Spaţiul virtual, loc al trăirilor livreşti

Un articol de Mariana Criş

S-a spus despre spaţiul virtual că ar fi toxic, cã el ar genera depresii şi alte boli psihice. Însă avem un exemplu care vine să infirme toate aceste teorii. Este vorba despre o carte cu două personaje. El, un mare poet, ea, o bunã traducătoare din Nabokov şi autoare de proză scurtă. Amândoi pasionaţi de blog-uri. Blogul lui se numeşte „Hobbitul“, al ei, „Floribunda“.
El este un împătimit şi al Facebook-ului. Cartea s-a scris timp de trei ani şi s-a născut din acest dialog. Astfel se poate caracteriza, în linii mari, volumul  Cad castane din castani. Amintiri de ieri şi azi, apărut, anul trecut la Editura Polirom. Protagonişti: Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu. Volumul, al cărui titlu reproduce un vers al lui Emil Brumaru, nu este unul tipic de interviuri. El intră în categoria poveştii, unde viaţa diurnă se topeşte în amintiri, unde realitatea capătă dimensiunile basmului, unde poezia stă pitită după fiecare cuvânt, propoziţie, frază. Ne sunt aduse în faţă multe întâmplări din copilăria, adolescenţa şi tinereţea celor doi protagonişti. Aflăm, de exemplu, despre singurătăţile de la 13, 14, 15 ani ale lui Emil Brumaru petrecute în biblioteca, ticsită cu romane englezeşti, ale unchiului său, nenea Mitică din Curtea de Argeş, despre anii petrecuţi de Veronica D. Niculescu la Piteşti. Pentru Emil Brumaru singurătatea este un lux: „Singurătatea, ce posibilitate fermecătoare, ce lux, în fond, să-ţi permiţi să te lăfăi în ea! O cauţi, te obişnuieşti cu dânsa, deşi ai zile când aproape că urli de plictiseală… Am căutat-o mereu, acum nu mă mai pot debarasa de felul acesta de a trăi, nutrit mai mult cu lecturi decât cu mototoleala zilnică a unei vieţi ce pare că curge în plin hazard…“.  Nu lipsesc nici întâmplările de la Dolhasca, unde Emil Brumaru a practicat medicina, iar după 12-13 ani, în 1975, şi-a luat maşina de scris „Consul“ şi a plecat, şi nici cele de la Bucureşti, unde Veronica D. Niculescu şi-a făcut studiile şi a fost angajată la o multinaţională. A avut puterea de a renunţa şi a se duce într-un oraş liniştit – Sibiu –, unde scrie proză scurtă, basme şi traduce din Beckett (pentru care a fost distinsă cu premiul USR Sibiu), Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, transpuneri în premieră în limba română.
În fapt, cartea este imn închinat spaţiului livresc, unde viaţa celor doi se desfăşoară în pasiunea pentru Cehov şi Shakespeare (la Emil Brumaru) şi travaliul sisific al traducerii lui Nabokov. Viaţa diurnă este, practic, suspendată, făcându-i-se loc livrescului, pasiunii pentru lectură, pentru scris. Toate inconvenientele unei vieţi de zi cu zi sunt trecute în planul secund (depresia şi dezordinea din bibliotecă  ale lui Emil Brumaru, participarea la diverse evenimente culturale din Sibiu ale Veronicăi D. Niculescu), cedând locul unei plaje largi în care personajele lui Cehov, cele ale lui Shakespeare, Dostoievski  sau cele ale lui Nabokov ţes o metarealitate în care cei doi îşi duc viaţa, chiar dacă unul se află la Iaşi, iar celălalt la Sibiu.
Întâlnirea dintre cei doi se face într-un spaţiu virtual, pe o durată de trei ani (între 2008-2011), iar rodul ei a născut rubrica „Diabloguri“ din revista ieşeană Suplimentul de Cultură.  Un loc important în acest „dialog“ îl ocupă problematica re-lecturii. Emil Brumaru doreşte cu ardoare să termine romanul Omul fără însuşiri al lui Musil sau să citească/ re-citească senin, pe îndelete, fără grabă pe Dostoievski, Kafka sau Cehov. Dar mai are un gând legat de limba română. „Fixul meu este că foarte puţini scriitori cunosc cu adevărat limba română… De unde un soi de superficialitate a textului, de alunecare pe deasupra, fără a simţi gustul, savoarea, nemaipomenita muzică secretă a limbajului… şi o face disponibilă şi cititorului“. Acest gând ar trebui luat în seamă, mai ales astăzi, când mulţi bat la poarta literaturii, dar puţini sunt aceia care trăiesc în limba română ca într-o patrie a lor, parafrazându-l pe Nichita Stănescu. În opinia amândurora re-lectura este absolut necesară, pentru că te face să sesizezi mult mai bine nuanţele, să înţelegi personajele şi să fii mai atent la mesaj. Pentru că „eroii… eroinele nu mor cu adevărat decât când noi, cititorii, dăm colţul! Iar dacă crăpăm, rămân mereu şi mereu alţii să-i ţină în viaţă“ – spune Emil Brumaru, care l-a citit pe Proust ani şi ani la rând, încet, pe îndelete. În acelaşi ton, Veronica D. Niculescu este de părere că „lecturile sunt, până la urmă, ceva intim. Un act de cucerire şi luare în posesie, trup la trup, implică plăcere şi taină“. Înclinăm să-i dăm dreptate pentru că lectura este, poate, actul cel mai intim al omului evoluat, fără de care spiritul nu ar putea să supravieţuiască. E adevărat că şi re-lectura este factor determinant în fixarea şi dezvoltarea ideii pe care o ai despre scriitor şi personajele lui. Nu este nici locul, nici momentul să dezvoltăm această idee despre care s-au scris o mulţime de cărţi de teorie literară.
Revenind la cartea noastră, ea trăieşte nu numai prin adevărurile spuse despre lectură, ci şi prin poeticitate. Este un volum care musteşte de poezie, de la descrierea naturii din jurul casei Veronicăi D. Niculescu până la privirea foarte atentă asupra scrisului, a condiţiei scriitorului. În finalul volumului este inserat şi un basm, Peste munţi şi peste văi trece un balaur, în care personajele participă la construirea lui narativă. Este o narare lirică, o privire a autorilor înlăuntrul basmului, un fel de basm-în-basm, care ne aduce aminte de lumea mirifică a naturii şi a copilăriei. În fapt, cei doi nu sunt la prima încercare. Ei au mai scris împreună basmul Prinţesei Repede-Repede.
Cartea Cad castane din castani este un demers virtual şi publicistic, întins pe aproape 200 de pagini, de o deosebită sinceritate, poezie, un adevărat laborator de creaţie a doi autori care trăiesc clipă de clipă în spaţiul livresc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper