Tobie Nathan ne spune ce înseamnă „a fi mâncat“ şi cum a venit la putere zeul Prozac

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Dacă expunerea de la Bucureşti, din seara zilei de 5 mai, a început cu o spirituală evocare a personalităţii maestrului său Georges Devereux (Lugoj fiind de altfel scopul concentric al vizitei sale în România), Tobie Nathan a continuat, în întâmpinarea curiozităţii noastre, a tuturor, cu o mică introducere despre metoda sa clinică.
Şi l-a ales pe Jimmy P. pentru a ne deschide uşa cabinetului său etnopsihiatric: filmul din 2013 al lui Arnaud Desplechin, cu Mathieu Amalric în rolul lui Georges Devereux şi Benicio del Toro în rolul indianului Jimmy Picard, un film despre care Tobie Nathan e de părere că redă foarte îndeaproape esenţa şedinţelor de etnopsihiatrie (şi, după impresia mea, singurul film – cel puţin dintre cele pe care le-am văzut – care reuşeşte să ofere o imagine sugestivă şi corectă despre ceea ce se întâmplă într-o psihanaliză, chiar dacă setting-ul este aici unul cu totul neobişnuit; recomand filmul oricui doreşte să îşi facă o idee cinematografică despre psihanaliză). Jimmy Picard este un indian de prerie, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial, invalidat de o nevroză traumatică (cu termenul lui Freud, care o mai identifică şi ca nevroză de război, Kriegneurose; cunoscută şi ca shell shock la soldaţii Marelui Război, iar din 1980, apud DSM, ca tulburare de stress posttraumatic, faimoasa PTSD). Prima consultaţie acordată de Georges Devereux lui Jimmy Picard, pe când se afla la Clinica Menninger din Topeka, Kansas, reprezintă pentru Tobie Nathan modelul însuşi al etnopsihiatriei. Momentul-cheie îl constituie întrebarea, de interviu clinic, a lui Devereux: Cum vă numiţi? şi răspunsul: Jimmy Picard. Da, dar care este numele dumneavoastrã adevărat? insistă Devereux, arătându-i astfel pacientului că e conştient de faptul că are o identitate ascunsă, mai profundă, cea etnică. Iar Jimmy îi spune numele său de indian Mohave. Dar ce înseamnă? vrea să ştie mai departe psihanalistul – un psihanalist, iată, avizat în lucrul cu pacienţi provenind dintr-alte culturi. Cel-despre-care-se-va-vorbi-multă-vreme, se dezvăluie Jimmy P. unui Devereux care ştie cum i s-a ales acest nume. Starea de aducere pe lume a unui copil modifică, chiar prin sine, starea lumii şi ansamblul evenimentelor care se produc în timpul sarcinii şi al naşterii, toate aceste semne fiind supuse unei lecturi sui generis spre a alege numele nou-născutului amerindian. Este şi cazul amerindianului nostru, acum pacient. Dincolo de formarea necesarei alianţe terapeutice, Georges Devereux îi transmite astfel: Mă interesezi tu, dar în acelaşi timp eşti legat cu atâtea legături de lume, încât asta e de asemenea important pentru mine.
Cartea lui Georges Devereux în care descrie analiza cu Jimmy Picard, Reality and Dream: Psychotherapy of a Plains Indian (1951), a reprezentat o turnantă pentru Tobie Nathan. Vorbim despre o carte masivă, de circa 600 de pagini, în primele 300 de pagini Devereux explicând de ce acest demers (căci simte nevoia să se justifice, pentru că în această vreme candidează pentru a intra la Société Psychanalytique de Paris, deşi, pe de altă parte, expune despre cazul unui indian de prerie, explicând la tot pasul diferenţele de abordare a unui pacient din altă cultură şi implicit o metodă nouă: sarcină de-a dreptul imposibilă, a unui eretic). În următoarele 300 de pagini Georges Devereux descrie, una câte una, cu o uimitoare acribie, cele 83 de şedinţe ale analizei cu Jimmy Picard. Tobie Nathan va extrage de aici un model, pe care îl va aplica în sute de cazuri: arabi din Maghreb, africani din vestul Africii, apoi portughezi, chinezi, afgani… Păstrând această convingere, dacă nu cumva crez: Contează cine eşti şi cum eşti ca individ în raport cu ataşamentele tale: cu familia, cu divinităţile, cu locurile tale, cu gândirea oamenilor din acele locuri. Toţi oamenii au o familie, un Dumnezeu, un spaţiu propriu. Toţi au ataşamente. Or, ataşamentele, în concepţia lui Tobie Nathan, sunt chiar mai importante decât oamenii, decât omul nud, sunt cele care îl definesc.
Dar cum să înscrii toate acestea, cum să le aduci şi cum să le percepi explicit, nu doar implicit, în spaţiul unei şedinţe psihoterapeutice?
Prin redarea limbii vorbite în acest spaţiu.
Pentru care este însă necesar ca în spaţiul şedinţei să fie incluse persoane care cunosc – nativ – limba pacientului. Nu este vorba de a înţelege ceva într-altă limbă, ceea ce a ar fi o catastrofă, spune Tobie Nathan, ci să înţelegi ceea ce pacientul nu poate spune decât în acea limbă.
De pildă, un preot congolez omoară accidental, cu maşina, un copil. Pradă unei crize de conştiinţă, se predă singur forţelor locale ale poliţiei. Dar acestea se arată rezervate şi, confruntând versiunea preotului cu cea a părinţilor, reiese că, deşi aceştia sunt, firesc, îndureraţi, socotesc tristul eveniment ca nefiind totuşi extrem de grav. Motivul trimite la o credinţă locală: copilul „era deja mâncat“. Pentru un necunoscător acest motiv este intraductibil. El aduce la suprafaţă convingerea profund înrădăcinată că în timpul nopţii membrii tribului practică antropofagia (noaptea însemnând nu un moment al zilei, ci un spaţiu al nevăzutului). Oamenii mănâncă oameni în timpul nopţii. Iar rezultatul se vede ziua. Un copil este accidentat. Cineva se îmbolnăveşte. Altcineva intră în şomaj. Şi aşa mai departe. Tobie Nathan a zăbovit, ne spune, ore întregi cu pacienţii congolezi asupra sensului lui „a fi mâncat“, interesat fiind nu de cum se poate traduce, ci de cum nu se poate traduce.
Şedinţa despre „a mânca“ şi consecinţele sale deschide un întreg univers. Cum să împiedici, cum să anulezi consecinţele, negativităţile? În acest sens Tobie Nathan a dezvoltat o întreagă metodologie de lucru (gândire şi tehnică) cu pacienţii congolezi. Lucrurile nu sunt simple, întrucât nu despre a mânca la propriu oameni este vorba, ci sunt folosite în acest scop obiecte, fetişuri…  Avem un univers specific şi totodată politic. Un membru al tribului îşi doreşte o avansare, ar vrea să ajungă şofer pe autobuz. Şi merge la un grup de vrăjitori care stabilesc că, potrivit obiceiului, trebuie „să dea“ pe cineva de pe linie matrilineară, un nepot sau o nepoată cu care nu se înţelege bine. Obţine avansarea, iar nepoata sa de soră se îmbolnăveşte. Ce poate face etnopsihiatrul Tobie Nathan? Convoacă în cabinetul său pe toţi cei implicaţi într-un fel sau altul (15-20 de persoane!) şi, evident, pe unchiul în cauză, pe cel care şi-a dorit avansarea, pentru a desface, prin tehnici şi ele specifice, negativitatea abătută asupra nepoatei. Iată, aşadar, tabloul unei consultaţii etnopsihiatrice!
Ce e un bolnav? se întreabă Tobie Nathan. Nu e cineva fragil, cu un minus, cum cred europenii, ci, potrivit ritualurilor practicate în culturile vechi, bolnavul e cineva cu ceva în plus, cineva sensibil la o forţă nouă, extraordinară, care stă să vină. Or, forţele noi sunt mereu importante şi îşi creează grupuri proprii. Extrapolând, Tobie Nathan explică prin această teorie ample fenomene clinice şi culturale. Fie ale trecutului, citând de pildă din piesa Bacantele de Euripide, în care decriptează modul în care Dionysos, un „zeu debutant“, deocamdată minor, îşi impune cultul în cetatea Tebei, formându-şi ceea ce am numi azi un „grup de susţinători“. Ori ale contemporaneităţii, arătând cum a fost construit mitul Prozac, „pastila fericirii“, medicament dezvoltat începând cu 1971 ca substanţă generică şi aprobat în 1987 de U.S. Food and Drug Administration ca tratament pentru depresia majoră. Problema este, spune Tobie Nathan (pe urma unor statistici cunoscute, de altfel), că depresia aproape că nu exista la apariţia medicamentului (şi, adaug eu, chiar dezvoltatorul, concernul Eli Lilly, credea iniţial că LY110141 – mai târziu Fluoxetina, iar apoi, cu denumirea comercială, Prozac – va servi la reducerea tensiunii arteriale). Pe când azi, după peste un sfert de veac de utilizare a Prozacului, depresia a atins proporţii epidemice. Concluzia nu poate fi decât una, după Nathan: nu exista o necesitate pentru Prozac la apariţia acestuia, ci zeul Prozac – această „forţă nouă“ – e acela care şi-a creat consumatorii şi care a schimbat realitatea. Un alt exemplu pentru a arăta cum forţele noi sunt mereu importante şi îşi creează grupuri ţinteşte în tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC, sau OCD în limba engleză), soclul pe care Freud a înălţat psihanaliza ca metodă eficientă de tratament psihoterapeutic. Or, aşa cum provocator susţine Tobie Nathan, nici Freud, nici psihanaliza nu au vindecat până azi măcar un caz de tulburare obsesiv-compulsivă. În schimb, pacienţii obsesiv-compulsivi s-au acomodat de minune cu psihanaliza, care prin cadru şi regularitate le convenea perfect, şi s-au constituit în grupuri de pacienţi cu tulburare obsesiv-compulsivă, care cunosc tot şi ceva în plus despre afecţiunea lor. Este o nouă formă de cult, la care poţi adera doar dacă ştii ceva nou să le spui despre afecţiunea pe care ei o cunosc mai bine ca oricine. Este şi perplexitatea pe care el însuşi a încercat-o atunci când a fost solicitat să conferenţieze la o adunare a organizaţiei naţionale a persoanelor cu TOC din Franţa. S-a trezit înaintea unei săli cu circa 500 de persoane cu tulburare obsesiv-compulsivă. Ce şi cum să le spună despre TOC unor persoane suferind de TOC şi perfect informate despre condiţia lor?
Conferinţa a fost interesantă, animată şi a beneficiat de incontestabila carismă a lui Tobie Nathan. Totuşi, de la un punct am avut impresia unei fracturi discursive, pentru ca în final să rămân cu câteva întrebări şi nelămuriri. Nu am înţeles de ce universul şedinţelor de etnopsihiatrie ar fi cu necesitate unul politic (poate pentru că implică participarea directă  a comunităţilor locale?). Nu mi-a fost clar nici dacă tuşele antipsihiatrice (într-adevăr politice) sunt parte integrantă a demonstraţiei etnopsihiatrice (dincolo de accentele interesante: cum corporaţiile farmaceutice îşi creează singure nosologia şi publicul; dar şi de un anume schematism sau reducţionism, căci nu pot găsi altfel decât hazardată o speculaţie precum cea după care depresia ar fi exclusiv invenţia Prozacului). Ideea că nu putem vorbi despre universalitatea complexului Oedip, ci numai despre un concept valabil pentru categoria extrem de restrânsă a clientelei lui Freud, alcătuită din industriaşi şi comercianţi evrei extrem de bogaţi, mi s-a părut neconvingător argumentată (faptul că un ivorian îi răspunde, atunci când Nathan îi evocă interdicţia incestului, că asta e o prostie pentru că nimeni din tribul său nici nu s-ar gândi măcar la incest nu mi se pare un argument împotrivă, cât indiciul unei posibile şi foarte fireşti refulări); sau chiar sofistic (dintre toate culturile lumii numai evreii ar stipula scriptic interdicţia incestului – or, asta nu ne asigură că interdicţia nu există totuşi, într-o formă sau alta, deşi nu scrisă, şi într-alte culturi).
Ceea ce nu am înţeles însă peste toate este cum decurge, totuşi, o şedinţă de etnopsihiatrie. Foarte surprinzătoare pentru psihoterapeuţii şi psihanaliştii din sală a fost precizarea că la o şedinţă pot participa şi 15-20 de persoane! Un prieten psihanalist mi-a comunicat după conferinţă convingerea sa că ar fi vorba despre prezenţa lor simbolică; continui să cred însă că Tobie Nathan se referea la participanţi în carne şi oase (oare cum arată cabinetul său?). Iar dacă scopul şedinţei de etnopsihiatrie ar fi – în cazul în care într-adevăr am înţeles bine – cel de a dezlega, de a întoarce din drum „negativităţile“, scop de realizat tot prin recursul la practici de magie ritualică, întrebarea care se ridică este, la urma urmelor, dacă mai putem vorbi atunci despre psihoterapie.
Şi, nu în ultimul rând, dacă mai există vreo congruenţă sau continuitate între concepţiile şi practica lui Tobie Nathan şi cele ale lui Georges Devereux.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper