Revoluţia imposibilă. Gânduri pentru un prieten tunisian

Un articol de Ciprian Vălcan

Fiecare revoluţie e o încercare de realizare a Utopiei. Tocmai de aceea, fiecare revoluţie eşuează, căci ceea ce e posibil în spaţiul aseptic al inteligenţei se dovedeşte imposibil de transpus în realitate. Colecţionarii de forme, amanţii ideilor, dependenţii de speculaţii metafizice sunt constrânşi să se plece în faţa celui mai umil dintre băcani. Brutarul de la colţ devine mai important decît Robespierre, traficantul de tutun – mai preţios decât toate adunările constituante, imbecilul mânat de entuziasm revoluţionar – mai util decât un regiment de husari. Proiectele de reformă radicală se modifică pe nesimţite sub presiunea micimilor sau viciilor oamenilor în carne şi oase. Imparţialitatea e scoasă din joc de interesele unor amante sau ale unor mătuşi. Declaraţiile solemne sunt de îndată contrazise de fapte. Cel care se proclamă cel mai straşnic iubitor al adevărului se dovedeşte un sinistru mincinos.
***
Deşi nu cred în posibilitatea revoluţiei, deşi nu cred că oamenii au capacitatea de a-şi îmbunătăţi soarta, smulgându-se de sub tirania Moirelor, am urmărit cu empatie desfăşurarea Revoluţiei iasomiei. Fiecare revoluţie mi se pare o încercare de a smulge umanitatea din zona rutinei, a conformismului, a clişeelor. De aceea, întâmpin fiecare revoluţie cu speranţa că îmi va contrazice scepticismul, că îmi va demonta temerile, că va dovedi netemeinicia argumentelor mele. Din păcate, mă conving de fiecare dată că natura umană e imuabilă, că nu există nicio şansă de progres, că suntem condamnaţi să târâm după noi aceeaşi combinaţie de stupidităţi, fantasme şi gogoriţe, că omului îi pasă întotdeauna mai mult de propriile-i hachiţe decât de Raţiunea scrisă cu majusculă. Pesimismul de care dau dovadă nu e nutrit numai de o seamă de lecturi conservatoare sau de orientarea naturală a spiritului meu către aspectele întunecate ale existenţei, ci el e alimentat şi de o experienţă amară, experienţa Revoluţiei române din decembrie 1989. Pe atunci aveam 16 ani, am ieşit în stradă alături de bunicul meu, am strigat din toţi rărunchii împotriva dictaturii, a comunismului, a cenzurii, am crezut că noul început este posibil, că sângele vărsat are virtuţi purificatoare, că oamenii care şi-au văzut prietenii sau rudele murind lîngă ei nu vor mai fi niciodată la fel ca înainte. Am crezut că eroismul e dimensiunea firească a umanităţii, că s-a terminat cu compromisurile, aranjamentele de culise, tranzacţiile urât mirositoare. Am crezut că oamenii sunt minunaţi fiindcă dovediseră că pot să moară pentru o idee, fără niciun calcul al câştigurilor sau pierderilor, fără nicio preocupare pentru confort sau propria bunăstare, urmărind, pur şi simplu, aproape hipnotic, un ideal în stare să-i transfigureze. Am crezut că se terminase cu pensionarii care-şi spionează vecinii, cu vînzătorii care înşală la cântar, cu escrocii sentimentali, cu hoţii de biciclete, cu informatorii Securităţii. Am crezut, să-mi fie iertată naivitatea, că e cu putinţă o preocupare generală pentru binele comun.
Aveam să mă conving foarte repede că m-am înşelat îngrozitor. Inamicii principali ai puterii nou-instalate au devenit tocmai oamenii care dovedeau că le pasă de idealurile pentru care ieşiseră în stradă, cei care susţineau cu încăpăţânare că libertatea contează cu adevărat. Neputînd să înţeleagă ce se întâmplă şi cutremuraţi de nepăsarea celorlalţi, mulţumiţi că aveau ceva mai multă mîncare şi plictisiţi de orice discuţie despre libertate, unii şi-au pierdut minţile, alţii au sfârşit după gratii,  în vreme ce alţii au ales sinuciderea. În prim-plan au apărut oamenii vechiului regim, care şi-au înlocuit fostele expresii severe cu măşti comprehensive şi zâmbitoare, asigurându-ne că se gândesc fără întrerupere la binele poporului. Şi poporului i s-a dat: presă, portocale, pornografie. E ceea ce avem şi azi…
***
Istoria nu cunoaşte nicio revoluţie reuşită. Singura revoluţie reuşită ar putea fi venirea lui Mesia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper