Toposuri primordiale

Un articol de Ion Brad

Dumitru Mălin, Târziu, la capătul speranţei, Editura „Emma Books“, Sebeş, 2013

 

De la Alba Iulia am primit două frumoase cărţi ale acestui poet şi prozator matur, al cărui nume nu l-am întâlnit, din păcate, nici măcar în recentul dicţionar Scriitori români din Transilvania alcătuit de doamna Irina Petraş şi apărut în 2014.
Născut în 1950 într-un sat din Munţii Apuseni, Dumitru Mălin a publicat până în prezent douãsprezece volume de versuri, precum şi recentul volum de proză Dincolo de râu era fagul împăratului. Prin cultivarea unui topos primordial, versurile sale ni-l amintesc pe Octavian Goga şi, mai nou, pe Ion Horea. Este, la fel, peisajul meu sufletesc şi ne întâlnim mai ales în cultul elegiac al Mamei. Ciclul final al cărţii de faţă, intitulat În fântânile adânci cade steaua, cuprinde şi admirabila poezie Fereşti de lacrimă: „Pustiul s-a ales de casa noastră,/ De casa mamei dintr-un munte mut/ La care oarbă tremur-o fereastră,/ Iar cealaltă-n lacrimi a căzut.// Acum acolo-n ramă locuieşte/ Fotografia ei cu zâmbet şters/ Ce numai tata dac-o mai zăreşte/ De undeva din orbul univers.// Şi tot acolo lângă voi, în ramă,/ Ai pus şi poza mea de tânăr zeu/ şi cât de mult ai mângâiat-o, mamă,/ Până-ţi crescu din palme frigul greu.// Pân-ai plecat atâta de departe/ De nu mai ştii pe unde să mai vii/ La casa ta cu uşile-ncuiate/ şi cu fereşti de lacrimă târzii“.
Poet al unor întrebări existenţiale, virtuos în prozodii şi muzicalitate, „modern în stil clasic“, dacă am putea spune aşa, Dumitru Mălin se dovedeşte, totodată, un norocos prizonier al Erosului. Are douãzeci şi şapte de poezii intitulate Eva, un adevărat concert al fericirilor şi nefericirilor specifice genului. La capătul lor, îl vedem, cu admiraţie, Visând că sunt treaz: „O lună caldă, limpede şi trează/ Ne lumina ca ziua la amiază.// şi ne duceam prin ierburi amândoi/ Ca două secete spre două ploi.// Îţi văruise luna trupul gol/ şi-am fi murit aşa ca-ntr-un pârjol.// Doar că, târziu în dimineaţa-seară/ Inexistente ceruri ne-mbiară.// Steluţe mici cât unghiile tale/ Ne petreceau de mână peste vale.// Cocoşi sau greieri, răguşind sub lună,/ Ne trâmbiţau norocul împreună// şi-n rouă nunta noastră fără-altar,/ Ne învia din ierburi iar şi iar“.
Despre proza lui Dumitru Mălin, de asemenea originală şi inspirată, cu altă ocazie!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper