Război şi pace de trei ori

Un articol de Valeriu Gherghel

Nu ştiu câţi cititori, după ce întorc ultima filă a romanului Război şi pace, îl iau de la capăt. Cu siguranţă sunt şi dintre aceştia, obiceiurile cititorilor surprind prin diversitate şi inedit, oamenii sunt mereu inventivi. Şi, fără doar şi poate, unul dintre ei a fost economistul american Alexander Gerschenkron (1904 – 1978), cel care a şi identificat cele trei însuşiri ale cărţilor bune: sunt interesante, memorabile şi te constrâng să le reciteşti.
Îmi amintesc, exact în dreptul acestui pasaj, printr-o surpriză a minţii mele amnezice, că termenul „bun/ bine“ a dat mult de furcă filosofilor care au căutat, în etică îndeosebi, dar şi în ştiinţa esteticii, suprema rigoare lexicală. N-au reuşit mare lucru. Nimic nu-l poate urni, la epitetul „bun“ mă refer, din ambiguitatea lui definitivă. Adjectivul înseamnă şi frumos, şi desăvârşit, şi preţios, şi plăcut, şi util, şi corect, şi armonios, bine proporţionat. Plus o mie de alte lucruri. Pentru a exprima toate aceste nuanţe semantice, Septuaginta a folosit cândva cuvântul kalón.
Aşadar, există indivizi care şi-au făcut obiceiul de a reciti un volum imediat ce ajung la enunţul ultim, la index şi cuprins. Ştiu precis acest fapt destul de curios dintr-o sursă infailibilă, întrucât numitul economist a declarat el însuşi, într-un articol testamentar, publicat chiar în anul 1978, sub titlul On Reading Books: A Barbarian’s Cogitations, că a procedat cel puţin de trei ori în acest mod. A terminat de citit Război şi pace şi a început imediat să citească tocmai ceea ce terminase de citit cu atâta trudă şi, probabil, cu şi mai multă desfătare. Alexander Gerschenkron spune după cum urmează: nu există propoziţie din Război şi pace care să mă ia pe nepregătite (am străbătut romanul de prea multe ori), mi le amintesc pe toate, dar găsesc mereu şi mereu propoziţii („idei, intuiţii, imagini“) la care nu am reflectat  îndeajuns. Sau aşa mi se pare. De fiecare dată când o citesc, cartea lui Tolstoi îmi oferă ceva nou, o surpriză, un imbold de a medita mai atent cutare pasaj, opinia prinţului Andrei Bolkonski (pe care o acceptă, până la urmă, şi Pierre Bezuhov) despre fericirea negativă, singura care le-ar fi hărăzită muritorilor, fericirea de a nu fi  flămând, de a nu suferi prea tare şi de a nu fi cu totul singur, când te simţi foarte singur, de a putea sta de vorbă cu un semen…
În treacăt fie spus, am sugerat în altă parte că putem trăi uneori şi o fericire pozitivă, dacă am reuşit să ne identificăm vocaţia, înzestrarea cu care am venit pe lume. Orice om are una (nu există excepţii, repet, nu există excepţii de la această regulă!), dar este greu s-o găsim imediat, vocaţia nu-i niciodată evidentă, avem datoria de a o căuta. Cel mai mare păcat este s-o ignori şi să nu-ţi pese de asta. Din nenorocire, lumea este plină de ignoranţi.
Revin la re-citirile lui Gerschenkron. Nu-mi dau seama, acum şi aici, câţi  cititori sunt în stare de o asemenea ispravă, neîndoielnic nu foarte mulţi, iată un adevăr irefutabil, aşa cum 2 şi cu 2 fac 4, aşa cum romanul lui Tolstoi are o mie de pagini, aşa cum Nataşa Rostova este o femeie superbă, iar Pierre Bezuhov un zăpăcit simpatic.
Mai frecvent este cazul în care un individ oarecare (un cititor oarecare, cu facultăţi oarecare, cu o profesie oarecare) începe viguros un volum reputat ca interesant şi, la un moment dat, se înmoaie ori se plictiseşte şi începe să citească unul recent (ultimul Houellebecq, Soumission, să zicem, fiindcă tot este la mare modă, într-o Europă ameninţată de fanatici), după care revine energizat sau/ şi resemnat la cel vechi şi mai citeşte cinci pagini, înainte de a reveni şi mai energizat sau/ şi resemnat la cel nou, din care citeşte tot cinci. Iată un ritual compulsiv, în care ne putem recunoaşte cu uşurinţă, ca într-o oglindă necruţătoare, ca în oglinda lui Seneca. Toţi pătimim în acest chip. Nimeni nu scapă.
Aş face adaos că Alexander Gerschenkron afirmă ritos (şi nu avem nici un motiv să nu-l credem pe cuvânt) că a citit Război şi pace de cel puţin cincisprezece ori, ceea ce îl aşază în clasamentul re-cititorilor (pe care l-am comentat altă dată) sus, foarte sus, aproape în Empireu, peste Alexandru Paleologu, care străbătuse romanul lui Tolstoi numai de douãsprezece ori, o cifră impudic de mică, chiar ruşinoasă, ca să vorbim franc.
Tot Gerschenkron, în articolul cu pricina, ne informează că un om normal (dacă este normal şi nu parcurge o carte pe zi ca vestitul lord Acton, sau cincisprezece ca Harold Bloom) citeşte de regulă cam zece cărţi pe lună (şi tot este mult!), deci cam o sută şi ceva pe an (romane, poezii, cărţi sapienţiale, tratate metafizice, aforisme, povestiri, basme), ceea ce înseamnă că acelaşi om normal (dacă şi numai dacă este normal) ajunge să străbată, în toată viaţa lui de om normal, aproximativ 5.000 de cărţi, hai 6.000, dacă trăieşte matusalemic şi nu face, la momentul potrivit, un mic Alzheimer izbăvitor…
Şi tot Gerschenkron mai spune că este o ruşine să fi citit prea multe cărţi proaste şi cred că nu e departe de adevăr, deşi cărţile proaste sunt o fatalitate pe care e bine să o accepţi, aşa cum accepţi tot ceea ce nu depinde de vrerea ta, ci numai şi numai de hazard: culoarea ochilor, lungimea nasului, forma bărbiei, restul. Dar cum putem stabili că o carte intră într-o categorie sau alta înainte de a pune mâna pe ea şi de a-i răsfoi cât de încet putem paginile? Criteriile propuse de el (o carte trebuie să fie interesantă, memorabilă şi aşa mai departe) nu sunt de mare folos, nici nu se pot aplica, de altfel, dacă se referă la o primă lectură. Criteriile sale se potrivesc numai re-citirilor, ne arată ce este demn de a fi recitit şi ce nu, deşi nu ne constrâng, căci, la urma urmelor, putem citi orice ne trece prin cap, nu există un canon apodictic pentru un cititor liber, care nu se lasă strivit de autorităţi.
Putem citi, aşadar, ca Phyllis Rose un raft de cărţi în ordinea alfabetică a autorilor, de la LEQ la LES, fără să ratăm nici un titlu, cu cât e mai proastă cartea cu atât devenim mai fericiţi (cf. The Shelf: From LEQ to LES: Adventures in Extreme Reading, New York: Farrar, Straus and Giroux, 2014, 288p.). Aşa citea şi Autodidactul lui Sartre. Lua rafturile la rând, se purta democratic, nu prefera nimic, nu dispreţuia nici un scriitor, îi studia pe toţi cu o agală mărinimie. Alfabetic, de la A la Z. Benedikt din Zâtul Tatianei Tolstaia citea aproape la fel.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper