Sensul, o iluzie culturală, o himeră

Un articol de Ştefan Afloroaei

Ca şi salvarea în istorie, ca şi nemurirea sau acele valori pe care le socotim definitive, sensul e adesea o iluzie culturală. Aşa cum bine a înţeles Cioran, cultura generează sensuri de tot felul, unele asemeni unor podoabe de mare preţ. Le propune cu destulă energie, întreţine cu grijă imaginea lor. Doar că o face ca să ascundă până la urmă tocmai lipsa de sens a existenţei. Ceea ce înseamnă că sensul e destinat uneori să mascheze absurdul ca atare, probabil e cea mai eficientă mască în această privinţă. Caută să estompeze acea suferinţă pe care conştiinţa omului – cu problemele ei insolubile – o suportă intens şi la nesfârşit. Terapeutica sa e profund echivocă, ambiguă. Căci îţi atrage mereu privirea dincolo de nonsensul celor date şi, în acelaşi timp, îţi ascunde jocul ca atare, iluzia pe care o produce.
De ce însă himere, iluzii? Întrucât, pe de o parte, sensurile pe care mizăm în ultimă instanţă apar rupte de lume şi de viaţă, străine vieţii noastre obişnuite. Pe de altă parte, ele înşală uşor, generează lesne entuziasme naive. Am putea spune că nu întotdeauna se întâmplă astfel. Sigur, aşa este, însă câtă vreme noi înşine confecţionăm la nesfârşit sensuri, stăpâniţi cu totul de voinţa expunerii de sine şi a posesiunii, distanţa lor faţă de ceea ce ne-ar fi cu adevărat propriu este imensă. La fel şi puterea de-a ne înşela singuri, de-a ne lăsa duşi acolo unde singuri proiectăm un refugiu aparent inexpugnabil. O povestire a lui Borges se intitulează Abenjacán el Bojarí, mort în labirintul său. Are ca motto un verset din Coran: „…seamănă cu păianjenii care îşi ţes pânza“ (XXIX, 41). Doi călători se văd deodată în faţa unei clădiri singuratice, aproape de ţărmul mării. Cu ceva timp în urmă, în una dintre camere murise proprietarul ei. Nimeni nu şi-a putut explica decizia acestuia de a construi o casă greu accesibilă, cu nenumărate şi lungi coridoare. Cum oamenii nu mai înţelegeau nimic, parohul locului le oferă o naraţiune, „a exhumat povestea unui rege pe care Divinitatea l-a pedepsit pentru că îşi construise un labirint“. Edificiul ar fi fost ridicat tocmai pentru a scăpa de ameninţarea morţii, resimţită sub chipul desfigurat al cuiva ucis: „mă voi ascunde în centrul unui labirint pentru ca fantasma lui să tot rătăcească“. Ceea ce a şi făcut, căci, de îndată ce a ridicat clădirea, s-a refugiat în mijlocul acesteia, iar din ziua aceea nimeni nu l-a mai văzut (1). Purta numele unui rege, Abenjacán, însă putea să nu fie decât un simplu supus care, după ce a jefuit regele în pustiu, l-a atras în construcţia izolată pentru a-l ucide. Acolo şi-a aflat şi el închisoarea de veci, exact în locul unde s-a refugiat din faţa umbrei celui căruia i-a luat numele. Ceva asemănător se întâmplă cu noi atunci când, seduşi de unele sensuri ce par definitive, în chiar nebunia voinţei noastre, ne predăm cu totul jocului acestora.
Ar mai fi o explicaţie. Într-o privinţă, orice sens omenesc e o himeră. Doar că – să ne amintim personajul ciudat din vechea mitologie – himera nu e deloc o simplă închipuire. Nu e o ficţiune gratuită, ca într-un simplu joc al naraţiunii. Dimpotrivă, face parte dintr-un scenariu simbolic – mitic sau religios altădată, politic sau cotidian acum. Cei vechi, care au transpus în formă narativă conţinutul unor mituri, înfăţişau Hymera în felul unui monstru terifiant, fie tricefal (având un cap de leu, unul de capricorn şi un altul de şarpe), fie compus din părţi proprii unor regnuri diferite (capul de leu, trupul de capricorn şi coada de şarpe). Acest monstru are însă o ascendenţă divină („creatură de origine zeiască“, se spune în Iliada). S-ar fi născut din însoţirea Echidnei cu Typhon, încât este, aşa cum afirmă Hesiod, „o arătare măreaţă şi înfricoşătoare, puternică şi agilă“(2). Însemnele sale profund antinomice – făptură minunată şi teribilă, măreaţă şi înfricoşătoare – sunt uşor recognoscibile în aceste cuvinte.
De ce însă am putea crede că orice sens comportă o latură himerică? Ştim bine că sensul e asemeni tendinţei ideale în economia mişcării reale. Aceasta înseamnă că natura sa nu e de fapt nici reală, nici ideală, ci mai curând un mixtum, un gen de idealitate reală. În fond, sensul se constituie în ordine simbolică sau culturală, nu reprezintă ceva în sine. S-ar putea vorbi în unele situaţii de caracterul lui originar, însă, în ordine temporală, umană, se constituie ca atare într-o anumită experienţă. Cu toate acestea, nu înseamnă niciodată simplă închipuire, imagine fără consistenţă, născocire vană. Este mai curând asemeni numărului sau, în raza ideală a acestuia, asemeni ordinii eterate pe care numărul o poate genera. Este analog cuvântului sau, mai curând, sintagmei pe care cuvântul o face posibilă. Aşadar, puterea sa e de ordine simbolică, în felul celei matematice sau al celei gramaticale. Or, personajul mitic amintit mai sus, Hymera, nu a fost niciodată socotit de cei vechi o simplă închipuire. Iar tripla sa constituţie ne ajută să înţelegem un aspect definitoriu al sensului. Anume, constituirea sa nu e simplu cerebrală, noetică, nu înseamnă doar calcul sau proiecţie logică. Ci, deopotrivă, act al voinţei – mai ales al acesteia – şi expresie a sensibilităţii carnale. Survine în acel punct indecis în care se întretaie o imagine ideală cu voinţa reală şi, deopotrivă, cu afectele care se nasc în viaţa trupului. Este o creaţie hibridă, mixtă, impură. Devine posibil în acel loc unde intersectează intenţii radical diferite. De pildă, acolo unde se confruntă impulsurile primare, atavice, cu aşteptările noastre naive, inocente.
Însă această neobişnuită impuritate a sensului nu e totul. Căci odată acceptat ca atare, sensul poate funcţiona asemeni celor reale. Tinde să scape idealităţii sale, valorii pur orientative. Nu mai înseamnă linia de orizont după care ne orientăm, ci însuşi pământul sigur de sub picioare. Dovadă că, de cele mai multe ori, nu mai este deloc revăzut, căutat din nou, ci pur şi simplu luat ca atare. Distanţa nesfârşită pe care idealitatea sa o întreţine nu mai apare în faţa privirii. Dimpotrivă, sensul se impune ca o putere dată, reală, ajunge el însuşi o forţă vitală. Caută să se afirme cu orice preţ, să reziste indiferent cât şi cum. Este ceea ce-l face, într-o altă privinţă, terifiant, asemeni suflului de foc al Hymerei. Nu doar cel dominat îi va resimţi forţa teribilă, ci în aceeaşi măsură cel aflat în raza sa de acţiune. Supune voinţa care l-a voit şi reprimă dorinţa care i-a pregătit apariţia, se întoarce împotriva propriei sale naşteri. Nu întâmplător uneori contează doar elanul către un ţel oarecare, exaltarea pură, patosul gratuit sau, aşa cum spune Nietzsche, avântul către neantul ca atare (Voinţa de putere, § 12). Sensul maschează astfel şi mai bine ceea ce e himeric în propria sa logică şi în lumea vieţii unde a devenit posibil.
Tocmai acest lucru avea să-l aibă în atenţie Emil Cioran, faptul că sensul – ceea ce numim de regulă sens – camuflează excelent nonsensul existenţei. Caută să justifice în modul cel mai raţional tot felul de indecizii şi suferinţe umane. Maschează ceea ce rămâne, pentru o anumită conştiinţă, insolubil ca atare şi neinteligibil. Într-adevăr, sensul poate deveni teribil, ca şi chipul – măreţ şi totodată înfricoşător – al Hymerei din vechea mitologie. Şi aceasta întrucât iluzia sa nu e o simplă iluzie, ca multe altele. Irealitatea sa aparte, productivă, oferă chip real celor voite sau dorite. Tocmai acest lucru aş dori să spun, că sensul nu este o ficţiune – utilă sau atrăgătoare – printre altele. Ci reprezintă mai curând mecanismul de producere a ficţiunii utile, a iluziei care se ascunde pe sine. Reprezintă acel „ca şi cum“ a cărui eficienţă nu se compară cu nici o alta dintre cele cunoscute (ar putea fi revăzut în această privinţă Hans Vaihinger, cu Filosofia lui ca şi cum). Constituie metoda însăşi de a produce realitate din cele ireale, de a obţine eficienţă în jocul celor ideale, de a anunţa căi sigure în viziuni gratuite. Cred că ar trebui aprofundată în această privinţă însăşi geneza sensului, modul său de constituire şi impunere, o genealogie deloc obişnuită, care aşteaptă în continuare să fie rescrisă.

 

1 Cf. Jorge Luís Borges, Moartea şi busola, traducere de Darie Novãceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1972, pp. 294-302.
2 O variantã a mitului ne spune cã Hymera a fost crescutã de regele Amisodaros, fiind folositã de acesta în rãzboaiele cu adversarii sãi. Ca armã decisivã, produce groazã cu focul aruncat pe gurã şi cu forţa ei neobişnuitã. Însã, cum tot ce e nãscut are şi un sfârşit, este ucisã la un moment dat de cãtre Belerofon, la îndemnul regelui Iobates din Licia, el însuşi terorizat de puterile monstrului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper