Panica, resort al creativităţii

Un articol de George Neagoe

Diana Bădica, Enşpe mii de dimineţi, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014, 74 p.

 

Economicoase sub aspectul grafic, textele Dianei Bădica sunt împlinite. Versurile din Enşpe mii de dimineţi denotă comoditate şi lejeritate în expresie. Cele două trăsături stilistice nu se confundă. Prima ţine de un minimalism educat, exprimat prin variante de SMS-uri, comment-uri şi tag-uri. Poezia seamănă cu o înşiruire de vorbe întrerupte sau incomplete. Comunicarea – niciodată eficientă – se încheie din lenea internaută de a scrie până la capăt mesajul. Rămân astfel numeroase spaţii goale, pe care cititorul arhivei virtuale nu le va umple, deoarece asupra lui apasă chintalele cuvintelor goale primite în copilărie. A doua trăsătură – lejeritatea – priveşte dezinvoltura vocii poetice. Există o distanţare ironică între cine scrie şi cine a rostit sau a făcut. Cele Enşpe mii de dimineţi constituie o expresie a vieţuirii în cerc, fără asumarea falsei resemnări. Se întrezăreşte dorinţa de a scăpa din mişcarea rotativă. Versurile Dianei Bădica întreţin iluzia autonomiei limbajului şi a lumii pe care acesta o defineşte. Procedeul predominant e analogia, respectiv tentativa de a găsi un spaţiu obiectiv. Forma şi conţinutul sunt, în Enşpe mii de dimineţi, nişte ficţiuni de serviciu, nişte abstracţiuni vehiculate pentru a stabili reguli (dogme). Există forme necesare unor operaţii incompatibile (elementul neutru în adunarea numerelor naturale), forme restaurate prin readucerea naturii în pragul de idee pură şi forme umplute prin identificarea genului proxim: „copilul spune/ 0 plus 0 înseamnă/ doi de 0/ două baloane/ două cercuri goale/ două eclipse,/ două nimicuri“ (1., p. 7). Rostirea nu e o incantaţie, o înseninare stârnită de naivitate, ci o forţă de coerciţie. Nu reîntemeiază universul, pe urmele Vechiului Testament, ci demarcă feuda micului tiran, a poetului infantilizat.
Reversul medaliei
Cartea ascunde nevoia de a creşte, de a acumula lucruri fireşti, nu balast. Familia nu asigură mediul favorabil dezvoltării personale, părând, mai degrabă, celula de bază a societăţii în care stăm, şi aducând aminte, într-o măsură suficientă, de versurile lui Ion Stratan din Pentameronul: „Suntem înconjuraţi. Cu prietenie, dragoste, căldură/ Şi cu sentimente de altă natură“, Conştiinţa de clan nu echivalează cu o presupusă şi adormită conştiinţă a clanului. Diana Bădica propune un tablou de valori, un control panel de semne şi de repere, în care funcţionează decodarea în dublă ipostază. Îmbrăţişarea înseamnă atât afecţiune, cât şi sufocare. Protecţia denotă grijă pentru creşterea armonioasă, dar şi întreţinerea traumelor. Binele devine imperativ categoric, adică argument al tragerii la răspundere, în loc să rămână un îndemn către perfecţionare. Poeta îşi concentrează atenţia asupra domolirii pornirilor tragice din noi. Aşa s-ar explica înclinaţia de a folosi limbajul colocvial, moderat, deposedat de inflexiunile solemnităţii şi ale disperării. Volumul scoate în evidenţă clişeele extremismului cultural: „cineva a pus un pom în mijlocul străzii,/ maşinile trăiesc de-a dreapta şi de-a stânga pomului./ în cap am o gaură care se închide în mijlocul zilei,/ cerul e o monedă de 50 de bani./ casa bunicii are două uşi cu ferestre murdare,/ una dă spre lume, alta spre animale.// câţiva bărbaţi s-au adunat într-o seară/ şi au împărţit lumea înainte şi după era lor“ (13., p. 23). Dihotomiile, binomurile şi maniheismul sunt manifestări bipolare.
Diana Bădica domesticeşte mistagogia exemplului. Învinovăţitul nu este tratat ca o fiinţă demnă, cu frustrări hrănite în sânul familiei, ci e devalorizat fiindcă nu învaţă de „vorbă bună“ şi nu se comportă civilizat ca alţi copii: „tu nu mă cerţi niciodată la subiect,/ pe limbă îţi stau alte lucruri/ pe care le fac alţi copii./ ceilalţi sunt mereu mai buni decât mine,/ au note mai mari/ şi prieteni mai mulţi./ eu le dau maidanezilor din faţa blocului/ de mâncare/ şi ajut furnicile să se pregătească de iarnă./ – diana, urcă sus! strigă de la balcon,/ iar vocea ta subţire îmi zgârie timpanul/ ca atunci când frec spuma de mare pe pereţii blocului./ înger, îngeraşul meu/ durează 2 minute/ adică 16 scări/ de la etajul 1“ (9., p. 17). Rezultă că, paradoxal, nu despre micuţă este vorba în propoziţii. Acuzaţiile nu i se adresează ei. Blamarea nu depăşeşte nivelul unei descărcări emoţionale fără obiect. Condamnarea repetă aceeaşi poezie. Însă s-ar adăuga o notă, păstrată sub cheie, anume că adevărata destinatară a osândei este mama narcisistă, care, aşa cum am văzut, se erijase în agent al dreptăţii.
Numai că, provenind de la o pretinsă autoritate, duritatea se transformă în atribut al mângâierii şi al sprijinirii bolnavului identificat. Prin urmare, copila îşi asumă perspectiva maternă, mulţumindu-se să trăiască, în permanenţă, cu musca pe căciulă, bănuindu-se va comite, oricând, gesturi reprobabile. E o nouă ocazie să constatăm abilitatea poetei de a construi parabole din situaţii preşcolare curente. În acest tenis la perete cu propria conştiinţă terfelită pacientul cere ajutor de la gardienii primiţi, ca pe nişte daruri otrăvite, odată cu însuşirea axiomei că nu face nimic bun. Pentru a-şi asigura confortul, victima acceptă statutul de oaie neagră în comunitate şi, ca să nu aibă remuşcări, se blindează pe dinăuntru, aşteptând totuşi sosirea eriniilor, neştiind că la poarta cazarmei îl păzeau tocmai temutele agresoare. Descurajează degajarea Dianei Bădica în a întrebuinţa jocul la două capete. Se deduce „protecţie“ şi se insinuează „panică“. Versurile sunt reuşite datorită tranzacţiei derulate între atitudini exagerate. În poezie n-ar interesa, de pildă, abandonarea în braţele unei forţe supranaturale, care să garanteze integritatea personală, pentru că un asemenea gest s-ar subordona gratuităţii. În pofida comerţului între emisarul rugăciunii şi destinatarul divin, închinătorul recurge la un reflex, la o formă neautentificată de conştiinţă, iar adresantul nu este obligat să acorde o confirmare de primire. Schimbul se produce numai între entităţi şi structuri aflate în simbioză, care supravieţuiesc prin parazitare reciprocă.
Ieşire din fire
Diana Bădica porneşte de la prezumţia că fiecare text reprezintă un proces de cunoaştere a lumii. Accentul cade asupra exerciţiului intelectual şi a practicării unui model de înţelegere a realului. Discutăm despre o activitate lipsită de intenţia de a obţine rezultate palpabile. Contează, aşa cum am precizat, integrarea pe o tablă de şah, unde o piesă se mută în limita variantelor disponibile, având chiar şi permisiunea de a lăsa regele fără escortă, de a-l abandona în braţele inamicului. Ocrotirea intră în relaţie de congruenţă cu detenţia. Atenţionarea ascunde ameninţarea. Iar ameninţarea prevesteşte sancţionarea. Menajarea denotă amânare. Aparenta curăţare atrage o inhibare. E atâta durere după dojeni, încât singura modalitate a copilului de a fi ascultat e aceea de a atrage atenţia asupra sa. Dar, după o faptă reprobabilă, culpabilului i se neagă dreptul la cuvânt. Nu e ascultat, deoarece lucrurile sunt clare şi nu suportă iertare. Discuţia se poartă asupra a altceva decât a sinelui. În numele dorinţei de a eradica un defect – şi nu al atenuării efectelor nocive ale acestuia – se aplică sancţiunea cea mai ridicată, interdicţia, percepută ca prevenţie. Lipsa de ponderare în analiza urmărilor unei acţiuni conduce la decizii drastice împotriva făptaşului, nu a faptei. Nici măcar aplicarea unei prohibiţii nu va compensa/ anula fapta.
Va deschide însă teritoriul poeziei, care anticipează întâmplări verosimile (în chip aristotelic), posibile, nu neapărat probabile. Realizarea realităţii stă sub semnul verbului la conjunctiv, al tablelor legii mozaice: „să spargi toate vasele, paharele şi vazele,/ să rupi toate cărţile la care ajungi,/ să laşi robinetul deschis/ şi să-ţi inunzi vecinii plecaţi în concediu./ să arunci cu ceapă de la geam/ în elevii de la nr. 3,/ să răstorni gunoiul în casă/ şi să îi tai hainele mamei./ să scuipi, să înjuri, să îi baţi pe cei mici/ să îi sâcâi pe cei mari./ să iei faţa de copil ascultător/ când pui toată sarea în solniţă în mâncare/ şi faci pipi la trandafirul japonez./ să-ţi tai degetele să le egalezi/ şi o ureche ca să dai vina pe un prieten./ să ai mai puţin de 6 ani,/ cât să nu fii gardian la Dachau“ (8. p. 16). Penalizarea nu va împiedica derularea, la nivelul sensibilităţii, a şirului de evenimente realizabile, ce decurg din încălcarea unei norme. Poezia devine act inconştient de autosabotare. Poezia capătă consistenţa unei avalanşe în imaginaţia dresată să anticipeze pericolele. Poezia e o formă în căutarea îndeplinirii potenţialităţii (negative) inseminate. Astfel, lanţul intercondiţionărilor nu se sfârşeşte. Stigmatizarea nu va împiedica manifestarea sufletului în acţiune. Adultul şi copilul, adică persecutorul şi persecutatul, vor intra într-un cerc vicios. Temerile predicatorului se vor adeveri în conduita ucenicului, devenit, fără să-şi dea seama, ţapul ispăşitor care, neputând să se ierte pe sine, îşi va descoperi un discipol.
În Enşpe mii de dimineţi, Diana Bădica transformă panica în resort al creativităţii. Totul se petrece doar într-o minte. Dar starea de realitate e atât de angoasantă, că uităm să punem degetul în răni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper