Ţară de biciclişti

Un articol de Constantin Stoiciu

Un val de nemulţumire, de mari îngrijorări şi de perplexitate bântuie printre cei care au rămas cu convingerea că alegerea ca preşedinte al ţării a fostului profesor de fizică şi primar li se datorează.
E de înţeles că nu pricep de ce nimic din ceea ce au vânturat entuziaşti ca perspective politice şi sociale în publicaţii şi la televiziuni nu s-a petrecut, dar dramoleta a început cu adevărat atunci când au descoperit că nu există nici cel mai mărunt semn că ceea ce aşteptau înfriguraţi şi încrezători de la alesul lor providenţial se va petrece prea curând şi poate niciodată. Oare de ce? S-a înconjurat de consilieri incompetenţi, rău voitori, tembeli, în slujba altor interese? Meditează încă la faimosul program politic al lucrului bine făcut? N-a avut vreme, ocupat fiind cu descifrarea manuscrisului pregătit de binevoitorii observatori culturali, destinat luminării publicului larg, despre dificultăţile şi semnificaţia istorică a primului pas făcut în noua sa ocupaţie? L-au obosit inutilele şi costisitoarele călătorii pe continent? N-a înţeles unde a fost căţărat, ce caută acolo şi ce se aşteaptă de la el? L-a luat apa ameţitoare a gloriei şi a puterii? A deprins mai mult decât se cuvenea gustul luxului, al ceremoniilor cu marii şi mărunţii Europei, al deplasărilor în avioane închiriate cu bani grei, al armatei de sluji care i se află în preajmă? Sau pur şi simplu, mai mult decât a arătat până acum ce şi cum gândeşte şi de ce e capabil, nu poate şi nici n-o să poată în următorii cinci, zece ani?
E cazul să-şi regăsească firea dezamăgiţii de conjunctură, aspiranţii la sinecuri şi intelectualii oficiali rămaşi fără îndrumător de adulat şi de băgat pe gâtul naţiei. Curând, curând, dacă nu chiar graţia divină, măcar cei care s-au îngrijit să fie ales şi care ţin la liniştea şi la somnolenţa politică, socială şi culturală a ţării îi vor cârpi fostului profesor de fizică şi primar descurcăreţ prestigiul de preşedinte pierdut de la o zi la alta şi-l vor ajuta să ofere plebei iluzia schimbărilor promise. Conform unuia dintre scenariile fanteziste care circulă în Bucureştiul tuturor zvonurilor şi comploturilor (dar, cum suntem în România, plauzibil), s-ar pregăti o ruptură spectaculoasă de partidul liberal, de la care se revendică şi pe care l-a dorit, fără succes, la guvernare, şi o regăsire tot atât de spectaculoasă a „societăţii civile“, a ONG-urilor care nu dorm de grija ţării şi a subsidiilor râvnite şi a „diasporei“, cărora le-ar datora, pretinde legenda, alegerea. În treacăt spus, ca pe vremuri, comunităţile româneşti din lumea largă sunt infestate de agenţi acoperiţi care în noiembrie anul trecut şi-au făcut din plin datoria de a mobiliza votanţii cu alesul deja ştampilat. Ar urma, în logica aceluiaşi scenariu, ca multitudinea de asociaţii, grupuscule, organizaţii care, după model occidental, au atomizat societatea românească, să fie coagulate, într-o formă sau alta, sub patronajul şi oblăduirea alesului dintre aleşi ca alternativă viabilă la partidele compromise şi, oricum, cu politici şi moravuri asemănătoare; ar fi o consolare că în lumea largă e la fel. S-ar termina în sfârşit cu toţi corupţii, cu toate lichelele, cu toţi ignoranţii şi agramaţii din politică, iar România încăpută pe mâna „societăţii civile“ şi a „neamţului“ va dudui de cinste, de progres, de bunăstare şi de fericire. S-ar mai dovedi, din nou fără nici o glumă, că „neamţul“ n-a ajuns întâmplător la Cotroceni, şi că acei care l-au adus ştiau ce fac şi ştiu ce au de făcut. Un prim semn al spectaculoaselor răsturnări politice care se anunţă ar putea fi considerat îndemnul prezidenţial recent ca românii să umble cu bicicleta; aflată la pândă în aşteptarea momentului potrivit pentru a i se alătura, cu devoţiunea care o caracteriza când se punea problema salvării gliei ce o suportă, intelighenţia se poate dedica analizei semnificaţiei politice a binefacerii mersului pe bicicletă în România de azi. Nu se ştie exact dacă s-au aflat printre cei 8.000 de biciclişti care s-au învârtit nu de mult 15 kilometri în Bucureştiul visat ca „un oraş pentru oameni“, dar nu e decât un detaliu, câţiva se vor plimba curând cu bicicleta ca ambasadori, şi alţii, trimişi speciali în capitalele unde bicicliştii contează la bunul mers şi la reputaţia ţărilor în chestiune.
Până una-alta, însă, continuăm să fim în România fostului preşedinte şi, după toate aparenţele, vom mai fi încă multe luni, dacă nu ani la rând. Continuăm să fim, de fapt, în România devastată de-a lungul celor douăzeci şi cinci de ani de neoliberalism, singura noutate fiind că ţapul ispăşitor şi clica din jurul lui, identificaţi şi puşi la zid cu multă vorbăraie şi vehemenţă, au fost luaţi la puricat doar pentru ultimii zece ani. Arestările şi zgomotul cătuşelor televizate s-au mai domolit, vine 1 Mai şi nu se face să se strice sărbătoarea atât de dragă românului truditor, bate şi în pieptul bravilor procurori o inimă de românaş căruia îi plac micii, berea rece şi flecăreala despre ce se mai întâmplă în patrie, dar îşi vor relua cu siguranţă misiunea la care s-au înhămat dintr-un preaplin şi subit acces de conştiinţă a datoriei – după. Clientela pare numeroasă, dosarele – pregătite, altele pe drum, procesele – pâine sfinţită pentru publicaţii şi televiziuni, condamnările, asigurate, plebea, deja mulţumită că, zece-cincisprezece, o sută de hoţi care-şi plimbau posteriorul şi amantele în bolizi de lux vor ajunge la închisoare. Oarece lux şi acolo, că aşa e în democraţie, nu sunt de plâns, şi, dacă se pun şi pe scris sau pe lucru manual, mâine-poimâine vor bate iar şoseaua în bolizii lor şi-şi vor trăi ca rentieri tot restul vieţii în căsoaiele lor fanteziste. Ţara nu-şi poate permite să se lipsească de ei, capitaliştii şi politicienii noştri monstruoşi, străinii dictează, pretind, vin, exploatează, plătesc mizerabil, profită, îşi scot banii din ţară, pleacă când găsesc că nu mai merită de rămas, nu-i deranjează nimeni, nu ia nimeni la întrebări companiile şi mişculaţiile lor, ele dau de lucru şi permit guvernului să-şi umfle muşchii că a creat în ultimii trei ani 250.000 de locuri de muncă.
Dar, deocamdată, e doar ora dezvăluirilor cutremurătoare despre imensul, imaginatul şi de neimaginatul jaf programat al ţării, despre miliardele şi milioanele învârtite de mafia retrocedărilor, făcute în numele unei pretinse şi absurde justiţii istorice, despre reţelele de influenţă şi de şantaj, despre calitatea umană deplorabilă a celor care s-au perindat la guvernare, despre România de coşmar capitalist. Nimic nou, de fapt, o abureală, cum se zice, ca şi îndemnul de a merge cu bicicleta al proaspătului locatar de la Cotroceni.
P.S. Cândva, pe la mijlocul anilor ’80 din secolul trecut, am scris pentru Europa Liberă un text care purta acelaşi titlu ca cel de mai sus şi care povestea despre o seară ploioasă de toamnă din vremurile trecute, când ţărani cu saci pe cap pedalau pe marginea şoselei. Existau şi pe atunci biciclete, doar bicicliştii erau alţii decât cei de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper