Strigătul de sub cabluri

Un articol de BEATRICE LĂPĂDAT

Un bărbat de o vârstă incertă, cu corpul deformat şi cu o privire golită de semnificaţii decriptabile, stă în picioare alături de ceilalţi săteni care se fac auziţi. La o primă vedere par să aparţină aceleiaşi categorii de cetăţeni vulnerabili în faţa puterii – toţi sunt, până la urmă, victimele defectuoaselor politici de după Revoluţie în ceea ce priveşte situaţia satului românesc şi a administrării pământurilor. Pe parcurs, în mijlocul acestor figuri expuse în scena a II-a a spectacolului De vânzare / For Sale, propus de Gianina Cărbunariu la Teatrul Odeon, fiecare se detaşează prin accentul său, prin locul în ierarhia rurală şi prin propria poveste de viaţă, în interpretarea a şapte actori înzestraţi cu resurse expresive inepuizabile: Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Marius Damian, Gabriel Pintilei şi Mihai Smarandache. Bărbatul interpretat de Mihai Smarandache nu capătă, însă, o voce decât atunci când ceilalţi îl provoacă să vorbească, iar răspunsurile sunt mai degrabă ecourile lapidare şi sfărâmate ale unor gânduri pentru care ţăranul cu dizabilităţi nu poate găsi expresia verbală cea mai adecvată. Mai mult, intervenţiile sale fragile se conturează fără excepţie ca întăriri ale adevărurilor pe care ceilalţi le deţin deja, fără drept de apel, în legătură cu el.
Problema reprezentării în teatrul documentar este semnalată, contestată sau apărată încă de la apariţia acestui fenomen spectacular. Teoreticieni şi practicieni precum Anna Deavere Smith, Will Hammond, Moisés Kaufman sau Alison Forsyth etc. au oferit cu eficacitate şi fără întârziere răspunsuri consistente care legitimează pe deplin formula fondatoare a acestui concept: marginalul exclus din mediile puterii şi din centrul organizării sociale se poate face auzit pentru că, prin mijlocirea artistului, transformat el însuşi în cercetător responsabilizat, îi este dată o voce. Însă întâlnirea vie şi directă cu această reprezentare – care nu trece prin filtrul pactului fictiv şi care nu poate fi complet curprinsă în termenul „personaj“, concept eminamente legat de vocabularul teatrului aşa-zis convenţional – rămâne una tensionantă şi generatoare de interogaţii. Pentru că există întotdeauna limitele şi capcanele limbii, pentru că pericolul distorsiunii este mereu susceptibil de a fi activat, indiferent de profesionalismul cercetării în teren şi a prelucrării dramatice, şi pentru că, deşi eficienţa reală a unor astfel de proiecte poate fi în multe cazuri demonstrabilă statistic, cel mai adesea vocile care şi-au obţinut audibilitatea rămân cu obstinaţie evitate sau ignorate de cei care deţin puterea.
Am parcurs acest ocol tocmai pentru că De vânzare este unul dintre acele spectacole politice atât de bine gândite încât, fără a anula sau rezolva definitiv aspectele mai sus menţionate, reuşesc să trezească şi să facă să primeze conştiinţa solidarităţii nu în ciuda tuturor frământărilor etice, terminologice şi socio-politice care însoţesc astfel de demersuri, ci comprimându-le şi integrându-le asumat în receptarea actului performativ. Pe tot parcursul spectacolului Gianina Cărbunariu evită, din fericire, exerciţiile de empatie ieftină şi ipocrită în care ierarhia establishment-ului se continuă nealterat în urma întâlnirii dintre cel „normal“, eventual potentat, şi marginalul devenit subordonat al celui dintâi prin ajutorul, mila sau atenţia care i se acordă. Tocmai de aceea scena în care spectatorul este violentat prin contactul (chiar dacă de la distanţă) cu ţăranul neputincios impersonat de Mihai Smarandache rămâne până la capăt impregnată de cruzime: nu pentru că bărbatul cu dizabilităţi este victima unui angrenaj social pe care, spre deosebire de ceilalţi, nu îl poate nici măcar denunţa, ci pentru că prezenţa lui o anulează, temporar, pe a noastră. Starea lui este prea degradată pentru a mai solicita o îmbunătăţire care să îl transforme radical, spre deosebire de lupta justificată a celorlalţi pentru un „mai bine“ şi, în plus, el nu cere nici măcar să se facă auzit, ceea ce iarăşi îl îndepărtează de semenii săi din acelaşi mediu sau de corporatiştii ahtiaţi după auditoriu din prima scenă. El nu vrea decât „în parc, la leagăne“. Cel mai lovit dintre oprimaţi nu imploră ajutorul şi nici nu ne solicită atenţia, deşi ea se îndreaptă, fără îndoială, cel mai repede către el în această scenă a doua, pentru că ştim să ţintim exotismul, la teatru sau în stradă, mult mai repede decât normalitatea sordidă a lumii rurale. Dar sensul regizoral, în loc de a se transforma într-un statement cinic sau dezolant, nu face decât să întărească, prin această apariţie, coerenţa globală a punerii în scenă. Tocmai aici, cred eu, stă forţa unei montări în care emoţia şi consistenţa civică funcţionează printr-o fuziune organică: putem să fim solidari şi să producem o schimbare numai atunci când încetăm să ne amplasăm pe o poziţie superioară în schema civică, numai atunci când celălalt nu mai este doar o prezenţă tolerată, ci o voce la fel de legitimă şi autonomă în sine ca a fiecăruia dintre noi, cei care pornim de la a fi spectatori şi martori de pe baloţii de paie din Sala Studio. Printr-o sinteză rară de profunzime umană şi regizorală, Gianina Cărbunariu valorifică emoţia şi căldura relaţională nu ca reacţii circumstanţiale sub impulsul momentului şi şocului vizual, ci mai degrabă ca forme de energie constant reintensificate în interiorul acţiunilor comunitare. În producţia sa nominalizată la Premiile UNITER 2015 pentru „Cel mai bun spectacol“ regizoarea evită atât mistificările deresponsabilizatoare, cât şi militantismul insensibil la fluctuaţiile imprevizibile ale comportamentului uman.
Fiecare dintre cele cinci scene care compun De vânzare îşi are funcţia sa ritmică în stabilirea coerenţei finale şi fiecare actor merită o analiză mult mai detaliată a tuturor ipostazelor asumate. De la tensiunea privirilor pe care actorii-afacerişti le manipulează în prima scenă până la încleştarea trupurilor care îşi apără propria legitimitate în conflictul exploatării gazelor de şist asistăm la un parcurs regizoral în care experienţa artistică îndelungată şi conştiinţa socială se amplifică reciproc. Regizoarei i se alătură scenograful Andu Dumitrescu, care a avut viziunea unui spaţiu de joc extins în mod funcţional asupra întregii săli, compozitorul Bobo Burlăcianu şi coregraful Florin Fieroiu.
În cadrul acesta limitat am ales să mă concentrez, însă, în mod special asupra scenei a doua pentru că, în receptarea mea – evident, subiectivă şi fragmentară –, bărbatul performativizat de Mihai Smarandache mi-a dat cheia asimilării întregului demers care stă la baza spectacolului De vânzare. În acest marginal aflat la limita imposibilităţii reprezentării se reunesc atât contradicţiile pe care le trăim ca spectatori de teatru politic conştienţi de neputinţa de a vedea în celălalt tot ceea ce ar trebui văzut, cât şi motivaţiile umane atât de mişcător surprinse în monologul interpretat de Alexandru Potocean la finalul scenei a V-a: „O să fiu oriunde se va da o luptă pentru ca oamenii flămânzi să-şi poată potoli foamea (…). O să fiu acolo şi când oameni ca noi or să se hrănească cu roadele muncii lor şi or să trăiască din casele zidite de ei. O să fiu împreună cu ei“ (citat preluat din cronica Iuliei Popovici, Ultima soluţie e lupta, în Observator cultural nr. 771, 8 mai 2014).
Bombardată, la ieşirea din sală, de îndemnul din boxe, „Atenţie la cabluri!“, repetat obsesiv, mi-am spus că acesta este efectul pe care trebuie să îl fi avut cândva marile tragedii antice asupra grecilor (nu mă feresc de cuvintele mari: De vânzare chiar este, sub toate aspectele, o tragedie contemporană). O coborâre în infern care ne activează nu mila diluată din hipercapitalism, nici teama confundată cu frica de a ajunge bieţi homleşi, ci cutremurarea care ne zguduie suficient de mult încât să nu ne mai ferim de cabluri atunci când de sub ele se aud vocile de neauzit.

teatrul-odeon

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper