Tinereţea – natură sau conjunctură

Un articol de TEODORA DUMITRU

În urma scandalului declanşat la începutul acestui an de acordarea Premiului „Mihai Eminescu” poetului Gabriel Chifu, preşedintele juriului însărcinat cu administrarea acestei înalte distincţii, Nicolae Manolescu, a acuzat un „război al generaţiilor” „declarat «bătrânilor» de «tineri»”, în fapt de o sfruntată „luptă pentru putere” (Pe când un referendum literar?, România literară, 30 ianuarie a.c., material urmat şi de alte luări de poziţie cu aproximativ aceleaşi argumente). Pe lista „tinerilor” care protestaseră belicos împotriva deciziei juriului Manolescu l-a aflat, printre inşi abia trecuţi de treizeci de ani, şi pe poetul cvintagenar Florin Iaru, căruia i-a (re)descoperit, cu această ocazie, „talent cu polonicul şi caracter cu linguriţa”. Reîmprietenit cu Manolescu, după răcelile de mai an şi după ce scandalul Premiului „Mihai Eminescu” s-a asociat cu zgâlţâieli mai serioase ale poziţiei lui Manolescu în fruntea Uniunii Scriitorilor, Alex Ştefănescu se pronunţă şi el în favoarea stabilităţii reprezentate de „bătrâni”, într-un articol recent, intitulat Un rasism al vârstei (Adevărul, 12 mai a.c.). „Tinerii scriitori” din primii 15 ani ai secolului al XXI-lea (nişte „veleitari” cu „figuri famelice”, care „seamănă cu nişte barbari”, „insolenţi şi cinici”) ar purta, susţine Ştefănescu, un război nedemn cu „scriitori consacraţi” din „generaţiile anterioare”, „scriitori de patrimoniu ca Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici sau Mircea Cărtărescu”. În prima categorie, a „tinerilor”, intră „denigratorii lui Eminescu sau cei care au adus Uniunii Scriitorilor (dar şi Academiei şi altor foruri, n.m., T.D.) acuzaţii fanteziste”. Totul pare, până aici, logic şi curat, tinereţea şi bătrâneţea asumându-şi rolurile fără şiretlicuri şi aberaţii. Dar dacă priveşti mai adânc în biografia fenomenului, lucrurile se complică. În primul rând, Premiul „Mihai Eminescu”, acordat de un juriu „de patrimoniu”, l-a ratat şi anul acesta pe „scriitorul de patrimoniu” Mircea Cărtărescu. În al doilea rând, acelaşi Cărtărescu nu-şi precupeţise cândva „insolenţa”, „cinismul” sau „barbaria” de a semna, alături de tineri sau mai tineri ca el, niscaiva crude fraze în celebrul număr milenarist din Dilema unde se dăduse cep demitizării lui Eminescu. Prin despărţirea de Iaru, dar şi prin amânarea premierii lui Cărtărescu, patronul Cenaclului de luni dă semne că şi-a epuizat relaţia fastă cu optzecismul. În asemenea condiţii, aşa-numitul „război” pare mai consistent în interiorul patrimoniului, nu în afara lui!
„Tineri” contra „bătrâni” e, prin urmare, un fel de-a spune, fără o coerenţă logică sau cronologică. „Tânăr” sau „bătrân” devine omul (aici, omul de litere) în funcţie de interesele celui care deleagă blazoane şi de conjuncturile care se cer servite. Acel Cărtărescu din anul de graţie 2000, care scria în termeni ireverenţioşi despre Eminescu, era, desigur, un tânăr „barbar” care leza o valoare de patrimoniu; Cărtărescul din 2015 ocolit de Premiul Eminescu rămâne acelaşi „tânăr” – chiar dacă fără atributele cinismului şi ale barbariei – în virtutea faptului că e sacrificat de interesele establishmentului reprezentat de juriul prezidat de Manolescu. În schema lui Ştefănescu, el „îmbătrâneşte” însă brusc, alături de… Eminescu, Liiceanu & Co.
Dincolo de toate acestea rămâne ironia unei generaţii – generaţia 80 – consumată prematur, şi biologic, şi creator, dintr-a cărei menajerie „tânărul” insolent Iaru şi „bătrânul” de patrimoniu Cărtărescu, odinioară tovarăşi pe aceeaşi parte a balansoarului, au ajuns antagonişti într-o piesă versatilă în funcţie de priorităţile eticii literare a momentului. Dintre ei doi, greu de spus  care şi-a conservat mai bine tinereţea: Cărtărescu, care continuă să scrie (şi încă literatură „de export”), sau Iaru – care continuă să protesteze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper