…Şi viceversa

Un articol de C. STÃNESCU

Uitată sau dată la „revizie“ şi control, literatura lui Marin Preda rămâne de ani buni în conul de umbră al posterităţii. După 1990, printre primii crainici şi controlori de calitate ai posterităţii lui s-au arătat câţiva critici redutabili cu doctoranzii şi ucenicii lor care au lansat la „bursa ideilor“ libere ipoteza şi ipostaza unui scriitor fără conştiinţă civică, „stâlp“ al unui realism socialist camuflat. Cărţile lui, pretind aceşti critici, susţin în esenţă „lupta de clasă“ între progresişti care întrevăd beneficiile „economiei de piaţă“ ca alde Nilă, Achim ori Paraschiv, opriţi brutal, cu reteveiul, să se chivernisească la oraş în chip capitalist şi afacerist de retrogradul Ilie Moromete rămas credincios „lotului“ său de pământ apărat cu viclenie şi cu dinţii de „fonciirea“ lui Jupuitu, ca exponent al autorităţii de stat. Târziu, la un sfert de veac după prăbuşirea comunismului şi la aproape o jumătate de secol de la moartea lui apare, graţie poetei Ioana Diaconescu şi criticului Eugen Simion, dosarul de Securitate al lui Marin Preda, dosar ce destramă peremptoriu şi în chip spectaculos caricatura ideologică şi obedienţa în care scriitorul a fost vârât cu de-a sila de către denigratorii săi. Să precizăm numaidecât că aceştia nu sunt nici pe departe nişte „denigratori“ prin vocaţie, dimpotrivă, sunt critici „constructivi“ şi foarte comprehensivi, dar cărora interese nu de tot străine esteticii, moralei şi literaturii le-au dictat ştergerea „mitului“ pe care Marin Preda îl întruchipa în ochii multor critici şi ai „maselor“ de cititori care s-au înghesuit bătându-se să cumpere, în 1980 şi după aceea, povestea
Celui mai iubit dintre pământeni a scriitorului ce abia murise. Se vede acum mai bine că adevărata ţintă a „denigratorilor“ de serviciu înmulţiţi după ‘90, n-a fost atât scriitorul, cât autorii „mitului“ său. Aceştia, cu o preţuire nefirească şi contrară notei („liniei“) generale a climatului literar, au dat impresia că l-au „înfiat“ pe scriitor confiscându-i imaginea literară: din acest punct de vedere, caz psihanalizabil, se poate spune că Marin Preda rămâne ori începe să fie o victimă a „războaielor“ dintre critici duse sub pretextul numelui şi al operei sale. Această presupoziţie, nu foarte (!) hazardată, poate fi susţinută cu mărturia directă şi fără echivoc a „celui mai iubit dintre pământeni“ care, considerând critica literară o „zădărnicie“, scrie nu fără o secretă simpatie într-un loc: „critica şi estetica literară, de toate nuanţele şi de toate orientările, se hrăneşte şi se va hrăni mereu din corpul viu al operei de artă, şi nu e nimic de făcut cu aceşti canibali care dănţuiesc în jurul cazanului filozofic şi sociologic în care au aruncat «opera», aşteptând să fiarbă pentru ca apoi s-o «deguste», plescăind din limbă cu satisfacţie şi plăcere“. În ochii acestui mare scriitor independent, prudent şi suspicios, criticii rămân nişte „canibali“ ce sug sângele operei până o sleiesc de viaţă: post mortem, aceşti vampiri teribili „degustă“ ce-a mai rămas din opera astfel fiartă. Un asemenea afront nu poate fi tolerat, necum iertat: încep (continuă) războaiele dintre „canibali“ – iconoduli sau iconoclaşti – în care scriitorul mai moare o dată ori de mai multe ori… Rareori în zilele noastre câte o rază rătăcită din soarele criticii de odinioară se mai abate asupra lui Marin Preda şi a unora din operele lui, în special asupra capodoperei Moromeţii, şi ea târnosită ori „mitizată“ în istoriile literare apărute după 1989. O asemenea „rază“ apare acum în România literară din 15 mai a.c. sub semnătura reputatului critic şi monografist literar Ion Bălu. Titlul articolului, semnificativ şi sub aspectul rivalităţii literare, este Ion al Glanetaşului – Ilie Moromete conexiuni oximoronice. „Inserţia în filiaţia valorică dominată de Rebreanu – scrie criticul – l-a determinat pe Marin Preda să-şi exprime o radicală inaderenţă. Vehemenţa delimitării a fost provocată de o atitudine defensivă denumită de Harold Bloom «anxietatea influenţei». Ivită din profunzimile inconştientului, neliniştea îi cerea imperativ îndepărtarea de model şi reliefarea propriei originalităţi. Simptom psiho-patologic, anxietatea s-a concretizat în procesul redactării şi a fost teoretizată ulterior apariţiei romanului. Marin Preda admira (la Rebreanu – n.n.) focalizarea obiectivă, vocea narativă impasibilă. Dar dezaproba, eronat, viziunea aşternută asupra umanităţii imaginate: «Nu aşa arată ţăranul român cum l-a descris el, îmi ziceam. Nici ţăranca română.». Formulând asemenea rezerve, Marin Preda ignora, voit sau din neştiinţă, deosebirile temperamentale şi diferenţele civilizatorii“. Mai mult, „dominat de angoasa influenţei“, Marin Preda imaginează în Moromeţii „un conflict episodic“ urmărind anume „să arunce în derizoriu cuplul Ion-Ana. Îndrăgostită de Ion Birică, un tânăr sărac – prenumele nu este ales aleatoriu –, Polina, fiica lui Tudor Bălosu, se căsătoreşte fără încuviinţarea părinţilor“. Marin Preda mărturiseşte că „am gândit exact un astfel de personaj care să fie opus Anei, care mi s-a părut neverosimil, nereal şi mai mult o fantoşă creată de autor ca să-i iasă această schemă cu Ion – un tânăr obsedat de pământ etc.“. „Defensiva“ creatoare a lui Marin Preda ilustrând „anxietatea influenţei“ descoperită (numită) de Harold Bloom nu reprezintă însă nici încercarea de a ieşi de sub stăpânirea unui mare „model“ tutelar şi nici o „inserţie în filiaţia valorică dominată de Rebreanu“, ci pur şi simplu precizarea diferenţei specifice dintre cei doi romancieri, ambii fii ai satului românesc din Transilvania şi din Bărăgan. „A ieşi de sub umbra lui Rebreanu“ nici nu este, nu poate fi în discuţie sub aspectul rivalităţii sugerat de Ion Bălu. Comparaţi de critic în atitudinea faţă de pământ şi prin hărnicia în muncă, eroii celor doi mari scriitori comportă diferenţe ce-i fac incompatibili şi, chiar, incomparabili: vin din „lumi“ literare diferite. În lumea ţărănească reală, problema pământului rămâne însă aceeaşi, în Prislop sau la Siliştea-Gumeşti, chiar dacă Ion sărută, „mitologic“, pământul, iar Ţugurlan, bunăoară, suferă cu o mânie ce n-are nimic „mitologic“ sau „creştinesc“ în ea, de lipsa pământului. Perfect adevărată, observaţia de bun-simţ a criticului potrivit căreia „În Moromeţii relaţia dintre om şi pământ s-a desacralizat“, iar „magia pământului“ nu-i mai atinge pe Achim, Nilă şi Paraschiv (plecaţi să se „căpătuiască“ la oraş!) nu e de natură să zdruncine în vreun fel („inserţia în filiaţia valorică…“) statutul, poziţia ori înălţimea artistică a eroilor ca personaje de roman. Sub aspect sociologic, pământul se „degradează“ în ochii ţăranilor lui Marin Preda, şi din „zeitate“ tutelară devine un simplu dar esenţial mijloc de subzistenţă: o „degradare“ ce atinge fundamental conţinutul uman şi comportamentul eroilor, „leneşi“ la Marin Preda, „harnici“ şi obedienţi în hărnicie ca sub porunca unui ritual dogmatic, în romanul lui Rebreanu. Într-o carte substanţială, doldora de idei şi observaţii pertinente (Cine eşti dumneata, domnule Moromete?, Editura Muzeului Literaturii Române, 2003), criticul Gelu Negrea – eminentul exeget al lui I.L. Caragiale – respinge (poate prea ferm şi catedratic!) comparaţia antitetică dintre Ion şi Moromeţii. Posibilă sub multiple unghiuri, într-un singur aspect situarea antitetică a celor două capodopere i se pare falsă, de nesusţinut: „raportarea radical deosebită a ţăranilor la proprietatea funciară. A avea sau a nu avea pământ să fi devenit, într-adevăr, dintr-o problemă fundamentală pentru sătenii lui Rebreanu («singurul lucru care conta», scrie un mare critic în «arca» lui – n.n.), una mai puţin importantă, o chestiune colaterală, marginală, nedefinitorie pentru lumea rurală a lui Marin Preda?“. Spre a proba obsesia pământului ce bântuie în paginile Moromeţilor criticul se mulţumeşte să transcrie câteva bune pagini de citate care îi dovedesc spusele şi indică pista nerealistă a unor comparaţii ce nu se susţin: departe de a fi dispărut, respectiva obsesie nu-i lasă să doarmă nici pe ţăranii lui Marin Preda. La rândul ei, „lenea“ observată cu deplin temei de Ion Bălu în mişcările amânate sau încetinite ale ţăranilor din Siliştea-Gumeşti este tocmai efectul „desacralizării“ amintite: dintr-un subiect cu care se contopeau mistic, pământul a devenit un obiect de schimb, iar „lenea“ – o atitudine „artistică“!
Las la o parte pricina – străvezie! – a tăcerii mormântale ce a însoţit până azi substanţiala (dar „nefinisata“!) carte a lui Gelu Negrea, pentru a-i reproduce pe scurt raţionamentul în virtutea căruia compararea universului material şi uman din opera lui Marin Preda cu lumea ţărănească a lui Liviu Rebreanu rămâne relativ nerelevantă pentru specificul şi originalitatea celor doi mari romancieri ai noştri. (O idee, şi ea aruncată cu furca şi prea în treacăt, precum multe altele de risipitorul critic, sugerează totuşi o comparaţie fertilă între personajele celor două romane „ţărăneşti“: „nu mi se pare deloc hazardată ideea de a vedea în Ilie Moromete un Ion la o altă vârstă biologică“, iar „decelările operate pe criterii geografice – ţăranul ardelean şi cel regăţean – nu mi se par deloc definitorii“ şi încă „între ţăranii lui Rebreanu şi cei ai polonezului Reymont există deosebiri mai mici decât între ei înşişi priviţi la vârste diferite“!) După ce semnalează efectul intelectual al „vocilor“ ce se întretaie în Moromeţii purtându-ne în direcţii cu totul diferite de ale lui Rebreanu, Gelu Negrea se „joacă“ decupând din roman, ca un fel de contabil literar, „frecvenţa năucitoare a recursului la dialog“: doar în „primul sfert al Moromeţilor (28 la sută din text) numărul dialogurilor este de 760“ şi „rezultă că în 520 de pagini de carte tipărită pe format mic (colecţia BPT), ne întâmpină 2.700 de dialoguri efective“! Ce rezultă din această aritmetică elementară? Rezultă, spune simplu şi cu mare curaj: „principala lor (a eroilor din Moromeţii – n.n.) îndeletnicire o reprezintă vorbitul“, „un torent de vorbe, vorbe, vorbe…“, cum ar zice un Hamlet din Teleorman. Gelu Negrea nu-i de acord nici cu „eticheta“ întreţinută de critici potrivit căreia Ilie Moromete este un personaj „tragic“. Nu, din contră, eroul este protagonistul principal al vieţii luate în chip de comedie, apropiindu-se prin aceasta de marele şi adevăratul model către care a aspirat romancierul, nuvelistul şi dramaturgul Marin Preda: totul sau aproape totul duce către Ion Luca Caragiale. Eroul lui Marin Preda „boicotează“ istoria în chip comic şi parodic pentru a sfârşi într-o curată tragedie. Sfârşeşte, tras cu roaba, la gunoi. Disputa dintre el şi istorie e plasată „în spaţiul comediei“ şi „Ilie Moromete mi se pare a fi un Mitică rural“, scrie fără să clipească Gelu Negrea riscând să-şi atragă fulgerele „atenienilor“ de ieri şi de azi. Aceşti „atenieni“ erudiţi sunt predispuşi a crede că „lenevia lui Moromete“ vine de departe, tocmai de la traco-daci: „În Istorii, cartea a V-a, paragraful VI – arată Ion Bălu – Herodot o sesizase la traco-daci: «… la ei, trândăvia este un lucru ales, în vreme ce munca câmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare»“. Însă lenevia, huzurul „trândăviei“ în care se complac vorbind în dodii aceşti eroi ce vor cu tot dinadinsul să ocolească, zadarnic, tragedia vin din lumea „levantină“ – nu-i nicio îndoială! – a tracului de Caragiale. Lăsând la o parte „contextul plin de lozinci cu care e înţesat şi potrivit căruia Caragiale parcă anume s-ar fi născut în secolul trecut ca să satisfacă apetitul sociologiştilor vulgari din deceniul 50-60 al secolului nostru“ – scrie Marin Preda într-o prefaţă definitorie pentru arta şi idealul scriitorului, punând întrebarea esenţială: „în ce constă în cadru literaturii române originalitatea lui I.L. Caragiale? Ce a descoperit el? Fiindcă un scriitor de ce ar fi el mare dacă nu e original şi n-a descoperit nimic?“ Legitimă, întrebarea obsedantă asupra „originalităţii“ contează enorm în descoperirea secretului acestei „eternităţi“ (operei) „a unui material atât de perisabil“ şi, ca Marx însuşi se întreabă „De ce ne place Iliada, deşi a trecut de la crearea ei atât de mult timp? Mai trăim astăzi într-o societate gentilică? Nu, dar ni se cântă «mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul» şi care aduce alor săi mari nenorociri (…) Caragiale ne mărturiseşte el însuşi în opera lui, nu o dată, cărei muze şi cum i se adresează: «Cântă-mi, zeiţă» parcă zice el surâzând sardonic, prostia ce zace în onorabilul Caţavencu şi ce festă îi jucă Agamiţă Dandanache!“. Citează două pagini din Două loturi şi scrie despre „ce a descoperit“ Caragiale: „E clar, judecând fondul chestiunii, că ne aflăm în plină dramă. Şi totuşi, rămânem stupefiaţi: Nu e o dramă, ci o comedie. În plină nefericire eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţâcneală care zăcea în creierul individului neştiută până atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. În loc de o comedie umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvântului. În cazul de faţă, ne stă înainte un funcţionar oarecare, şi intenţia satirică lipseşte. Caragiale, fascinat de acest fenomen, îl studiază aici, într-o situaţie dramatică pentru erou… Descoperirea acestei comedii a cuvântului îl duce pe Caragiale spre conştiinţe adormite sau buimăcite, sau crapuloase, sau de-o lipsă de gravitate angelică…“. Intenţia satirică lipseşte – spune Marin Preda – pentru că eroul este luat în primire de comedia cuvântului ce spulberă, ea, orice altă „intenţie satirică“ şi care n-ar face decât să dubleze superfluu şi parodic drama insului de care chiar cuvintele lui, ca nişte Erinii nevăzute, îşi bat joc şi râd de el: comedia şi drama trec, „viceversa“, una într-alta – paradox lingvistic şi existenţial vampirizat îndelung şi de un Eugen Ionesco. Este ceea ce a descoperit Caragiale „într-o zodie a seninătăţii artistice“ (a se citi: răceală polară!), zodie către care Marin Preda însuşi aspira, fără s-o poată atinge.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper