Poezia avangardistă a lui Geo Bogza

Un articol de MAGDALENA VÎRDOL

„Subunitate sau unitate militară care se deplasează în faţa forţelor principale ca element de siguranţă <…> Mişcare literară, artistică etc. care joacă (prin noutăţile aduse) rol de precursor“. Aşa sunt definite în DEX sensurile conotativ şi denotativ ale celei mai importante mişcări din perioada interbelică: avangarda. Cea mai notabilă expresie a avangardei literare româneşti îi aparţine studentului român Tristan Tzara, care a iniţiat mişcarea Dada. Prin această mişcare se refuzau convenţiile, se purta o luptă acerbă de ieşire din tipar, de exprimare a nonconformismului şi a originalităţii. În Conferinţa despre Dada din anul 1922, în care se observă „nota puternic vitalistă“, Tzara spunea că „trebuie să accelerăm această cantitate de viaţă care se risipeşte cu uşurinţă în toate ungherele. Arta nu este cea mai preţioasă manifestare a vieţii <…> Viaţa este cu mult mai interesantă“.
Având în vedere că a stârnit numeroase controverse în rândul criticilor, avangarda este percepută diferit, fie că vorbim de oameni de rând, fie că vorbim de autori consacraţi. Italianul Renato Poggioli crede că această mişcare poate fi definită prin „activism şi antagonism“, iar istoricul spaniol al avangardelor, Guillermo de Torre, adaugă urmatoarele precizări: „avangarda, avangardismul sau avangardistul, la fel ca orice atitudine ori situaţie extremă, nu aspiră la nici o permanenţă şi cu atât mai puţin la nemişcare“. Nicolae Manolescu ne spune, în a sa Istorie Critică a Literaturii române, că „spiritul avangardei a fost numit de către unii în epocă «extremism» (E. Lovinescu) şi de către alţii „anarhism“ (Constantin Emilian)“. Tot Manolescu precizează faptul că  începând cu anii ‘40 ai secolului al XX-lea, avangarda începe să fie privită ca „una din ipostazele modernismului“, deşi până atunci fusese tratată exclusiv independent de modernism.
Avangarda se aseamănă într-o oarecare măsură cu simbolismul, întrucât reprezentanţii ambelor curente doreau să răspundă exigenţelor vremii. Simboliştii erau mai mult decât mândri că reuşeau să se desprindă din „stup“, afirmând: „Înţelegem… să călcăm drumuri neumblate şi să născocim motive noi. Nu ne temem de singularitate, ci o căutăm“ (Insula, 1912).  Avangardiştii, de asemenea, militau pentru explorarea noilor teritorii şi unicitatea limbajului, numind tradiţia „a merge în pas cu vremea <…> Respingem cu energie falsa tradiţie a solului şi ne închinăm tradiţiei nesfârşite a omului“ (Precizări, în Integral, 1925, nr.5, p.2). Astfel, literatura de acest tip este văzută ca una a manifestelor, valorizată prin teatralitatea lor, văzute de Ion Pop ca jocuri ale inteligenţei şi fanteziei, prin postura neînţeleasă şi dramatică a autorului.
Pentru Geo Bogza, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei avangardiste române, „activitatea şnoastrăţ prin cerneală e o tragedie departe de orice veleităţi de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă. Scrisul şnostruţ nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuinţa implacabilă de a evada din alta, care ne exasperează“ (Exasperarea creatoare, în revista literară unu, nr. 33, februarie, 1931). Aşadar, temelia poeziei avangardiste este revolta însăşi, revolta împotriva tiparelor anterioare, a calapodului pe care erau croite textele odinioară, a clişeelor bolnăvicioase. Cu toate acestea, controversatul Bogza consideră că mişcarea de la revista literara avangardistă unu a fost una „eşuată în cel mai cras burghezism şi mediocritate“. Pentru el, dar şi pentru ceilalţi avangardişti, importantă era libertatea de exprimare, dusă, în unele cazuri, la extrem, ca în Jurnalul de sex (1929) al lui Bogza.
În acest volum, spune Bogza, „vocabularul, sintaxa, dar şi stilistica sunt supuse unui proces de dislocare şi înnoire. (…) Este atacat codul bunelor maniere, ceea ce conduce la dispariţia tabuurilor şi interdicţiilor de tot felul“. Rezultatul actelor de răzvrătire împotriva moralităţii va fi învinuirea de pornografie şi de limbaj licenţios. Scopul acestui limbaj totodată „incomprehensibil, eliptic, rapid, neologistic şi telegrafic şeraţ liberalizarea tematicii şi a tratării ei în artă“, este de părere Manolescu.
Mai şocant decât Jurnal de sex este doar Poemul Invectivă (1933), care a marcat poezia avangardistă a acelei vremi, poate chiar a întregii noastre literaturi. Volumul i-a smuls poetului dreptul la libertate nu o dată, ci de două ori, acesta ajungând în spatele gratiilor în 1934, respectiv 1937. Limbajul folosit de Bogza în poezii este mai mult decât direct, iar exprimarea îi lasă pe cititorii de rând, neexperimentaţi de-a dreptul înmărmuriţi, aceştia considerând temele tratate de Bogza drept subiecte tabu. Un exemplu grăitor se află în versurile Poemului ultragiant, pe care Manolescu îl aseamănă poeziei anilor 2000: „Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoare./ O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie/ Pe când eram destrămat şi stapânii tăi lipseau de acasă/ Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere/ Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel/ Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete/ Scriu despre tine poemul acesta/ Pentru a face să turbeze fetele burgheze/ Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili/ Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumarate ori/ Nu vreau să le cânt/ Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea“.
În alte poeme, la fel de nonconformiste, Bogza abordează teme precum incestul, în Balada tatălui denaturat (care „bâjbâie prin beznă, se-apropie – şi-alături/ Îşi trece toată foamea sub cârpăcite pături/ Din nou trăind viaţa în spasm orizontal/ Când gâfâind porneşte incestuosul bal“), zoofilia, în Femeia şi raţele („Porneşte grav smintită spre umeda poiată/ Ca-ntinsă peste smârcuri,/ de-a dreptul, despoiată/ Să fie ciugulită de raţele cu cioc,/ Emailat şi palid, frumos ca un ghioc“), masturbarea, în Anica nebuna care, după ce face dragoste cu castraveţii „mari şi puternici cât nişte armăsari“, îi scoate la vânzare trecătorilor de pe stradă), sinuciderea, în Gheorghiţă cismarul, („cum se tăvălea prin pat cu pantoful/ Cum îl săruta cu buze fierbinţi şi cum striga pe nume fata boierului/ Flăcăii satului i-au bătut în geam şi au izbucnit în hohote de râs/ Tocmai când Gheorghiţă era mai palid şi din trupul lui sămânţa ţâşnea afară cu furie“). Dacă în viaţa de zi cu zi, astfel de fapte impardonabile sunt judecate aspru, nici în literatură lucrurile nu stau diferit. Mari academicieni, în frunte cu Nicolae Iorga, I.Al. Brătescu-Voineşti sau Octavian Goga afişau o atitudine dezaprobatoare, respingând total ideile promovate de Geo Bogza. Deşi aspru criticat, există şi păreri pozitive cu privire la conţinutul acestui volum. De pildă, Nicolae Manolescu spune că „poemul Invectivă nu e o colecţie de orori, ci un volum absolut remarcabil prin forţa poetică a distrugerii tabuurilor şi a legalizării oricărui fel de sexualitate“.
Este adevărat că nu doar criticii experimentaţi erau reticenţi la poezia lui Bogza, ci şi cititorii de rând, însă arta nu este definită doar de ceea ce este plăcut ochiului sau de ceea ce sună frumos, atunci când este rostit cu glas tare. Principiul pe care se ghida avangardistul Geo Bogza şi pe care ar fi trebuit să îl înţeleagă şi cei din jurul său era „arta pentru artă“, sintagmă devenită atât de importantă datorită poetului francez Théophil Gautier, dar menţionată şi în operele lui Victor Cousin, Benjamin Constant sau chiar Edgar Allan Poe, care argumenta în favoarea poemului per se, considerându-l mai nobil decât orice alt lucru aflat sub soare (The Poetic Principle). Deşi părerile sunt diferite de la cititor la cititor, poezia lui Bogza nu trebuie aşezată câtuşi de puţin sub semnul eşecului sau al grotescului, ci trebuie citită ca atare, gândită, asimilată, fără a căuta în van justificări referitoare la imoralitatea acesteia.
Geo Bogza devine astfel, ca orice poet avangardist, în viziunea lui Ion Pop, „marele neînţeles, cel care înfruntă eroic insulta şi batjocura, într-un martiraj al libertăţii totale. În persoana sa se contopesc egal Lucifer şi Prometeu. Este, după expresia lui Rimbaud, Marele damnat <…>, profet şi martir al unei cauze sublime ori, într-o izolare mândră, va sfida turma comună, incapabilă de a se ridica la o înţelegere înaltă“. Poetul nu îşi menajează cititorul, ci îşi transmite ideile neprelucrate, în mod direct şi brutal. Atât fluxul conştiinţei cât şi cel al citirii este unul rapid, fără prea mult timp de gândire, de modelare a impresiilor. Tot el este cel care „face tot ce se poate pentru a-şi spune revolta cu cît mai mult zgomot. Iubitor al poeziei, devotat ei, va trebui să-şi strige devotamentul şi pasiunea; suferind de neînţelegerea lumii, el nu va căuta răbdător cauzele, ci va reacţiona violent, demascând imbecilitatea generală, protestând cu patetice vaiete“, asemenea unui veritabil poet avangardist, după părerea lui Ion Pop. Aşadar, monologul pe teme absurde, dramatismul de neînţeles, tipic romantic sau teatralitatea ambiguă sunt elemente indispensabile pentru valorizarea poeziei avangardiste a lui Geo Bogza. Autorul îşi dezvoltă o personalitate dublă, ajungând poate la neînţelegerea propriei persoane, literatura devenind astfel pentru Bogza mai degrabă o atitudine.
Scriitorul a avut un aport considerabil în valorizarea luptei împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate. Autori precum Saşa Pană, Marinetti, Breton sau Vinea îşi propuneau afirmarea zgomotoasă a noului, dar şi desfiinţarea vechilor idei şi concepţii. „Jos Arta, căci s-a prostituat!“, „Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vîrstă“, „Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve“ sunt doar câteva dintre lozincile care cutreierau gruparea constructivistă a Contimporanului. Marinetti ajunsese chiar să ceară distrugerea psihologiei din literatură: „Dètruire la Je dans la littérature, c’est-à-dire, toute la psychologie“ (Les mots en liberté futuristes, 1919). Ei doreau transformarea limbajului din simplu intermediar în material de creaţie directă. Ilarie Voronca afirma la un moment dat că „artistul adevărat creează direct, fără simbol în pământ, lemn sau verb“ şi că „singura certitudine: <esteţ poemul. Singura cuminecătură: poemul“. Geo Bogza a reuşit, alături de mulţi alţii, precum Ion Barbu, Ilarie Voronca, Vladimir Streinu, Gellu Naum, Ion Vinea, să valorifice avangarda prin distrugerea formelor consacrate, prin desfiinţarea clişeelor preferate de unii contemporani şi critici mai conservatori ai vremii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper