Principiul Incertitudinii

Un articol de Nicolae Boghian

Octavian Mihalcea, Bestii şi basme, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 81 p.

Cel mai recent volum, bilingv, al poetului Octavian Mihalcea (Bestii şi basme, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014) beneficiază de o excelentă traducere în limba franceză a Ioanei Trică şi de tulburătoarele desene ale pictorului Alex Ivanov. Desigur, nu mulţimea poemelor dă valoare unei ieşiri la scenă deschisă, dar o parcimonioasă selecţie (cum întâlnim aici) este în avantajul poetului prin posibilitatea unei focalizări mai intense asupra actului poetic în sine.
Legile (fizicii) se ascund, spune autorul într-un poem care dă titlul volumului, iar această observaţie se strecoară subtil în toată substanţa cărţii. Octavian Mihalcea înscrie poezia într-o altă configuraţie, permiţându-şi să situeze efectul poetic nu într-o relaţie strict lingvistică, după legile semiologiei şi nici într-o relaţie interpretativă, după legile hermeneuticii. Poetul apelează la principiul incertitudinii (nu al lui Heisenberg, deşi, prin extensie, orice sens duce la o colecţie de probabilităţi), pe care îl relaţionează cu diversele situări ale receptorului de poezie: „învaţă-mă să muşc apele verzi/ aşa cum îi place semnului tău// transmiterea poate începe după/ multe pauze neacoperite/ cu efect întârziat sigur sărat// vremea ne face să intrăm în ascunzători/ roşul nostru din transele de noapte// căutăm malul// două lacuri vecine// încă arde steaua princiară/ când urmărim drumul fierului// încercare a nisipurilor arse“ (Transe de noapte).  Astfel, spaţiul în care imaginea poetică se proiectează nu mai este avut în vedere după legile fizicii, el este modelat de geometrii ascunse, care fac posibilă neglijarea continuităţii în receptare. Spaţiile, geometriile, legile sunt „simple nuanţe înşelătoare“ pe care nu le mai putem folosi în configurarea unei interpretări deschise, cu efecte controlate. Sună oare a manifest suprarealist, unde singura regulă admisă este cea a libertăţii absolute a inspiraţiei? Gândirea liberă, invenţia necontrolată, nestăvilirea limitelor sunt termeni care fac de mult timp corp comun cu poezia: „către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii/ nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezgolire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise“ (Visele se fabrică). Dar experimentul automatismului, al dicteului gândirii a rămas undeva pe un teren împrejmuit cu semne de atenţionare.
Octavian Mihalcea a evitat cu detaşare mirajul „funcţiei demiurgice a imaginaţiei“ şi al miraculosului topit în spaimele demonilor nocturni. Şi-a desprins şi eşarfa cu vorbele lui Paul Eluard – poetul e cel care însufleţeşte. În configurarea spaţiului său poetic, aceste nuanţe s-au deplasat spre vibraţii subtile,  contopindu-se în altfel de geometrii în care, aşa cum citam, legile se ascund: „rivieră – parte comună// săgeata te urmăreşte/ când spaţiul se bifurcă/ universal/ contra oricărei topiri// rouă lucind în/ răni de rouă“ (Poem lucind). Dar ele se ascund pentru a-l determina pe cititor să le caute, să le descopere şi prin ele să-i interpreteze lectura într-un „joc al înnoirii“ cum scria Eugen Negrici. Prin acest act inedit şi inovator, lectorul devine aproape coautor, într-un joc auctorial sui-generis.
Este, într-un fel, o cedare de suveranitate din partea poetului, recompensată însă de probabilitatea ivirii unor lectori surprinzători care vor confirma acea posibilitate evocată de Harold Bloom, ca sensul unui poem să fie (deja) un alt poem.
În Bestii şi basme nu apare de altfel vreun semn de supremaţie egocentrică, de exprimare orgolioasă a unicităţii vocii poetice sau de clamare a sacralităţii vizionare. Fiecare vers este o încercare de agăţare a privirii, de stimulare în depăşirea limitelor interpretative. Propriu-zis, nu mai regăsim un discurs poetic, o aglomerare de tentaţii metaforice, de chemări patetice ori tânguiri pasionale. Poezia devine un actant stimulativ, ieşit din sfera conjecturii oferite de senzorialitate: „podul pe sub care am trecut/ lună incertă sau viitor întrebător// culorile somnului variază întâlnirile/ dincolo de veghea simţului/ poţi deschide ochii// pe linia intrării nu este decât tunelul/ cald cald cald în extaz// intrarea lumii noastre se vrea singură/ etapă jubiliară dus-întors/ simbol deschis pe veci“ (Singura intrare).
Observam într-un comentariu la volumul Epicriza, publicat de Octavian Mihalcea în 2011, o anume căutare a contrastului în raport cu efectul oglinzii, prin care realitatea capătă, pe lângă răsturnarea imaginii şi o dublă înfăţişare a percepţiei asupra ei. În Bestii şi basme această percepţie  provoacă sincope şi apoi tresăriri paradoxale, lăsând tulburătoarea impresie că orice evidenţă e o ascundere şi orice fenomen indicibil prepară o nouă lege… La aceasta contribuie şi ilustraţia lui Alex Ivanov, care trimite mult mai direct la tema sugerată de titlul volumului. Prin tehnica sa compoziţională inconfundabilă, sunt deschise ferestre spre simbolistica lui Gilbert Durand şi René Guénon, dar şi a personificării incorporalului în înfăţişări mitice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper