Schimbătoarea identitate colectivă a românului

Un articol de DORU MÃRGINEANU

Este cel din fotografia de pe carta mea actuală de identitate belgiană acelaşi cu acela fotografiat pe buletinele mele de identitate din România de acum trei, patru, cinci decenii? Sunt câteva milioane de români din diaspora identici cu românii din ţară? Sunt „azi“ românii din ţară identici cu cei de „ieri“? Cultura română şi chiar limba română – mai sunt ele identice cu ce au fost? O mulţime de întrebări de acest gen, referitoare nu doar la noi, ci la oricare alt grup uman, ne pot năpădi la un moment sau altul. Un răspuns global la toate este că orice e viu – individ, colectivitate, chiar un organism abstract cum este limba – se schimbă mereu, dar atât timp cât îşi păstrează caracterele fundamentale rămâne acelaşi. Realitatea generală a transformării a fost de mult formulată de Heraclit în celebrul panta rhei (totul curge), dar interogaţia asupra identităţii rămâne mereu existenţială. Căci, aşa cum a exprimat limpid Alexandru Zub în dialogul cu Angela Martin  (Cultura nr. 503, din 12 februarie 2015).
Identitatea personală decurge din faptul că, dincolo de schimbările produse de vârstă şi de circumstanţele vieţii, unele caracteristici permanente – printre care memoria evenimentelor trăite – fac să se menţină sentimentul unicităţii. Există tulburări psihice în care identitatea personală este alterată, semnificativă fiind identitatea disociată, în care suferindul alternează între cel puţin două identităţi distincte, trăite fiecare drept autentică, precum personajul din „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde“ de R.L. Stevenson. Însă nu la aceste patologii individuale, din fericire rare, mă voi referi în continuare, ci la subiectul de certă actualitate al identităţii colective. Câteva volume remarcabile – printre care L’identité malheureuse (Stock, Paris, 2014) a lui Alain Finkielkraut, recentul ales în Academia Franceză – tratează tulburările identitare la alţii, dar … să privim mai întâi în oglindă!
Psihologia socială a stabilit că tendinţa de apartenenţă la colectivităţi cu elemente comune este o trăsătură fundamentală a naturii omeneşti, păstrată de evoluţia speciei noastre, plecând de la nevoia de asociere în grupuri a strămoşilor noştri vânători. Oamenii caută să se definească prin raport cu legăturile pe care le întreţin cu alţii şi cu colectivităţi multiple de naturi diferite: familie, origine etnică, ocupaţie, ideologie în sens larg incluzând religia şi politica, pasiuni comune etc. Apartenenţa la astfel de grupuri umane face ca alături de identitatea personală, care ne diferenţiază pe fiecare de toţi ceilalţi, să avem şi multiple identităţi colective, care ne definesc doar ca parte a unui ansamblu de indivizi similari prin raport cu o anumită caracteristică. Orice identitate colectivă implică o percepţie de sine nu ca unicat, ci ca exemplar dintr-o categorie, astfel că exprimă o anumită depersonalizare, de amploare foarte variabilă. Iar retragerea „eu“-lui în umbra unui „noi“ predominant este o tranziţie ambivalentă ce poate să ducă până la comportamente extreme, de la altruism umanitar până la obedienţă iresponsabilă, ca şi de la abnegaţie eroică la fanatism criminal… între care distincţia depinde adesea de optica comunitară.
Când şi în cel mai îndepărtat cătun al României numeroşi sunt bătrânii ai căror copii îşi câştigă traiul prin alte ţări, iar banii trimişi în ţară de românii din străinătate depăşesc considerabil investiţiile străine, este absolut firesc să ne preocupăm de identitatea colectivă a diasporei române. Această identitate se manifestă şi în paginile Culturii prin colaborările din străinătate, pagini în care apar frecvent relatări din şi despre „România de pretutindeni“. Implicarea sentimentală a diasporei în problematica politicii din ţară a fost ilustrată pregnant cu ocazia alegerilor prezidentiale, atât din noiembrie 2014, cât şi din 2009. Însă o privire obiectivă asupra emigrării masive din România ne obligă să recunoaştem că fenomenul este încă prea recent pentru a permite evaluarea certă a omogenităţii şi a perenităţii unei identităţi colective a diasporei române. Orice identitate definindu-se numai prin raportare la „ceilalţi“, care sunt „diferiţi de noi“, trebuie să vedem privirea reciprocă între cei din ţară şi cei din diaspora, ca şi între aceştia şi mediul în care s-au transplantat.
În ciuda secolelor de ocupaţii străine, poporul român a rămas aproape în totalitate în spaţiul său de etnogeneză, până când dictatura comunistă a făcut ca părăsirea ţării să devină unica modalitate de ieşire din coşmarul oprimării şi al mizeriei… echitabil repartizată! Dacă pentru etnicii germani şi evrei – trataţi de autorităţile trecutului regim drept marfă de export – a existat şi modalitatea emigrării legale, pentru etnicii români, cu foarte rare excepţii, până în 1990 nu a rămas decât „fuga“. Riscanta tentativă de trecere ilegală a frontierei de către cei mai temerari a fost neglijabilă numeric, majoritatea românilor emigraţi înainte de 1990 fiind dintre cei cărora şansa le ajutase să obţină un paşaport cu viză pentru o ţară necomunistă şi care nu s-au mai întors în România, adesea cu preţul unei lungi separări de familia ostatică în ţară. Autorităţile ceauşiste îi numeau în mod infamant „fugiţi“ pe toţi cei rămaşi în Occident, dar umorul popular îi desemna cu termenul voit ambiguu „înapoiaţi“ pe aceia care reveneau dintr-o deplasare în Apus. Aşa că, văzuţi din ţară, până în 1990 românii din străinătate erau în cvasi-totalitate „fugiţi“ alias „ne-înapoiaţi“, termenul diasporă fiind de o neutralitate nepotrivită cu acele vremuri. De altfel, acest neologism savant (însemnând în greaca veche „împrăştiere“) nici nu apare în ediţia din 1975 a Dicţionarului explicativ al limbii române. Diaspora română de dinainte de 1990 îşi definea identitatea şi eventual se organiza prin opoziţie faţă de regimul din ţară, evita reprezentanţele oficiale româneşti şi avea o teamă obsesivă de urmărirea de către agenţii Securităţii, inclusiv de preoţii trimişi de Patriarhia Română. Teamă perfect justificată de virulenţa până la criminalitate a activităţilor acelui organism de sinistră notorietate. În mod firesc, acea veche emigraţie românească, relativ puţin numeroasă şi constând majoritar din persoane educate şi calificate, a căutat şi de regulă a obţinut integrarea deplină în societăţile occidentale, cu care nu era nici o nepotrivire culturală.
După 1990 implozia comunismului în estul Europei a schimbat radical condiţiile, libertatea de a pleca din ţară, încetarea antagonismului ideologic şi „micşorarea distanţelor“ datorită progresului tehnic făcând posibilă o emigrare masivă. Orice emigrare fiind efortul de a depăşi condiţii adverse, în primul rând sărăcia, pauperizarea din ţară a fost efectiv cauza majoră, dar nu singura a emigrării masive din România ultimului sfert de secol. Manifestările de neocomunism brutal de la începutul anilor ’90 (mineriadele) au împins peste graniţe mulţi intelectuali, iar apoi, chiar după ce salariile universitarilor şi ale cercetătorilor au devenit decente, a rămas lipsa de perspectivă în ţară pentru tinerii de vârf, din cauza blocării de către mediocrităţile instalate confortabil şi a favoritismului şi clientelismului care falsifică ierarhiile de valori. Factorul economic fiind însă predominant în ansamblu, numeroasa diasporă română actuală (peste 15% din populaţia ţării!) a ajuns să fie atât de diversificată, încât spectrul ei de profesiuni şi de tipologie umană este relativ similar celui din ţară. Cu nuanţa că, de la muncitorii manuali până la informaticieni şi medici, cei care pot să rămână în ţări cu nivel economic superior reprezintă o parte de vârf a capacităţii de muncă româneşti, fiind capabili să răspundă exigenţei din locurile unde se câştigă mai bine.
În ceea ce priveşte identitatea colectivă ca român în diaspora, ea este evidentă la noii emigranţi, foarte probabil că va persista şi la copiii lor născuţi în străinătate (mai ales dacă îi cresc bunici români), dar mai departe este de presupus că se va estompa treptat, diluându-se în identităţi colective mai largi, precum cea europeană, americană etc. Căci aceiaşi factori, ţinând de comunitatea de civilizaţie în sens larg, care îi permit diasporei să reuşească integrarea într-o altă ţară, lucrează în fond şi la atenuarea treptată a identităţii naţionale de origine. Doar elemente culturale şi istorice cu totul particulare au determinat perenitatea emblematică a identităţii colective în diaspora evreilor şi, parţial similar, în aceea a armenilor. Identitatea colectivă a diasporei române probabil că se va diminua în timp, însă ritmul acestui proces depinde în mare măsură de atitudinea autorităţilor României. Atitudine care, cel puţin uneori, lasă de dorit. Îmi amintesc că în 1997 adresasem proaspăt-createi Subcomisii pentru Diasporă a Camerei Deputaţilor un scurt memoriu fără vreo cerere personală, semnalând un anacronism regretabil şi uşor remediabil în relaţia României cu diaspora… fără vreun răspuns sau urmare. În 2000 am „supus atenţiei“ (!) secretarului de stat al Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de peste Hotare acelaşi anacronism şi… aceeaşi tăcere. În 2009 am semnalat acelaşi subiect celor doi demnitari care erau senator şi, respectiv, deputat pentru diaspora şi… aceeaşi lipsă totală de reacţie! Nu pot deci decât să sper că actualul Departament pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni – căruia nu m-am mai adresat! – îşi realizează cu pasiune atribuţiile.
Analiza identităţilor colective în România de azi arată că există în cadrul populaţiei multiple delimitări identitare între „noi“ şi „ei“, aşa cum e firesc. Acestea nu provin însă preponderent din diferenţe de ideologie sau de categorie socială, ci se manifestă cu precădere referitor la accesul la diferite resurse. Astfel, diferenţe doctrinare între principalele partide politice nici nu sunt evidente, nici nu par să determine prioritar opţiunile electoratului, iar clasa politică se structurează şi se restructurează pe criterii predominant… conjuncturale (!?), nu ideologice. Subiectul este însă mult prea vast faţă de spaţiul acestor rânduri, iar situarea mea exterioară cere o autoreţinere, astfel că închei remarcând cu bucurie că în România nu se manifestă tensiuni identitare civilizaţionale dintre acelea care însângerează adesea actualitatea prin atâtea alte locuri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper