Proza epistolară

Un articol de DUMITRU MICU

Ion Brad, Ilie Rad, Dialoguri epistolare sãptãmânale, Editura Eikon, 2015

 

La un an după apariţia, acum doi, a masivului tom Convorbiri cu Ion Brad de Ilie Rad, editura clujeană Eikon, căreia tomul i se datorează, a publicat, sub aceleaşi semnături, o noua carte megadimensională, tot de „convorbiri“, însă afişat „epistolare“, purtate săptămânal, intitulate Dialoguri. Titlul întreg al volumului este, în consecinţă, Dialoguri epistolare săptămânale.
Cei doi autori, un scriitor eminamente „total“ (poet, romancier, nuvelist, dramaturg, memorialist, cronicar şi publicist literar) şi un profesor universitar, cercetător literar şi ziarist cu o vocaţie a scrisului eruptivă şi cu una organizatorică tot atât de impetuoasă, au convenit, ca altădată Ghica şi Alecsandri, să-şi scrie reciproc, periodic, şi, spre deosebire de clasicii lor premergători, ambii s-au achitat riguros de angajament. Au dialogat intens şi copios, săptămână de săptămână, din 27 decembrie 2013 până la 30 iunie 2014, fără întrerupere şi fără perturbarea în vreun fel a ritmului calendaristic.
Scrisorile lui Ghica şi acelea, doar trei, ale lui Alecsandri aparţin fără echivoc genului memorialistic. Cele compuse de Brad şi Rad îmbină caractere ale tuturor genurilor literare, inclusiv (în citate) ale celui dramatic. Autorii lor dialoghează scriptic spontan, fără plan, debitează (dar nu necontrolat) tot ce le trece prin minte, tot ce îi bucură, îi entuziasmează, îi întristează, îi înduioşează, îi indignează, înfurie şi revoltă, tot ce îi „râcâie“ în vreun fel. Ei abordează chestiuni din toate sferele existenţei: joase şi înalte, efemere şi permanente, materiale şi spirituale, individuale şi colective, actuale şi revolute. Schimbă impresii de lectură, formulează opinii asupra unor cărţi şi publicaţii periodice, asupra emisiilor din mass-media, asupra unor evenimente recente sau de demult, asupra comportamentelor unor oameni mai mult sau mai puţin de vază, vii şi defuncţi. Constant, îşi împărtăşesc proiecte de creaţie şi de activitate intelectuală şi obştească în general, îşi menţionează scrierile, apărute şi cele în curs de redactare sau de tipărire, precum şi alte realizări, succese şi năzuinţe, într-un cuvânt, îşi spun tot ce fac şi gândesc, tot ce au pe suflet. Nu îşi tăinuiesc nici problemele delicate, cele de sănătate, bunăoară, ale lor şi ale membrilor de familie; nu ezită să-şi exprime franc admiraţia sau dispreţul, simpatia sau aversiunea indiferent faţă de cine şi ce şi indiferent dacă sentimentele lor converg sau diferă; emit judecăţi aprobative sau distrugătoare asupra conduitelor unor contemporani mai mult sau mai puţin iluştri din literatură, presă, teatru, învăţământ, asupra unor oameni politici de azi şi de ieri, şi nu se abţin de la a comite aluziv indiscreţii, de a bârfi (elegant), uneori de a glumi neînfrânat, întrebuinţând expresii deocheate, ziceri din folclorul periferic. Dintre scriitorii învredniciţi de specială atenţie cel mai des pomenit este Ana Blandiana: cu veneraţie de Ilie Rad, iar de Brad în termeni onctuoşi, cu o subtilă maliţie în subtext.
Spre ilustrarea spuselor, dialoganţii dau extrase largi din opere: literare şi oratorice aflate atât în tezaurul spiritualităţii trecutului (Eminescu, Iorga, Blaga), cât şi în cataloagele noi ale editurilor şi librăriilor, preferenţial din scrierile proprii. Brad îşi reproduce o seamă de poezii, mai ales dintre cele scrise şi editate în ultimii ani: piese într-adevăr vrednice de citat, rod al maturităţii artistice depline, expresii ale unor stări de conştiinţă dintre cele mai elevate, de o autenticitate lirică indiscutabilă, realizată în formulă clasică exemplară, cu o impecabilă tehnică.
Nu numai citatelor din scriitori, ci „dialogurilor epistolare“ în totalitate le este proprie literaritatea (nu literaturizarea). „Dialogurile“ sunt literare neconvenţional, neartificios. Construite în absolută libertate faţă de orice norme constrângătoare, de orice reguli impuse, ele sunt creaţii prozastice de speţa eseului.
Cu un asemenea cuprins, a doua carte a lui Ion Brad şi Ilie Rad e pe cât de antrenantă, pe atât şi de instructivă, având ce să ofere celor mai diferiţi cititori. Amatorii, bunăoară, de „geografii“ cutreieră, parcurgând-o, împreună cu profesorul clujean şi studenţii săi, viitori ziarişti, ţara, participă la congrese din diferite oraşe ale Asociaţiei Române de Istoria Presei, pe care el a înfiinţat-o; îl însoţesc şi peste hotare: la Chişinău, Budapesta, Viena, în ţări europene occidentale şi chiar dincolo de Europa. Cei atraşi de istorie secretă află din corespondenţa Brad-Rad fapte de culise, ciudăţenii, lucruri nebănuite: unele doar amuzante, altele însă revelatoare, semnificative, cu gravitate. Casiu Maniu, profesor universitar de drept, se credea poet şi a scos un volum de versuri. Fratele său Iuliu, oricât nu se pricepea la literatură, şi-a dat seama că versurile erau inepte şi a cumpărat întregul tiraj, spre a împiedica discreditarea poetastrului, iar acesta, crezând că volumul se epuizase fulgerător, a comandat o nouă ediţie. În 1949, un poet foarte activ pe atunci şi, bineînţeles, foarte „pe linie“, Vornic Basarabeanu, a păcălit cenzura, strecurând, într-un număr al săptămânalului Flacăra de la o dată apropiată Paştilor, o poezie cu acrostih ale cărei versuri încep cu litere ce compun, citite de jos în sus, enunţul „Hristos a înviat“. În timpul detenţiei, după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, la Snagov, Nagy Imre, bolnav, a fost îngrijit de doctorul Gheorghe Dinescu, în prezent internat el însuşi cu o boală incurabilă, la Elias. Preotul Burducea, ministru liberal tătărescian în guvernul Groza, l-ar fi sfătuit, în 1949, pe episcopul greco-catolic de Bucureşti, V. Aftenie, să emigreze clandestin în Occident (ceea ce avea să facă el însuşi), altfel riscând închisoarea. Preasfinţitul nu l-a ascultat şi, peste puţin timp, a fost ucis de guvernanţii atei. La aniversarea, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a centenarului revoluţiei din 1848, mitropolitul ortodox
Nicolae Bălan al Sibiului a atacat vehement biserica greco-catolică, iar reprezentantului acesteia, loan Suciu, episcopul locului, nu i s-a permis să răspundă. După scoaterea bisericii unite cu Roma în afara legii, tânărul ierarh avea să moară, şi el, în temniţă. Supravieţuind celor 16 ani de închisoare, un alt fruntaş al aceleiaşi confesiuni, viitorul cardinal Alexandru Todea, n-a contenit, până la prăbuşirea regimului comunist, să ceară, în memorii adresate lui Gheorghiu-Dej şi lui Ceauşescu, dreptate pentru biserica sa. O importantă dezvăluire a lui Brad e aceea că, în vălmăşagul insurecţiei din decembrie 1989, au dispărut din arhiva Uniunii Scriitorilor dosare esenţiale precum cel cu stenogramele şedinţelor şi cel cu datoriile la Fondul Literar ale mai multor membri ai organizaţiei. O alta precizează motivul trimiterii lui Brad, în 1984, de către conducerea statului, la Roma, pentru a preveni Vaticanul că, în cazul unei noi vizite mult-aclamate a papei în Polonia, puteau să intre în acţiune trupe sovietice.
Rememorările lui Brad oferă cititorului instruit o bună şansă de a se edifica suplimentar asupra blăjenilor eminenţi, de la Inochentie Micu-Klein şi corifeii Şcolii Ardelene, continuaţi de Timotei Cipariu (consătean cu anticipaţie de un secol al lui Brad, ambii fiind născuţi în Pănade) la scriitori din secolul al XX-lea şi de azi, ca Pavel Dan, ca fostul profesor de română, în liceu, al evocatorului, Radu Brateş, ca Ioan Buzaşi. Scrisorile poetului conţin date noi despre Ion Agârbiceanu (licean „odinioară“ în „mica Romă“), despre Iuliu Maniu (avocat al mitropoliei blăjene înainte de primul război mondial), ca şi despre o seamă de mari neblăjeni, în frunte cu Lucian Blaga şi Emil Isac. Cunoaşterea lui Blaga e sporită îndeosebi prin incursiuni în corespondenţa cu el a viitorului profesor universitar clujean Ion Breazu, ce are ca principal obiect de referinţă demersurile pentru reprezentarea dramei Meşterul Manole.
Adecvat reflectă scrisorile Iui Brad climatul cultural al oraşului de la confluenţa Târnavelor, generat şi întreţinut de prestigioasele şcoli şi de o seamă de periodice, între care Blajul, revista literară din deceniul al patrulea, reapărută în zilele noastre, sub conducerea nominală a lui Ion Brad. Nu e uitată de către autorul de „cântece ale pământului natal“ celebra bibliotecă înjghebată la Blaj de Cipariu şi căreia el, poetul, i-a fost colaborator un timp, în perioada liceului, bibliotecă integrată parţial, după 1948, în cea clujeană universitară, în care a lucrat, după scoaterea din învăţământ, Blaga. Mai tânăr decât „domnul ambasador“ (aceasta e formula lui de adresare către Brad), Ilie Rad are, totuşi, şi el ce să relateze despre sine şi despre alţii, ce să reconstituie din trecutul său şi din viaţa „lumii prin care a trecut“: amintiri din facultate, cu evocarea profesorilor preferaţi (Zaciu, Vlad, Cubleşan, Schiau, Sasu ş.a.), amintiri despre prieteni mai vârstnici, ca istoricul şi scriitorul Ştefan Y. Fay, mitropolitul scriitor şi cărturar Anania, dezvăluiri privind colaborarea la Echinox, dirijarea publicaţiei Excelsior, întemeierea Asociaţiei Române de Istoria Presei şi a revistei acesteia, obţinerea titlului de Senior al Cetăţii, conferit de primăria Clujului, şi a originalei distincţii Profesor Bologna, acordată de Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti, proiectul de înfiinţare a unui Muzeu Naţional Mass-Media, o activitate scriptică materializată în vreo 20 de volume şi cam tot atâtea studii introductive, întocmirea în plină desfăşurare a ediţiei Agârbiceanu, în colecţia „Pleiade“ a Academiei, pregătirea unui dicţionar al ziariştilor ardeleni (1918-2018).
Atitudinal, modurile tratării de către epistolieri a numeroaselor persoane menţionate diferă ireductibil. În formularea lui Rad, principiul unuia dintre ei este „sau-sau“; al celuilalt: „şi-şi“. „Celălalt“ este el. Respectuos, ca un ţăran tradiţional înţelept faţă de oamenii de carte şi de talent, Rad îi ia pe toţi aşa cum sunt; acordă cuique suum, nu blamează punctele de vedere provocatoare de scandal ale unora, ci le circumstanţiază, le explică, le consideră incidentale. Brad însă, temperament şi de polemist, nu doar de poet, judecă partizan. Culant cu un cerc stabil de prieteni (I.D. Bălan, Dan Hăulică, Valeriu Râpeanu, Teodor Vârgolici, Ion Horea, Hajdu Gyözö, George Corbu) cărora le însoţeşte numele, mereu, de apoziţii generoase, el nu are decât judecăţi inclemente, caracterizări infamante pentru o seamă de factori politici şi culturali din perioada stalinistă şi tot astfel pentru (după Brad) succesorii lor travestiţii pseudo-anticomuniştii de astăzi, cosmopoliţi aroganţi, agresivi, dispreţuitori ai naţiunii române şi ai valorilor sale. Dur se exprimă Brad şi la adresa feţelor bisericeşti adversare confesiunii greco-catolice.
Poziţiile celor doi scriitori se apropie până la identificare în referirile la duşmanii declaraţi ai României, atentatori la integritatea ei teritorială. Aserţiunile formulate acolo sunt demonstrate atât prin semnalarea de situaţii actuale intolerabile, cât şi prin reproducerea de paragrafe edificatoare din lucrări ale unor intelectuali patrioţi, din veacuri precedente, ca Timotei Cipariu şi N. Iorga.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper