Romanul existenţialist al proletariatului

Un articol de PAUL CERNAT

Al patrulea roman, în ordine cronologică, al lui Augustin Buzura, după Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974) şi Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980) n-a avut parte în perspectivă de receptarea altor titluri ale scriitorului, deşi e, neîndoielnic, un titlu de vârf. Două elemente ar trebui, dintru început, semnalate – unul de natură etico-politică, altul de natură aşa-zicând problematică sau tematică. Dacă Absenţii trecuse, riscant, de „liniile roşii“ ale tezelor din iulie (cînd a fost şi retras o vreme din circulaţie), iar masivul, substanţialul Feţele tăcerii a împins până la limită marja de toleranţă a curajului din romanele „obsedantului deceniu“, Vocile… atacă frontal, cu riscurile de rigoare, o zonă periculoasă în epocă: actualitatea socială imediată. O altă tentativă majoră în acelaşi sens, romanul Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, apare – coincidenţă –  în acelaşi an. Tematic vorbind, Vocile nopţii impune prin forţa investigării insolite a unor medii sociale proletare (coloniile de muncitori industriali şi căminele de nefamilişti) rămase în afara poncifelor realist-socialiste sau post-realist socialiste. Buzura se întîlneşte aici, din nou, cu Preda (cel din Intrusul sau Cel mai iubit…) ca romancier al conştiinţei etice confruntate cu sistemele opresive. Despre realismul dur al prozatorului s-a discutat deja mult. Despre existenţialismul său profund – mai puţin (cu excepţia Absenţilor, unde lucrurile sunt evidente). Şi mai puţin s-a observat faptul că ultimul îl condiţionează pe cel dintâi.
Identitatea urbei muncitoreşti montane ce asigură centrul naraţiunii e dezvăluită relativ târziu în roman: „Optase pentru Râul Doamnei – acest oraş muncitoresc, aspru, frumos şi rece în acelaşi timp, în care trandafirii răspândiţi peste tot nu-ţi puteau distrage atenţia de la mirosul de plumb – cu sentimentul provizoratului: «Fie, vom vedea mai încolo ce-i de făcut…» Şi acest fie era şi expresia derutei, şi a încăpăţânării“. O punere în abis evidentă: „trandafirii“ reprezintă poleiala oficială a vieţii noi şi a „construcţiei socialismului“, în timp ce „mirosul de plumb“ al minei trimite la proximitatea, riscantă, a bolii şi a morţii. Restul ţine de condiţia şi de atitudinea existenţială: „provizorat“, „derută“, „încăpăţânare“… Personajul central, fiul de miner Ştefan Pintea, ajuns în uzina metalurgico-chimică din urbe după absolvirea facultăţii, împarte aceeaşi tipologie cu alte conştiinţe etice în criză precum Mihai Bogdan din Absenţii, profesorul Cristian din Orgolii sau Dan Toma – ziaristul justiţiar din Feţele tăcerii. Vom întâlni acest tip de figură căutătoare – posibil alter ego auctorial – şi în viitoarele romane ale lui Buzura, în Drumul cenuşii sau în Recviem pentru nebuni şi bestii. Întâlnim, de asemenea, aceeaşi senzaţie de criză a conştiinţei morale, de captivitate sufocantă în cerc, aceleaşi dibuiri reflexiv-dubitative, aceeaşi indeterminare chinuitoare, aceleaşi bovarisme nevrozante şi aceleaşi „somnuri“ bântuite de coşmaruri (un infern al conştiinţei) din care protagoniştii încearcă, disperat, să se smulgă. Pe scurt: aceeaşi filosofie subiacentă. Eroul nu este un intelectual inadaptat – figură curentă a prozei româneşti antimoderne – ci un dezadaptat ce încearcă, din răsputeri, să adapteze la noua sa condiţie. În calitate de căutător al propriului adevăr biografic, Ştefan Pintea devine victima unei instanţe represive care-i răscoleşte dedesubturile vieţii în căutarea unei culpe obscure şi incerte – o culpă a apartenenţei, am putea spune. Periplul său nebulos în căutarea identităţii va fi dublat mereu de o conştiinţă kafkiană a vinovăţiei, pervers întreţinute de anchetatorul Veza şi proiectate inclusiv asupra celei a tatălui şi bunicului (partizan anticomunist în perioada colectivizării). Similară presiunii dosarului de cadre, ea trimite la ochiul unui Big Brother familiar, vigilent şi implacabil. (Fenomenul nu e, fără îndoială, propriu doar totalitarismului comunist: supravegherea informaţională a civilizaţiei contemporane ne-o confirmă la tot pasul, în forme mult mai sofisticate şi mai discrete). De la început până spre sfârşit nu aflăm totuşi nimic clar despre vina protagonistului: doar bănuieli, supoziţii menite să întreţină sentimentul de culpă. Totul pare un joc de-a şoarecele şi pisica, util „ascensiunii“ profesionale a anchetatorului şi ambiţiilor sale cognitive. Pintea va fi astfel suspectat, pe rând, de toate abaterile posibile: agresiuni asupra colegilor de serviciu, furtul banilor ţăranului Borş Văsâi etc.; felul în care se apără, invocând o posibilă confuzie a locotenentului, poate fi regăsit, schimbând ce-i de schimbat, într-un roman al exilului (Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade), unde un alt Ştefan (Viziru) e „confundat“ cu un legionar şi acuzat în consecinţă. La un moment dat, Veza pare că-şi absolvă victima, dar, spre sfârşitul cărţii, aflat în vizită la părinţii lui Ştefan (care-l adoptă naiv şi entuziast), deschide insinuant noi piste investigative. Între începutul anchetei şi aparentul ei final se desfăşoară aproape toată acţiunea romanului. Acţiune ramificată, alcătuită din sondaje autoscopice în memoria biografică a lui Ştefan, cu încercări de clarificare a zonelor tulburi şi rezolvări surprinzătoare. Relatarea oscilează permanent între persoana a treia (când tânărul Pintea face obiectul anchetei) şi persoana întâi (cu Pintea ca narator). Abundă clarobscurul, zonele tenebroase, incerte ale conştiinţei. Psihiatru de formaţie şi, ca atare, sensibil la psihologiile traumatice, Augustin Buzura este un prozator secundat la tot pasul de un eseist de atitudine, care comentează faptele pe măsură ce le expune. Romanul său social va fi dublat prin urmare la toate nivelurile de un roman etic şi de unul eseistic. Naraţiunea vine, aluvionar, din toate părţile, ca o apă mare şi tulbure; compoziţia e însă bine strunită, îndiguită la toate nivelurile. Constructor minuţios şi temeinic, autorul nu se fereşte să-şi pigmenteze epicul cu infuzii de senzaţional şi melodramă, ştiind mereu unde să se oprească. Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte componenta discursivă, eseistică – marcă înregistrată! – bine ţinută şi ea în matca unei proze dense, robuste, colcăind de fapte. Căci romancierul ardelean ştie să capteze atenţia cititorului în „dezbateri etice“ tensionate şi pasionale. Ele nu se feresc să abordeze chestiuni controversabile, ba chiar le caută cu tot dinadinsul: de la complicaţii ale vieţii intime, trecând prin dramele istorice şi identitare până la criza valorilor din lumea contemporană, totul este chestionat şi întors pe toate feţele. Pe de altă parte, aici se află şi principala vulnerabilitate a acestui tip de proză. Punctul cel mai de jos al Vocilor nopţii îl constituie lungile, retoricele conversaţii dintre Ştefan Pintea şi frumoasa Violetta, cunoscută de el în timpul unei excursii în Iugoslavia.
Romanul erotic al „idealistului“ e minat de indecizii şi dileme. Pe lângă Dana, colega de facultate cu aşteptări casnice de care se desparte pentru a-şi reîncepe viaţa „de jos“, din uzină, pe lângă episodul sentimental cu Violetta, ziarista italiancă de stânga traumatizată de moartea brutală a soţului şi care vrea să se elibereze de propria nevroză prin gesturi romantic-radicale, cea mai prezentă în viaţa lui Ştefan este Lena Filipaş, soţia fostului director al fabricii şi, totodată, gazda sa provizorie din Râul Doamnei. Legătura lor adulterină, consumată clandestin, arată printre altele că oamenii nu sunt niciodată ce par a fi. „Insensibila“ care tinde să refuze, pragmatic, orice fugă din căsnicia în care se complace, se dovedeşte în realitate o victimă cu temperament de artistă bovarică: o fostă profesoară de muzică eşuată, din deficit al voinţei, în braţele unui potentat local dubios şi răzbunător, divorţat de o soţie mămos-desexualizată. Graţiile sale Ştefan le împarte nu doar cu soţul plictisit, ci şi cu un concurent comod, dar tenace (Sobaru) care-l elimină finalmente sau îl face să abandoneze, resemnat, o relaţie fără viitor. Chiar dacă partitura ei ar îndreptăţi-o la un asemenea statut, nu Lena este personajul feminin cel mai reuşit al romanului, ci Ioana Stoian, „mijlocitoarea“ legăturilor erotice/ extraconjugale şi, într-un fel, protectoarea lui Pintea. Cinismul ei dezabuzat, dublat în subsidiar de o anume înţelepciune a vieţii, trădează, dincolo de cruzimea limbajului, abilităţi de trickster: „Ea avea un fel curios de a glumi, de a se plasa totdeauna pe linia dintre adevăr şi minciună – adevărul era prea dur, minciuna prea înjositoare, iar în zona moartă dintre ele simţea că reuşeşte să se ascundă perfect“. Greşesc oare văzând în această caracterizare condiţia scriitorului însuşi, prins între Scylla şi Charibda unui regim totalitar?
Desigur, prozatorul confruntat cu represiunea şi cenzura nu poate trece peste marile tabuuri ale ceauşismului. Va recurge, prin urmare, la stratageme abile, dar eficiente nu numai pentru cititorii de atunci (cărora romanul le va fi părut, din multe puncte de vedere, exploziv), ci şi pentru cei de azi. Partidul nu e menţionat direct, nici conducerea lui superioară (în frunte cu secretarul general), iar Securitatea va fi eufemizată sub formula folclorică „Ochiul şi Timpanul“. Ea îşi are, altminteri, agenţi infiltraţi peste tot, inclusiv în uzina chimico-metalurgică şi în căminul de muncitori nefamilişti. Locotenentul Vesa, anchetatorul de Miliţie, are toate datele unui anchetator al Securităţii. Fiu al unui instrument brutal şi viclean al represiunii din anii ’50 (chiar bunicul lui Ştefan Pintea, aflăm la un moment dat, ar fi fost ucis de el), Filipaş oferă, la rându-i, imaginea ştabului dezumanizat ce ascunde sub duritatea sa răzbunătoare frustrările unui om slab. Punând cap la cap elementele de viaţă cotidiană, petrecerile în cadru organizat de la fabrică, orele de învăţământ politic, rigorile moralei proletare, clişeele oficiale, dar şi abaterile de la normă, comportamentele rezistente, economia paralelă, cultura pop, folclorul străzii ş.cl., obţinem o imagine elocventă şi autentică a umanităţii provinciale din România anilor ’70, cu clase dislocate de industrializare şi cu mentalităţile aferente. „Frescă socială“, Vocile nopţii este şi o frescă morală cu dedesubturi parabolice, subversive până în punctul de unde pot deveni ameninţătoare. Hărţuielile anchetatorului, biografia lui Filipaş şi a tatălui său (două generaţii de potentaţi faţă cu două generaţii de victime), anturajul de colaboratori ai fostului director şi soţiile lor vulgare, chiolhanurile deşucheate, cu beţii şi jocuri de noroc, dar şi alte scene din „viaţa secretă“ a elitei locale, marcate de amoralitate luxoasă şi coruptă (vânătoarea de mistreţi, la care Ştefan şi colegii săi de fabrică sunt aduşi ca gonaci, este de o cruzime inumană) contrazic, flagrant, orice morală proletară. De partea cealaltă, avem lumea pitorească a căminului de nefamilişti, populată cu o „faună“ multicoloră de tineri muncitori: orfani, foşti puşcăriaşi, ţărani plecaţi de la sat să facă rost de bani etc. Ei se numesc sau sunt porecliţi, după caz, Neluţu Ufederistu, Dumitru Şpan zis Linguriţă, Radu Masculu, Jimi Cotoiu, Gelu Neamţu, Stelică Goran, Sultan, Vişan, Ulei, Văsâi, Mocanu… Nu întotdeauna limbajul lor pitoresc sună perfect autentic, în ciuda eforturilor prozatorului (sintaxa e  parcă prea elaborată, prea cultă…), dar asta contează mai puţin.  Ceea ce contează cu adevărat este verosimilitatea psihologică şi comportamentală, domeniu în care Buzura excelează. „Intelectualul“  Pintea, trebuie spus, nu se lasă uşor acceptat şi asimilat de ei, iar pentru a se impune trece prin multe probe, inclusiv cu forţa pumnului. Numai că, o dată devenit „de-al lor“, ajunge să descopere o umanitate frustă, trivială şi macho, dar caldă, veselă, discret sentimentală, capabilă de mari gestuuri de solidaritate. Când Mocanu suferă un grav accident de muncă şi este ars pe o mare parte a corpului, colegii donează la spital piele pentru el etc. Fiecare muncitor are poveştile lui, „isprăvile“ şi dramele lui, unele dintre ele atroce. Obişnuiţi cu greul, tinerii sunt în general optimişti şi vitali: îşi bat joc de autorităţi şi încearcă să profite la maximum de viaţă, câteodată la limita legii. Dar, mai ales, sunt oameni pe care te poţi bizui la greu. Argoul lor, îndeosebi cel erotic, e truculent şi simpatic, ca şi maniera „carnavalescă“ în care combină rudimente de cultură pop cu clişee comuniste sau de cultură înaltă vulgarizată. Augustin Buzura reuşeşte, din fericire, să se ţină la distanţă de imaginile schematic-idealizante ale prozei „muncitoreşti“ oficiale, fără să cadă în alte stereotipii. Ca şi eroul său Ştefan Pintea, el se dovedeşte familiar cu lumea acestor dezmoşteniţi („forţa conducătoare“ a societăţii….) pe care o prezintă, credibil, din interior. Cazul e, să recunoaştem, extrem de rar: de la Groapa lui Eugen Barbu la romanele lui Radu Aldulescu, trecând prin Intrusul lui Preda, nu avem prea multe romane „muncitoreşti“ valabile în literatura română. Există însă, în Vocile nopţii, ceva mai mult: un model de solidaritate, codificat ficţional, între intelectuali şi muncitori, departe atât de elitismul intelectualilor alergici la marxism-leninism, cât şi de clişeele „proletare“ ale propagandei comuniste. Experienţa de lucru în mină (din tinereţe) a autorului de pe copertă (fiu de miner din Maramureş) va fi jucat un rol documentar important, dacă ne gândim numai la autenticitatea reconstituirilor de mediu. Decisiv rămâne totuşi curajul său moral, politic şi estetic.
Tabloul social din roman n-ar fi complet dacă, dincolo de lumea ştabilor locali şi de cea a muncitorilor din uzină, n-ar exista şi lumea satului colectivizat forţat, care se zbate să-şi conserve identitatea. Pagini de mare proză sunt cele ale „scufundărilor“ lui Ştefan în trecutul rural. Rămân greu de uitat figuri precum cele ale bunicului Gavrilă, hăituit de autorităţi şi devenit un fel de predicator – sfânt sau nebun – al comunităţii; evocarea inundaţiilor pustiitoare; episoadele realist-magice cu acel ţăran care încalecă noaptea pe un lup demonic, purtător de blestem, sau cu tatăl muşcat de un câine vorbitor ce se face apoi nevăzut; fenomenele stranii, supranaturale, de la Crucea Lupului; sau figura lui moş Armăşel, nebunul satului cu ale sale proorociri apocaliptice („Vă voi dezvălui lucruri îngrozitoare…“). Toate se deschid spre o dimensiune simbolică, fantasmatică, întunecată. Casa de la ţară pe care Ştefan încearcă s-o reconstruiască este, evident, un simbol al ordinii tradiţionale, scoase din albia ei de comunismul anilor ‘50. La rândul său, căminul e un susbstitut de casă pentru „dezrădăcinaţii“ fără familie, dar chinuiţi de nevoia apartenenţei. Există şi case provizorii, care găzduiesc legături amoroase ilicite. Cât despre „vocile nopţii“, ele trimit la zonele tulburi ale inconştientului personal sau colectiv, la traume ascunse sau refulate, la trecutul incontrolabil care vine din urmă şi irumpe în cotidian şi aruncă în aer toate certitudinile raţionale.
Atitudinea dominantă a personajelor din Vocile nopţii pare a fi acomodarea în condiţii dificile. Asta nu înseamnă că nemulţumirea, revolta, nevoia de a rezista sau de a evada, sunt diminuate. Ştefan Pintea se vede confruntat, de două ori, şi cu „ispita“ plecării din ţară (un alt interdict al epocii, intens exploatat de propagandă). Prima persoană care îi cere să emigreze e iubita sa pasageră, Violetta, de pe poziţiile unei critici eco-anarhiste a civilizaţiei. Tânăra îi propune de fapt să lase totul (libertate absolută) şi s-o urmeze într-o utopică aventură la capătul lumii, în ţinuturi virgine şi primitive. Prudent, Ştefan i se opune cu argumentul „conformist“ al inerţiei (se află într-o excursie, are obligaţii, Violetta e la rândul ei căsătorită etc.) şi al dependenţei de civilizaţie (cu toate neajunsurile acesteia). Celălalt „ispititor“ e colegul de cămin Neamţu, care-l îndeamnă să fugă împreună cu el în Occident şi pe care Ştefan îl bănuieşte, o clipă, a fi un provocator trimis de Veza. Din nou, felul în care tânărul „rezistă“ trimite la o a treia cale între soluţia antisistem (prea periculoasă) şi un eventual argument „pe linie“ (nedorit). Soluţia ficţională găsită are un caracter nonideologic, rezonabil şi verosimil.
Dacă nu părăseşte ţara, Ştefan Pintea va părăsi, în schimb, oraşul minier pentru a se reîntoarce în satul natal unde, ajutat de fraţii Văsâi, de Goran şi alţi colegi de cămin, încearcă să-şi reconstruiască locuinţa părintească. Încă o temă curentă a ideologiei oficiale (întoarcerea intelectualului în sat, pentru a-l „ridica“), va fi rezolvată neconform de autor. Romanul nu are un happy end (care ar confirma, o ştim, canonul Puterii). Combinaţie deschisă de semieşec existenţial şi de rezistenţă luptătoare, finalul cărţii, cu bătrînul tată al lui Ştefan zdrobit într-un accident de muncă şi dus la spital de fiu („Cum să nu existe nicio salvare?“), este – ca în toate romanele lui Buzura – purtătorul mesajului ultim, esenţial. Un mesaj apt să rămână în memoria cititorilor şi să lucreze asupra conştiinţei lor: „Dacă te doare, urlă, îl îndemnase şi Ştefan Pintea în momentul cînd îi simţise degetele vîrîndu-i-se-n carne. Urlă! Se îndemnase apoi pe sine. Ce fel de fiinţe suntem noi dacă renunţăm atât de uşor până şi la viaţă?“
Cum va fi recitit sau, dupã caz, citit azi Vocile nopţii, la trei decenii şi jumătate de la prima sa apariţie şi la 25 de ani de la prăbuşirea comunismului ceauşist? Ce rezistă şi ce ar putea, eventual, să dateze? Augustin Buzura scrie – am mai spus-o, au spus-o şi alţii – o mare proză imperfectă. Datează, poate, unele digresiuni eseistice, prea retorice. Dincolo de asta, acest roman puternic, viu şi original rezistă admirabil din toate punctele de vedere şi va fi, cred, descoperit cu real interes de noile generaţii de cititori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper