Trandafirul albastru iubeşte inorogul

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Duce în spate o povară. Una neobişnuită: un imens trandafir albastru care, suspendat, va domina fundalul până la sfârşit. Este amintirea ce nu-i dă pace: cea a surorii pe care un coleg de liceu o poreclise „Trandafir albastru”. De la faţa vânătă de după pneumonie! Ca şi tatăl său pe vremuri, băiatul de pe scenă a evadat de mult din universul restrictiv al familiei. Dar, oricâte zări ar străbate, oricâte ţigări ar fuma, în oricâte baruri s-ar afunda, tot nu poate scăpa de amintirea fragilei sale surori. Cam aşa sună declaraţia de final. „Laura, Laura, am încercat să te uit, dar îţi sunt mai credincios decât mi-am imaginat vreodată”.

Aţi recunoscut, desigur, povestea din Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, ultima premieră de la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, în regia Sânzienei Stoican, prezentată în cadrul Festivalului „Toma Caragiu”. Este cazul fericit când o tânără regizoare se întoarce la un text (deja) clasic pentru că are ceva de spus despre el. Nu îl bulversează, nu îl distorsionează, nu îl ia drept pretext. Îl spală doar de patetismul care pândeşte din umbră şi de aerul uşor prăfuit al sensibilităţii vechi de acum şaizeci de ani, la polul opus faţă de cea de azi, a lumii veşnic în mişcare.
În faţa scenei, Tom se opreşte şi priveşte (imaginar) la menajeria de sticlă a surorii sale. Amintirile încep să se închege încet. Timpul scenei este unul al analepsei. Tom evocă anii tinereţii, cu imensa absenţă a tatălui, al cărui portret suspendat, întors pe o latură, ocupă o bună parte din scenă. În rolul lui Tom cel vulnerabil şi scârbit de rolul social care i-a revenit, dar şi de propria neputinţă, Ionuţ Vişan balansează fin, cu ingenuitate, între apăsare şi teribilism. Face pauze, îşi adună gândurile până când povestea începe să prindă contur. Strecoară, pe alocuri, câte o fărâmă de metadiscurs: „Piesa este o amintire, e slab luminată, sentimentală”. „Prin urmare, este nerealistă, după spusele lui Tennessee Williams. Amintirea îşi permite multe licenţe poetice. Ea omite anumite detalii; pe altele le exagerează, în funcţie de valoarea emoţională a subiectului pe care îl atinge, asta pentru că amintirea locuieşte numai şi numai în inimă”.
De aici par să fi plecat conceptul regizoral, dar şi cel scenografic semnat de Valentin Vârlan, care excelează în fineţe, sugerând că faptele sunt subiective. Că apar exact aşa cum au fost reţinute de interiorul vinovat al băiatului. Trandafirul culcat şi portretul spart, întors al tatălui, care domină scena, fac parte dintre numeroasele mijloace de a reda amintirile. Ca şi postura îngheţată a copiilor ascunşi în propriul univers, pe măsură ce mama îi pisălogeşte. Este una dintre modalităţile regizoarei de a transmite inadecvarea personajelor la societatea care pretinde conformare, de a figura anestezia lor interioară, diluarea ritmurilor naturale atunci când sunt confruntaţi cu un Celălalt ce revendică atenţie, supunere şi adecvare la ambient. Căci orice Celălalt, indiferent cât l-ar estompa conturul şters al amintirii, obligă la o dureroasă amputare. În Menajeria de sticlă, breşele rememorării sparg povestea realistă. Proporţiile apar uşor distorsionate, iar poziţiile, pe alocuri, nefireşti. La cinema (refugiul de fiecare seară al băiatului obligat să muncească la depozitul de pantofi pentru a-şi întreţine familia), Tom stă, alături de figura paternă cu plete albe, care îl mângâie, cu spatele la public. Acolo, eliberat, îşi lasă capul şi povara pe umerii tatălui. Mai târziu, sub imperiul amintirii, de această dată a fetei, publicul va înregistra bocănitul puternic al protezei pe scări, supradimensionat de sensibilitatea adolescentei infirme. Obligată să urce scările, în văzul tuturor colegilor, pentru a-şi ocupa locul în cor, sunetul se amplifică exponenţial. Prin asemenea mici materializări, a transpunerilor subtile din plan simbolic-afectiv în cel concret, Sânziana Stoican reface dramatic universul amintirii.
Dar, pentru reuşita unui spectacol memorabil, se ajută şi de mijloacele tradiţionale, de relaţiile excelent creionate, de punct şi de contrapunct, de contrastul, de exemplu, dintre inhibiţia anesteziantă a Laurei la întâlnirea cu băiatul de care era îndrăgostită în liceu şi veselia socială a mamei când acesta vine în vizită. Sau dintre privirea victorios aţintită asupra mamei, ieşind dintr-o stană de piatră, şi dezamăgirea celeilalte, al cărei plan se năruieşte când află că potenţialul peţitor e deja logodit. În acest spectacol construit preponderent clasic, mijloacele tradiţionale nu aduc o retorică demodată, ci necesarul plus de subtilitate. Mai ales că regizoarea le foloseşte într-un dozaj miraculos.
Alături de tabloul spart şi culcat al tatălui, cea mai solidă piesă de decor rămâne imensul grilaj din flori brodate, artificial şi vetust, aşa cum e întregul univers al familiei sau cum sunt melodiile vechi pe care fata le ascultă la gramofon. Numai menajeria de sticlă, refugiul fetei, străluceşte în lumină. Este coconul ei protector, calea blândă de a evada dintr-o realitate plină de oameni şi de reguli care produc spaimă şi vărsături. Nici o altă piesă nu evocă cu atâta forţă durerea inadaptării la realitate, fragilitatea celor incapabili să se muleze pe lumea bine aşezată, cu reguli, roluri sociale şi atitudini de faţadă. În grade diferite, toate personajele vor resimţi traumatic complexul inadaptării. Urmat, evident, de cel de inferioritate. Fiecare dintre personaje îşi poartă propriul balast, angrenajul de poveri şi de vinovăţii. Fiul duce povara prea grea de substitut al tatălui care trebuie să asigure traiul familiei, fata cu handicap, povara traumatizantă de a nu se descurca printre oameni, tânărul Jim, povara de a nu se fi ridicat la înălţimea aşteptărilor. Şi fiecare rezolvă, în felul său, discrepanţa între lumea constrictivă şi preaplinul oferit de reverie.
Chiar şi mama duce cu stoicism povara creşterii celor doi copii fără tată, deşi ea pare să fie excepţia care îşi debitează zilnic, cu acelaşi optimism, lozincile, predicile pentru copii şi amintirile compensatoare despre cei şaptesprezece peţitori. Este femeia care nu se lasă descurajată de prietenele care îi închid telefonul în nas, la auzul veşnicei poveşti menite să vândă ultima revistă pentru femei. Oxana Moravec face un rol complex, spălat de obişnuitele stereotipii pe care le impune această partitură. Ea interpretează mama hotărâtă, care trebuie să ţină şandramaua unei familii cu afectele sparte, neavând voie, cu nici un chip, să-şi arate oboseala şi spaima. Actriţa curăţă rolul, pe cât posibil, de ridicol, de aparenţa de tonomat stricat, diversificându-i paleta, căci vitalitatea celei obligate să păstreze direcţia virează, în anumite momente, abia presimţite, spre disperare.
În sarabanda emoţiilor pe care le presupune Menajeria de sticlă, regizoarea evită patetismul mai cu seamă prin apariţia solară, plină de ingenuitate, deloc bolnăvicioasă a fetei. Spectacolul nu ar avea atâta forţă fără irezistibilul farmec al Florentinei Năstase. De o graţie botticelliană, cu faţa radiind de frumuseţe interioară, fata cu handicap cucereşte prin delicateţe şi armonia universului său interior. Sensibilă, proaspătă, plină de gingăşie şi de drăgălăşenii, de intuiţie şi de înţelegere pentru cei doi din jurul său domestic, ea este gata oricând de joacă. Florentina Năstase face, realmente, un rol de neuitat. Iar scena dintre ea şi colegul de liceu, cea mai puternică din întregul spectacol, rămâne de o frumuseţe desăvârşită. Adânc umană, cu faţete multiple, printre care prietenia, solidaritatea şi compasiunea sunt numai câteva, secvenţa are tensiune, ingenuitate şi un impact cutremurător. Meritul îi revine, în egală măsură, şi partenerului ei, Cristian Popa, de-a dreptul excelent. În peţitorul său fără voie, se ghicesc nuanţe infinite: ego umflat, ambiţii, dezamăgire, lupta cu existenţa, dar mai ales omenie. Rolul său seduce prin adâncimea pe care actorul i-o conferă, adăugându-i strat după strat. Acelaşi tânăr care face cursuri de dezvoltare personalã şi de oratorie, pentru ca, eventual, să prindă din mers începutul televiziunii, se dovedeşte sensibil, răbdător şi delicat cu fata.
Fără mijloace gratuite, subtil, sensibil şi imaginativ, spectacolul Menajeria de sticlă de la Ploieşti se bucură, mai presus de toate, de o minune de interpretare. Nu-l rataţi!

teatru

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper