Reintegrarea lui George Ivaşcu

Un articol de PAVEL ŢUGUI

În septembrie 1955, George Ivaşcu mi-a solicitat sprijinul pentru a fi angajat cu jumătate de normă într-un institut de cercetare al Academiei. Având în vedere antecedentele sale în activitatea universitară, i-am propus un post la Catedra de Literatură română a Facultăţii de Filologie. Decanatul facultăţii şi Ministerul Învăţământului au fost de acord cu propunerea făcută fostului asistent universitar de la Iaşi, dar şeful catedrei, Ion Vitner, a respins-o.
G. Ivaşcu a acceptat să fie numit pe post de lector, la Catedra de Teoria literaturii, numire agreată de profesorii G. Macovescu şi M. Novicov, confirmată, ulterior, de ministrul Ilie Murgulescu. În 1958, analizându-i activitatea didactică şi de cercetare stabilită de colectivul catedrei, Decanatul i-a solicitat lista articolelor şi studiilor de critică şi istorie literară publicate după absolvirea facultăţii. Profesorii Facultăţii de Filologie au considerat oportună propunerea Direcţiei Învăţământului Superior din minister (prof. Boris Cazacu) ca lectorul G. Ivaşcu să ocupe un post de conferenţiar suplinitor la Catedra de Literatură română, având în vedere că majoritatea lucrărilor sale publicate sunt de istorie şi critică literară şi mai puţine de estetică şi teorie literară. Şeful Catedrei de Literatură română a fost constrâns de lege să accepte transferul lui G. Ivaşcu pe noul post. În aceste împrejurări, G. Ivaşcu este numit, începând cu 1 octombrie 1958, conferenţiar suplinitor la Catedra de Literatură română, colectivul de Literatură modernă şi contemporană. (1)
În anul 1958, în cadrul Secţiei de Ştiinţă şi Cultură a fost elaborat un Referat, cu consultarea juriştilor de la Consiliul de Miniştri asupra aspectelor de legalitate, ce a fost semnat de şeful Direcţiei de Propagandă şi Cultură (L. Răutu), ministrul Învăţământului şi Culturii (acad. Ath. Joja) şi şeful Secţiei de Ştiinţă şi Cultură (P. Ţugui) şi depus la cabinetul preşedintelui Consiliului de Miniştri (Chivu Stoica). În document ceream reintegrarea acad. G. Călinescu ca profesor titular, şef de catedră, la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. Complementar, propuneam ca George Ivaşcu să fie adjunct al şefului de catedră. Pentru ca solicitarea să se rezolve mai repede, personal i-am propus lui Ion Vitner să depună la Consiliul de Miniştri o scrisoare olograf, prin care să ceară reintegrarea în catedră a profesorului titular G. Călinescu. Ion Vitner a refuzat categoric propunerea, dezamăgindu-i pe majoritatea profesorilor din universitate. Refuzul întâmpinat m-a determinat să-i consult pe ministrul acad. Ath. Joja şi pe decanul Facultăţii de Filologie, după care, în consens, s-a decis înlocuirea lui Ion Vitner din poziţia de şef de catedră cu George Ivaşcu, licenţiat în Litere, autor de studii de specialitate, fost asistent universitar şi profesor de limba şi literatura română în învăţământul secundar. Prin ordinul emis de ministrul Învăţământului şi Culturii, George Ivaşcu, conferenţiar suplinitor, cu vechime în învăţământul secundar şi superior era numit şef al Catedrei de Literatură română, cu delegaţie. Cum titlul universitar era atestat de Comisia Superioară de Diplome ca suplinitor, G. Ivaşcu şi-a asumat obligaţia de a se înscrie la doctorat, specialitatea Literatură română. Ministrul Ath. Joja şi adjunctul său Ştefan Bălan – şeful Departamentului Învăţământului Superior din MIC – au convocat o întâlnire cu reprezentanţi ai Consiliului Facultăţii de Filologie – acad. Iorgu Iordan, profesorii Ion Coteanu, Boris Cazacu, N.N. Condeescu, M. Cruceanu şi conf. Ov. S. Crohmălniceanu (I. Vitner n-a onorat invitaţia!) – prilej cu care s-a discutat despre sarcinile didactice şi ştiinţifice ale membrilor Catedrei de Literatură română, înscrieri la doctorat, amplificarea cercetării ştiinţifice, înfiinţarea de lectorate de română în universităţi europene, participarea cadrelor didactice la manifestări ştiinţifice în străinătate ş.a.
Unii cercetători şi publicişti s-au întrebat cum a fost posibil ca în „obsedantul deceniu“ un personaj exclus din partid să fie numit cadru didactic într-o facultate şi chiar şef de catedră! Această situaţie a fost posibilă datorită faptului că unii lideri ai PMR au început să recunoască, în anii 1953-1954, erorile comise anterior faţă de personalităţile de autentică valoare, consacrate în deceniile precedente, în domeniile cultural-artistice şi ştiinţifice, care au fost eliminate abuziv din institute, de la conducerea acestora, ostracizate, întemniţate. În majoritatea cazurilor culpabilizarea s-a bazat pe dosare politice, unele ca efect al aplicării legilor epuraţiei din 1944-1946, altele, mai târziu, datorate intrigilor şi calomniilor urzite în medii intelectuale autohtone. Politica de tip proletcultist, anti-intelectuală, dominată de suspiciuni şi rezerve de ordin politic privind trecutul oamenilor a generat criza din viaţa cultural-ştiinţifică manifestată între anii 1950-1953. Măsuri administrative aberante, nejustificate, dezavuate de opinia publică şi în majoritatea mediilor intelectuale, au fost luate împotriva unor scriitori precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia ş.a., compozitori precum Mihail Jora, Tiberiu Brediceanu, Dimitrie Cuclin, dirijorul George Georgescu ş.a. Fuseseră supuşi criticii ideologice rigide, incompetente şi personalităţi de prim rang ale culturii moderne româneşti, se luaseră măsuri administrative împotriva lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Andrei Oţetea, Al. Rosetti, Horia Hulubei ş.a., participarea lor activă la viaţa culturală şi ştiinţifică fiind limitată, în unele cazuri cenzurată, în altele, interzisă. Trec în revistă, succint, câteva situaţii care ar putea, fie să accentueze nedumeririle legate de acest aspect din „obsedantul deceniu“, fie să le elimine:
– La sugestia lui Mihail Andricu, în 1953 i-am propus lui L. Răutu să-l primească în audienţă pe Mihail Jora. Impresionat de personalitatea şi prestanţa compozitorului, invalid de război din prima conflagraţie mondială, L. Răutu propune şi obţine eliberarea din detenţie a d-nei Jora, sora lui Grigore Gafencu. În aprilie 1954, Mihail Jora a fost reîncadrat ca profesor la Conservatorul de Muzică, de unde fusese exclus abuziv în 1948.
– În 1953, ca urmare a erorilor comise în calitate de preşedinte al Uniunii Compozitorilor, Matei Socor – membru PCdR ilegalist – este demis, iar Comitetul de conducere al Uniunii îl alege secretar al Uniunii Compozitorilor pe Ion Dumitrescu, care nu era membru de partid.
– În martie 1953, Mihail Sadoveanu – preşedintele Uniunii Scriitorilor – a dispus eliberarea lui N.Moraru, membru PCR ilegalist, din postul de redactor-şef al Vieţii româneşti, numindu-l în loc pe prozatorul Petru Dumitriu, tot fără de partid.
– A avut ecou în epocă avizul dat de Gheorghiu-Dej ministrului Culturii, în noiembrie 1953, pentru ca muzicianul George Georgescu, epurat în baza legislaţiei din anii 1945-1946, să fie numit director general şi dirijor principal al Filarmonicii de Stat din Bucureşti.
– Demersurile de înlăturare a ostracizării lui Tudor Arghezi s-au încheiat, cu succes, în iulie 1955.
– O altă controversă politică legată de numirea în posturi de conducere a unor personalităţi cultural-ştiinţifice fără de partid şi/sau cu dosar „inacceptabil“, am avut-o în toamna anului 1956, la Secretariatul CC, când am propus şi susţinut cu argumente, în final acceptate de Biroul Politic, numirea ca director general al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti a prozatorului şi omului de teatru Ion Marin Sadoveanu.
Începând din 1955, liderii partidului au acceptat propunerea şi au ridicat interdicţiile impuse de legile epuraţiei, precum şi eliberarea din detenţie a unor intelectuali condamnaţi pe nedrept. De asemenea, numirea în posturi de conducere a unor personalităţi nu a mai fost condiţionată de calitatea de membru de partid. Documentele consemnează ca atare asemenea situaţii, iar numirea lui George Ivaşcu – exclus din partid – într-un post cu componentă ideologică, precum cel de redactor-şef al revistei Contemporanul, nu a constituit o excepţie, din moment ce revistele Gazeta literară, Viaţa românească, Steaua, Tânărul scriitor aveau redactori-şefi pe scriitorii Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, A.E.Baconsky, Mihu Dragomir, excluşi sau fără partid. Dintre aceştia, Z.Stancu şi G. Ivaşcu au solicitat Congresului PMR (decembrie 1955) să fie reprimiţi în partid, însă hotărârea adoptată de Congres a amânat reprimirea, precizând că fiecare solicitant are dreptul civic, moral şi politic să ocupe orice funcţie în instituţii de stat şi/sau cultural-ştiinţifice.
În perioada octombrie 1955 – octombrie 1960 am colaborat cu George Ivaşcu. Ne-am confruntat adesea cu probleme extrem de complicate, dificile, deoarece soluţionarea lor depindea de voinţa unor lideri de partid şi de stat, uneori de capricii personale şi/sau obsesii ideolo-gice ale persoanelor cărora le eram subordonaţi politic şi juridic. G. Ivaşcu a dovedit loialitate, a evitat orice demers personal colateral, nu a trădat iniţiativele pe care i le-am împărtăşit, sau nu, le-a analizat lucid, sfătuindu-mă, adesea, să vădesc prudenţă, să pregătesc temeinic orice demers ce putea fi perceput ca – spunea el – „provocare a mediului social şi politic“. Am colaborat pentru a perpetua „Cronica optimistului“ în Contemporanul, nu s-a eschivat să mi se alăture în demersurile de respingere a Referatului negativ al cenzurii asupra manuscrisului Scrinul negru şi stăruinţelor asidui pe lângă autor şi editură ca romanul să se tipărească (chestiune evocată de G.I.).
G. Ivaşcu s-a distanţat de la început de Sorin Toma, L. Răutu, A. Baranga, I. Vitner ş.a. în aprecierea valorii operei argheziene şi a locului ei în istoria literaturii române. Încă din primele luni ale anului 1956, când am declanşat pregătirea deschiderii Expoziţiei Retrospective Constantin Brâncuşi, omagiul românilor adus genialului artist la 80 de ani, G. Ivaşcu a înţeles valoarea istorică a iniţiativei şi mi s-a alăturat. De-a lungul timpului, publicistul a aderat la iniţiativele şi demersurile noastre în domeniile muzicii, teatrului, monumentelor de cultură, al relaţiilor cultural-ştiinţifice cu Occidentul etc. Spirit iscoditor ce intuia faptele culturale de valoare perenă,
G. Ivaşcu a aderat, în 1956, la iniţiativa Ministerului Culturii (Constanţa Crăciun şi Ion Pas) şi Secţiei de Ştiinţă şi Cultură (P.Ţ.), susţinută activ de muzicienii din conducerea Uniunii Compozitorilor, de a organiza „Festivalul şi Concursul Internaţional «George Enescu»“ (prima ediţie, în septembrie 1958). Redactorul-şef al Contemporanului a contribuit efectiv şi la promovarea tinerelor talente în literatură şi arte, înţelegându-le aspiraţiile şi voinţa de consacrare.
Din activitatea extra-publicistică a lui George Ivaşcu mi-au rămas în memorie două episoade petrecute după ce am fost demis de la secţia CC, în septembrie 1960. Le relatez fără intenţia de a arunca vreo umbră asupra omului, ci ca gest prob de comunicare a adevărului despre fapte şi realităţi ireversibile…
În primăvara lui 1960, după ce Gheorghiu-Dej şi L. Răutu au decis numirea lui ca profesor consultant la Catedra de Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, ministrul Ilie Murgulescu a acceptat să-l numească, din nou, pe autorul Bietului Ioanide, începând din octombrie 1960, ca şef de catedră, chestiune discutată şi convenită şi cu G. Ivaşcu şi decanul Facultăţii de Filologie. Era o ultimă încercare a noastră de a realiza reparaţia profesională şi morală datorată acad. G. Călinescu. Cum în octombrie nu s-au înfăptuit cele stabilite, profesorul Iorgu Iordan mi-a relatat, cu toate că nu mai aveam nici o calitate oficială, că G. Ivaşcu a avut nefericita iniţiativă de a-l consulta pe L. Răutu, care a blocat demersul administrativ al ministrului I. Murgulescu. Peste ani, în 1965, profesorii Al. Piru şi Boris Cazacu îl învinovăţeau pe Ivaşcu de gestul total neinspirat de a-i prezenta chestiunea şefului Direcţiei de Propagandă şi Cultură. Cei doi profesori mi-au împărtăşit opinia că totul trebuia înfăptuit de ministru, conform legii, fără nici o „aprobare“ sau „consultare“.
Al doilea episod este de interes cultural-literar şi se referă la reeditarea versurilor lui Lucian Blaga. În 1954, Ministerul Culturii a inclus în planul editorial al ESPLA, la propunerea lui G. Călinescu,
T. Vianu şi a altor scriitori, o culegere de versuri din creaţia lui Blaga. Culegerea era necesar să apară şi pentru că Ministerul Învăţământului prevăzuse, în Programa analitică de literatură română pentru clasa a X-a de liceu, studierea versurilor din volumele Poemele luminii şi Paşii profetului. În decembrie 1957 apăruse şi manualul de Istoria literaturii române pentru clasa a X-a, redactat de prof. univ. N.I. Popa, Al. Piru ş.a. Culegerea de versuri de L. Blaga urma să apară în vara lui 1958, pentru că poetul ceruse editurii să tipărească, în 1957, volumul Din lirica universală. În 1958, L. Răutu a ordonat, abuziv, ca ESPLA să scoată din plan Culegerea de versuri de Lucian Blaga.
În primăvara lui 1960, Gheorghiu-Dej l-a mandatat pe G. Ivaşcu să discute cu Lucian Blaga, la Cluj, despre rescrierea unui articol pentru Contemporanul. <Primul text avea titlul O lămurire, dar liderii de partid au considerat că nu-i suficient de „combativ.“ (2)> După apariţia articolului în Contemporanul am discutat cu Ion Bănuţă, directorul Editurii pentru literatură, G. Ivaşcu şi P. Niculescu-Mizil, care preluase, din 1958, de la Secţia de Ştiinţă şi Cultură, controlul asupra editurilor literare, despre tipărirea urgentă a Culegerii de versuri de Lucian Blaga. Ion Bănuţă ne-a asigurat că în octombrie/ noiembrie culegerea va fi în librării. Din motive obscure, I. Bănuţă şi G. Ivaşcu (care urma să perfecteze înţelegerea cu poetul clujean) n-au dus la bun sfârşit obligaţia asumată şi nici n-au comunicat motivul…
George Ivaşcu a făcut din revista Contemporanul, al cărei redactor-şef a fost între 1955 şi 1971, o oglindă cuprinzătoare a faptelor artistice, literare, ştiinţifice din România acelor ani, unele perene, memorabile, altele efemere, pierdute în negura timpului neîndurător, toate însă adevăruri ireversibile ale societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

 

(1) Despre reorganizările Catedrei de Literatură română de la Universitatea din Bucureşti (1948-1960) vezi în P. Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu, Editura Floarea Darurilor, 1998, pp. 216-230, cu completări, în
P. Ţugui, File de istorie culturală…., Cuvânt înainte de acad. Eugen Simion, FNŞA, 2009, pp. 322-331.
(2) Vezi P. Ţugui, Amurgul demiurgilor…, cap. Lucian Blaga.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper