungi. Istoriile veritabile au putut fi scrise după letopiseţe şi, când istoriile pierd detaliile, o întoarcere la „ceasornicul domnilor“ se face pentru o revenire la un memorator de date. Letopiseţul, oricât de meticulos în reconstituire, nu era perfect sinonim cu cronografia nudă. Într-un mod similar, nici istoria literaturii nu e sinonimă cu o strictă cronologie literară. Fiecare satisface curiozităţi diferite. Cronologiile literare s-au născut la noi mult după istoriile literaturii, dintr-o insatisfacţie faţă de spiritul cronografic al acestora din urmă. Prea multele explicaţii şi comentarii din istoriile literaturii înăbuşă sau estompează cronologia. Din acest motiv compensatoriu, cronologiile literare sau dicţionarele cronologice restituie o ordine nudă a faptelor literare, fără prea multe comentarii, dacă se poate deloc, ca în calendare.
Dacă istoriile literaturii române (schiţe, intenţii, proiecte, pledoarii în favoarea ideii) au apărut pe la jumătatea secolului al XIX-lea, dicţionarele cronologice au apărut cu mai mult de un secol mai târziu. Fenomenul e firesc. Trebuia să se adune o istorie suficient de mare pentru ca în sinteze să se piardă detaliile, a căror recuperare să fie resimţită ca o necesitate. Pe de altă parte, istoriile înseşi au apărut la noi după ce s-au constituit bibliografiile, arhivele, bibliotecile, ca o dovadă că există suficient material (opere) pentru a-i inventa o poveste. Istoria literaturii române se naşte pe fondul constituirii inventarelor de patrimoniu, care cuprindeau în sine o istorie latentă, nedezvăluită. Istoriile literaturii române se nasc din astfel de inventare seci, cumul de dovezi amorfe care solicită o ordine şi o poveste, adică o istorie culturală grevată pe o istorie politică şi socială.
Cronologiile literare rezultă dintr-o necesitate inversă sau opusă bibliografiilor. Când s-au acumulat prea mult istorii, a apărut nevoia unei simplificări. O istorie prea stufoasă trebuia comprimată într-o istorie esenţializată în date, o altfel de istorie seacă, aşa cum erau într-un fel bibliografiile originare, simple evidenţe ale unui patrimoniu. Dicţionarele cronologice sunt esenţializări, mai bine zis reducţii ale unor istorii ale literaturii la o schemă sau evoluţie temporală. Oricât ar părea de curios, la noi au apărut numai trei astfel de dicţionare cronologice ale literaturii române.
De la letopiseţ la istorie,
înainte şi înapoi
Primul a apărut abia în 1979: Dicţionar cronologic. Literatura română (862 de pagini), la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, avându-i coordonatori pe I. C. Chiţimia şi Al. Dima, iar ca autori pe Mircea Anghelescu, Dorina Grăsoiu, Emil Manu, Nicolae Mecu, Mihai Moraru,
I. Oprişan, Despina Spireanu, cercetători la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“. Era, prin urmare, o operă colectivă, în cadrul căreia fiecare specialist îşi avea o perioadă de predilecţie. Acest dicţionar, cu un spirit enciclopedic nedus până la capăt, nu are doar meritele unui pionierat, ci meritele obiective ale unei reuşite parţiale, reuşită valabilă şi azi în limitele impuse de anul şi epoca în care a apărut. Dar tocmai ceea ce îl datează îi asigură acum un interes suplimentar: faptul că prezintă cu lux de amănunte perioada comunistă a literaturii (redactată de I. Oprişan), e adevărat numai până la jumătatea anului 1979, cam cum i-ar fi plăcut regimului politic să se înfăţişeze. Desigur, Paul Goma, exilul şi Basarabia literară lipsesc, pentru că informaţiile despre aceste domenii erau interzise sau ocultate, dar golurile se văd. Dicţionarul înregistrează meticulos toată istoria majoră, ba şi pe aceea minoră, a literaturii române până la 1918, inclusiv despre perioada slavonă de la origini. Perioada interbelică suferă anumite restricţii, în informaţiile despre extrema dreaptă şi despre presa şi scriitorii afiliaţi sau simpatizanţi. În cuprinsul fiecărui an, informaţiile se succed într-o ordine acceptabilă: cultură populară, poezie, proză, dramaturgie, traduceri în şi din literatura română, istorie, critică şi teorie literară, estetică, publicistică. Sunt de asemenea inserate informaţii despre instituţii (Academia Română, Societatea Scriitorilor Români etc.), despre apariţia unor ziare şi reviste, despre debutul scriitorilor în presă şi în volum, despre premiile semnificative, informaţii biografice despre scriitori (data naşterii, anul apariţiei celor mai importante cărţi, prezenţa în reviste, anul morţii – ocazie cu care se face un scurt portret recapitulativ şi bilanţ editorial). Ceea ce util e că informaţiile nu sunt seci, simple enunţuri, ci sunt detaliate în câteva rânduri (de exemplu, la volumele apărute se spune ceva despre conţinutul lor). Cronografia nu este, deci, descărnată, iar istoricitatea nu se reduce la o înşirare de date necomentate. Se simte pulsul istoriei literare. Spiritul ei ar putea fi continuat într-o nouă ediţie, câtă vreme o bună parte dintre autorii acestei cronologii sunt la senectute şi ar putea fi secondaţi de forţe noi, cercetători tineri de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.
A doua încercare de cronologie literară aparţine târgovişteanului Marin Neagu, care a editat-o în două variante la Editura „Bibliotheca“. Prima apare în 2001 cu titlul Istoria literaturii române în date (254 de pagini), iar a doua, mult îmbunătăţită şi amplificată, apare în 2012 sub un alt titlu, Cronologia lumii literare româneşti (493 de pagini), înregistrând informaţii până în septembrie 2012. De unul singur, Marin Neagu a realizat o cronologie literară eliberată de handicapurile celei anterioare, din 1979. Dacă nu este chiar atât de detaliată pentru literatura veche ca prima, eliminând programatic începuturile slavone, nu are golurile ei pentru secolul XX. Se referă şi la dreapta interbelică, şi la exilul postbelic, şi la Basarabia, şi la actele de disidenţă, şi la arestările scriitorilor, şi, pe deasupra, şi la controversele mai recente în legătură cu dosarele de Securitate (colaboratori, acuze, procese). Nici Marin Neagu nu vrea „o înşiruire seacă de evenimente, ci încearcă să prindă spiritul unei literaturi relativ tinere“, după cum declară în prefaţă, cu o ambiţie destul de mare, ambiţie care poate fi asumată mai degrabă de o istorie propriu-zisă a literaturii. Dar, în sfârşit, aspiraţia merită consemnată ca atare, ca un titlu de orgoliu. Perfect justificat. Marin Neagu intervine în cronologia sa cu multe opinii personale, cu evaluări şi aprecieri care nu lasă faptul literar în suspensie, într-o stare de indecizie. Cronologia lui Marin Neagu este foarte utilă mai ales pentru perioadele de după 1945, este documentată şi adusă la zi cu multe informaţii de maxim interes. Dacă dicţionarul cronologic anterior (cel din 1979) nu făcea nicio împărţire pe epoci, lăsând totul într-un flux temporal fără sincope, Marin Neagu îşi asumă o împărţire elementară a istoriei pe perioade distincte. Uită însă să facă delimitarea pentru perioada de după Al Doilea Război (în 1945 sau în 1948?); în prima ediţie exista; acum e vorba probabil de o scăpare tipografică. Trei indici suplimentari (unul de scriitori, altul de ziare şi reviste şi al treilea de instituţii) facilitează consultarea cronologiei în legătură cu un subiect anume. Dincolo de unele observaţii punctuale ce ar putea fi făcute (de pildă, informaţia despre moartea lui Rebreanu ca urmare a unei răni prin împuşcare este o simplă ipoteză), cred că volumul lui Marin Neagu Cronologia lumii literare româneşti ar merita o difuzare mai largă. Este cea mai bună sinteză de acest fel dintre cele trei pe care le avem.
În sfârşit, a treia apariţie editorială pe care o înregistrăm în acest gen este volumul braşoveanului Ovidiu Moceanu Cronologie literară românească de la începuturi până în anul 2000 (282 de pagini), apărut în 2014 la editura clujeană „Casa Cărţii de Ştiinţă“. Autorul afirmă „ideea unei cronologii a literaturii române, în reperele fundamentale“, ceea ce înseamnă simplificări drastice şi reducerea informaţiilor la simple enunţuri. Cronologia lui Ovidiu Moceanu este mult prea seacă şi expeditivă. Într-un mod ciudat, dar onest în fond, nu profită în nici un fel de soluţiile şi realizările predecesorilor săi. Nici Marin Neagu (cu un antecedent), nici Ovidiu Moceanu (cu două încercări anterioare) nu se raportează explicit la procedările celor dinaintea lor, nici nu explică mai pe larg cum au gândit cronologiile, pentru a fi mai clari în intenţii şi în materializarea unei anumite concepţii. Pentru perioada postbelică, sinteza cronologică a lui Ovidiu Moceanu se reduce aproape la o listă de cărţi apărute pe ani. Şi aici a apărut un viciu de organizare: în loc ca volumele selectate să fie departajate pe genuri literare (poezie, proză, teatru, critică), lista curge în ordinea alfabetică a autorilor, însă nu după nume, ci după prenume – deci începe cu Anton, Adrian sau Alexandru şi se termină cu Vasile, Victor sau Zaharia. Unde va fi simţit autorul satisfacţia să pună oarecare ordine şi să facă o selecţie pare să fi fost în secţiunea literaturii vechi (una dintre competenţele sale dovedite), incluzând şi perioada slavonă, dar ocupă un loc mult prea restrâns (abia 14 pagini pentru literatura de până la 1800, faţă de 70 în dicţionarul cronologic din 1979 şi faţă de 25 în cronologia lui Marin Neagu). Indicele de volume publicate, fără prea mare utilitate, ocupă prea mult spaţiu (60 de pagini). Editat mai economicos, în format mic, şi tehnoredactat mai atent, volumul lui Ovidiu Moceanu ar fi mult mai util dacă ar fi restrâns la maximum 150 de pagini, ca un compendiu sau aide-mémoire.
Rămâne valabilă ca un instrument de lucru şi cronologia lui Ovidiu Moceanu, dar pentru un public mult prea restrâns (elevi de liceu, studenţi). Pentru un public mai puţin informat poate constitui o iniţiere, poate da o imagine rapidă a istoricităţii. În timp ce cronologia lui Marin Neagu, excelentă, bine gândită şi atent elaborată, dar şi, cu anumite rezerve datorate perimării perspectivei şi limitării temporale, cronologia din 1979, aceasta din urmă în mai mică măsură, pot fi instrumente de lucru pentru toate genurile de public, rezistând la confruntarea cu un istoric literar versat şi exigent.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper