SUA – Cuba. Sfârşitul unei jumătăţi de veac de vrajbă

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În ultima vreme, gesturile de bunăvoinţă pentru destindere în relaţiile dintre Havana şi Washington au fost intensificate. Există interesul ambelor state pentru reluarea relaţiilor diplomatice după o jumătate de veac de vrajbă. Depăşirea apăsătoarei moşteniri politice stă, mai ales, în puterea Congresului american care trebuie să decidă ridicarea embargoului impus prin sancţiunile economice după naţionalizarea averilor americane, în 1959 şi 1961, şi consolidat prin legile Torricelli, din1992, şi Helms-Burton din 1996. Dezastruoase prin consecinţe, aceste legi nu au fost primite cu entuziasm nici de mediile de afaceri americane, nici de unii dintre preşedinţii de la Casa Albă. Preşedintele Carter: „Nu am încetat să cer atât în public, cât şi în particular, sfârşitul blocadei noastre economice împotriva poporului cubanez, ridicarea tuturor restricţiilor financiare, comerciale şi de călătorie“. Preşedintele Clinton, la rândul lui, a socotit sancţiunile absurde. Pentru istorie trebuie reţinută şi motivaţia lui Robert Torricelli, atunci când a trebuit să explice scopul legii care îi poartă numele: „Să semănăm dezordinea în insulă“ (The Baltimore Sun, 30 august 1994). Mai degrabă decât dezordine, sancţiunile economice au adus suferinţe şi sărăcie pentru cubanezii care nu au părăsit insula după revoluţie. Iniţiativele preşedinţilor Barack Obama şi Raul Castro ar putea să scoată Cuba de sub starea de asediu economic impus de Statele Unite.
Un război rece anacronic
Pentru ca destinderea să devină efectivă, dosarul politic, atât de încărcat de adversitate, are astăzi o greutate la fel de mare ca şi consecinţele lui economice, financiare şi morale. Pentru că, suspiciunea, vrajba, intoleranţa, actele de sabotaj, conflictele şi ura alimentată ideologic, de o parte şi de alta, au condus la blocaje şi sancţiuni care încep să fie eliminate printr-o construcţie politico-juridică nouă. În Statele Unite atmosfera a devenit favorabilă normalizării relaţiilor, publicaţia New York Times a condamnat „anacronismul Războiului Rece“, iar Washington Post, ziar conservator, a socotit „politica Statelor Unite faţă de Cuba un eşec“. Cuba, lipsită de sprijinul Moscovei, a încetat să exporte revoluţie în statele africane şi în America Latină. Cu economia secătuită, Havana este obligată să redevină o piaţă accesibilă americanilor, dacă vrea să depăşească sărăcia. Obstacole în calea normalizării sunt destule: blocada, legile Torricelli şi Helms-Burton, Guantanamo dar, mai ales, cele de mentalitate politică, adică anticomunismul american şi antiimperialismul cubanez.
Un alt fel de a gândi prezentul
Ca mai toate popoarele din America Latină şi Caraibe, cubanezii au un sentiment particular al libertăţii, deosebit de cel din democraţiile de tip occidental, mai ales de cel al americanilor. Printr-un ucaz al lui Fidel, Havana a renunţat la ideologia marxistă. Dar, în ideea cubaneză de libertate intră amintirea exterminării băştinaşilor de către conquista spaniolă, ideile generalului Simon Bolivar, conducător al mişcărilor de eliberare a popoarelor latino-americane, ale scriitorului iluminist, José Marti, fondatorul Partidului Revoluţionar Cubanez pentru independenţa insulei şi, evident, poncifele din gândirea guevaro-castristă, cele mai importante ingrediente ale unei stări insurecţionale care a sleit un sfert de veac poporul cubanez. Este greu de cuantificat aportul fiecăreia dintre acestea la nevoia de independenţă şi la sentimentul de libertate al cubanezului de azi, dar devine din ce în ce mai clar că guevaro-castrismul este depăşit. Este posibil ca energia care a alimentat nevoia de independenţă a cubanezilor, venită din trecutul lor de sclavi, sentiment bine cultivat în şcoală, să continue, ceea ce nu este condamnabil. Cu acest sentiment cubanezii au dobândit forţa de a rezista, obişnuinţa de a trăi din puţin, capacitatea de a lua totul de la început. Pentru acest ideal, cubanezii vor fi dispuşi să plătească, în continuare, un preţ mare. O confirmă strigătul revoluţionarilor coborâţi din Munţii Sierra, patria o muerte! În jumătatea de secol de comunism, sclavul, negru sau metis, de pe plantaţiile de trestie de zahăr, a dobândit o altă idee de viaţă atunci când i s-a oferit şansa de a fi egal cu albul într-o aceeaşi patrie. Ca şi albului, negrului şi metisului i s-a acordat o casă, a dobândit acces gratuit la şcoală, la asistenţă medicală şi socială. Ataşamentul faţă de regimul care i-a acordat astfel de avantaje a venit firesc. Cum, firesc, acest ataşament s-a transformat în sursă de putere politică. Acest tip de loialitate explică, în bună măsură, rezistenţa regimului castrist timp de o jumătate de secol. Desigur, sprijinul politic, economic şi militar al Uniunii Sovietice a fost important – atâta timp cât acesta a funcţionat –, dar Fidel Castro şi regimul lui nu au dispărut după încetarea acestuia. Din contră, a rezistat încă două decenii bune. A venit timpul să se schimbe ceva. Iar pentru Havana, mai toate schimbările, în bine sau în rău, au ţinut de Washington. Acum, când relaţiile Cubei cu Statele Unite par să intre într-o altă zodie, cel mai corect mod de a vedea viitorul ar trebui să ţină cont de dreptul cubanezilor de a respira, în sfârşit, liber. Independenţa este o cauză, libertatea este o necesitate.
Încet, prudent şi convingător
Preşedintele Obama a avut intuiţia nevoii de a scoate din portofoliul conflictelor în care este angajat sau antrenat Washingtonul măcar pe cel cu micul stat de la sud. Pierderea Cubei, în 1959, a avut o raţiune: dezastrul produs de corupţia generalizată a regimului masonic al dictatorului Batista. Cuba, cea de dincolo de plantaţiile de trestie de zahăr, trăia într-un spectacol continuu. Astăzi, insula trece prin momente dificile, deşi are aceleaşi bogăţii de altă dată. În timpul comunismului, cubanezii au trăit iluzia că o ţară se salvează prin ideologie. Adevărul era în altă parte. Un scriitor român ajuns în Cuba în anii ’60, a constatat că după ora 10, pe plantaţii se mai aflau doar voluntarii din ţările comuniste trimişi să sprijine campania lui Fidel pentru obţinerea celei mai mari recolte de zahăr din istorie. Intrigat că au rămas doar fraierii învăţaţi cu întrecerile socialiste, scriitorul l-a întrebat pe un localnic ce rost a avut schimbarea de direcţie politică din moment ce munca era tratată cu atâta lejeritate. Mai pe şleau, de ce au rupt-o cu americanii. Răspunsul: pe vremea lui Batista deveniserăm bordelul americanilor. Bun, a fost replica celui care vedea frumoşi şi printre nebuni, deci, în loc să rămâneţi bordelul americanilor aţi preferat să fiţi haznaua sovieticilor. (Cer scuze pentru transcrierea răspunsului, aşa cum l-am auzit din gura scriitorului).
Reluarea relaţiilor Havanei cu Washingtonul este posibilă, dar dificilă pentru simplul motiv că avem de-a face cu două culturi politice conservatoare diferite: americanii sunt din născare anticomunişti, cubanezii au devenit comunişti pentru a supravieţui; i-a ajutat solul fertil al ideilor revoluţionare latino-americane pe care au cultivat o vreme modelul sovietic. Plata nu a întârziat să vină din partea marelui vecin. Din 1961, Cuba a fost plasată sub embargo economic iar din 1982 a intrat pe lista neagră a statelor care, conform standardelor americane, subvenţionează terorismul internaţional. Reluarea relaţiilor diplomatice trebuie să desfacă acum un ghem încurcat în afaceri de tot felul, din care intransigenţa politică nu a lipsit. Pe acest fond şi din această cauză, preşedintele Obama avansează încet, prudent şi, deocamdată, convingător, abordând pe etape normalizarea relaţiilor cu Havana. Mai întâi intenţionează să convingă Congresul american că există condiţii pentru o altă abordare politico-juridică (în condiţiile legilor Torricelli şi Helms-Burton) a normalizării relaţiilor cu vecinul de la sud de Florida, unde s-au refugiat peste două milioane de cubanezi, adversari ai regimului castrist. Preşedintele Raul Castro vrea ca normalizarea să pornească de la ridicarea embargoului american. De înţeles: legea Helms–Burton înseamnă uriaşele averi americane de dinainte de revoluţie, embargoul impus Cubei a adus, după calculele Havanei, în afară de izolare şi sărăcie, o pagubă de peste 300 de miliarde de dolari.
Destinderea nu pare să fie pentru mâine. Mai este ceva care ţine de cauzele instaurării vrajbei. Nu demult, americanii au declasificat documente importante privind tensiunile dintre Washington şi Havana. În 1976, pe vremea când era secretar de stat, Henry Kissinger a luat în calcul invadarea militară a Cubei. În discuţiile pe care le-a avut cu preşedintele Gerald Ford, Kissinger şi-a arătat îngrijorarea pentru creşterea influenţei comuniste a Havanei în lume. „Cred că trebuie să-l strivim pe (Fidel) Castro“… (este un) „avorton“; şi i-a promis lui Ford că „îi va zdrobi pe cubanezi“. De atunci şi până astăzi, confirmă şi documente declasificate, au fost puse la cale 174 de atentate pentru eliminarea fizică a lui Fidel. Iar acesta încă trăieşte ca, de altfel, şi cei 60-70 dintre revoluţionarii care l-au ajutat să ia puterea în 1959.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper