Sindromul Meşterul Manole

Un articol de Horia Pătraşcu

Povestea Meşterului Manole este îndeobşte cunoscută, mai ales de români, care aproape că au supt-o odată cu laptele alfabetizării. După Mircea Eliade un asemenea mit este destul de regional, cunoscând o zgârcită şi vagă răspândire în zona Balcanilor. Energiile lui subterane au ieşit la suprafaţă şi au erupt în splendida Monastire a Argeşului culeasă-creată de Vasile Alecsandri. Interpretarea acestui mit este de asemenea cunoscută: un mit sacrificial, care ne învaţă că nici o realizare veritabilă nu e posibilă fără o mare, supremă renunţare. Monastirea Argeşului este ridicată cu preţul „ridicării“ vieţii Anei, soţia lui Manole, a copilului lor, a lui Manole, a meşterilor lui Manole. Această interpretare, corectă, mai lasă loc uneia pe care o voi proba, urmând metoda introspectivă, printr-un exemplu personal.
Povestea Meşterului Manole redă o trăsătură psihologică a noastră, a românilor (a balcanicilor?), o vocaţie a distrugerii şi a autodistrugerii, un gust pentru „neisprăvit“ (Manole caută de la bun început un „zid părăsit şi neisprăvit“), un impuls aproape patologic de exterminare a lucrului abia început sau/ şi chiar  a lucrului dus la bun sfârşit ori pe cale de a fi încheiat. E în acest tip de impulsivitate o negativitate demiurgică, o creaţie „pe dos“, una care-l aminteşte pe acel copil divin, zeu al timpului, care se joacă cu creaţiile sale – construindu-le şi demolându-le. A construi pentru a dărâma, a naşte pentru a ucide, a ctitori pentru a da cu piciorul – iată notele distinctive ale unei atavice, tenebroase şi bogomilice tentaţii. Ca sindrom, Meşterul Manole e în noi toţi şi e în primul rând în toate personajele din legenda sa, inclusiv în Negru Vodă! Negru Vodă, cel care porunceşte condamnarea la moarte a meşterilor care au construit mănăstirea, este o ipostază a lui Manole. Şi sunt absolut convins că, într-o versiune rămasă inedită, dar cu mult mai autentică, această ipostază a lui Manole, acest voievod al nimicirii, a poruncit, după un scurt moment de delectare, demolarea întregii mănăstiri. În Rugăciunea unui dac, Eminescu a intuit foarte bine rădăcinile ancestrale, getice, ale ambivalenţei sufletului nostru, ale dualităţii noastre cvasipsihotice. Primele trei strofe (din şapte!) sunt un imn închinat vieţii, Creatorului, „inimii pline“, sentimentului prezenţei divinităţii în lume şi în el însuşi, iubirii, iar celelalte patru sunt – ţâşnite fără avertisment – un „imn“ închinat morţii, distrugerii, urii, blestemului. Monastirea Argeşului şi Rugăciunea unui dac sunt străbătute şi unite de firul aceluiaşi sindrom, al aceleiaşi trăiri. Rugăciunea unui dac este glasul interior al Meşterului Manole.
„Nu dărâma coteţul!“
Acum câţiva ani mă mutasem din Bucureşti, la casă, în Buzău, întru descoperirea bucuriilor şi farmecelor pe care „viaţa la ţară“ le exercită asupra oricărui bucureştean excedat de asfaltul şi betonul marii metropole. Curtea din spatele casei era elementul cel mai poetic al noii locuiri şi m-am repezit spre ea cu o sete năprasnică, în sfârşit descătuşată, de cultivator supus unor îndelungi  şi chinuitoare oprimări, care, în sfârşit, îşi cucereşte libertatea de expresie. O grădină nu mai mare decât o barcă mai de Doamne-ajută am transformat-o în scurtă vreme într-o veritabilă corabie, vegetală, a lui Noe. Soiuri de castraveţi, roşii, ardei, varză, porumb, grâu se îngânau vesel cu trandafirii, lalelele şi brânduşele, narcisele şi cu prea-nevinovaţii, de nimic-ştiutorii crini.  A urmat la scurt timp furorul arboricol: cireşul, vişinul, mărul, părul, nucul şi… încununând cu demnitatea ei regală, dispreţuitoare şi complet gratuită, cultivată doar pentru frumuseţea umbrei sale… salcia! Din cadrul feeric lipsea însă seminţia animală – faţă de care însă nu puteam fi la fel de generos – din raţiuni evidente: vegetalele nu ţipă, nu zbiară, nu rag, singura lor sonoritate desfăşurându-se în doar două dulcissime registre: al fâşâitului şi al foşnetului. De aceea, forţat de împrejurări, a trebuit să găsesc o soluţie de compromis şi să aleg un singur reprezentant al celuilalt regn însufleţit: o vieţuitoare vegetală, un descendent al împerecherii mega-incestuoase dintre regnuri, o plantă animală. Am numit cu acestea găina! Atât de smerită, de modestă, de calmă şi de tăcută încât ar putea creşte şi într-un ghiveci… Mereu mulţumită, contemplativă, ascetică, terestru-înaripată, un înger ce a uitat să zboare… Câtor visări şi reverii nu m-am lăsat pradă în sunetul tranchilizant al sublimelor ei cârâieli. Dar nu vreau să scriu aici imnul Găinii! Un asemenea nobil scop merită cu siguranţă mult mai mult spaţiu de tipar.
Deja auzind în minte cârâitul găinilor proprii de sub cerul meu privat, m-am apucat să le construiesc sălaşul. Îmi exersam pentru prima oară capacităţile de constructor, iar rezultatul a fost remarcabil. După o muncă de aproape două săptămâni de ciocănit, tăiat, tras-împins, turnat a rezultat o frumuseţe de coteţ cu etaj, scară exterioară şi o împrejmuire de sârmă destul de înaltă, iar pe deasupra, întrucât nu trebuie să subestimezi niciodată subitele avânturi ale unei foste înaripate, neam cu dinozaurii, am acoperit toată curticica de orătănii cu un alt gard de sârmă care le bloca accesul spre cer. M-am dat un pas înapoi, uimit de ce putusem să fac: un coteţ perfect!
Bucuria nu a durat mult! I-a luat locul, strecurându-se insidios, o senzaţie stranie de zădărnicie, de repulsie, de ură faţă de produsul meu de creaţie tehnică, faţă de imbecila bucurie pe care o trăisem în faţa, totuşi, unei cocine, faţă de viitorul acelui locaş, faţă de abnegaţia în care petrecusem ultimele două săptămâni, faţă de mine însumi şi, supremă impietate!, faţă de găinile însele care mi-au apărut deodată în toată precaritatea lor, în toată domesticitatea lor plată şi plictisitoare! Cu ochii împăienjeniţi, văzând negru în faţă, am apucat un par de lângă mine şi am început să dau fără să mă uit, unde nimeream, disperat să pun totul cât mai repede la pământ. Dar lucrul bine făcut e bine făcut:  degeaba trosneam, trăgeam, împingeam, smulgeam, şandramaua îmi opunea o rezistenţă, pare-se conştientă, cu o încăpăţânare drăcească. „Nu vrei să te şi înmulţeşti de-acum?!“, i-am strigat, speriat ca Negru Vodă în faţa posibilităţii de perpetuare a mănăstirii Argeşului. Zgomotele au adus-o afară din casă pe fata mea, Oriana, care, în faţa nebuniei care mă cuprinsese, a început să ţipe din toţi rărunchii, deznădăjduit, plângând: „Nu dărâma coteţuuuuuu!!!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper