Obedienţa ca virtute recomandată

Un articol de Constantin Stoiciu

Imaginile care trec la televizor sunt de o rară sărăcie pe lângă comentariile tinerei ţepene şi cu decolteu adânc rostite cu o nedisimulată fudulie patriotică: sub privirile curioşilor, câteva sute de mercenari americani, tancurile şi tab-urile de care s-ar fi folosit în Afganistan traversează o stradă din Braşov în drum spre manevre menite să bage frica în ruşi. Sunt şi canadieni şi britanici, dar americanii contează. Întrebată ce impresie are, o cucoană rezemată cu coatele de gardul care o împiedică să se repeadă cu flori şi pupături, spune că e „copleşită“; parcă ar vrea să mai spună ceva, dar nu ştie ce. Pentru ca ştirea că au venit iar americanii să semene cu filmele lor de propagandă şi, în imaginarul perturbat al românilor, camera întârzie asupra unui un găligan negru care înţelege cam greu ce i se cere, dar sfârşeşte, totuşi, amuzat, prin a smângăli ceva în caietul unui băieţel îmbrăcat de sărbătoare. Sosit probabil de la Dunăre, unde câteva bărci pneumatice se învârteau bezmetice, un soldat trăgea la fel de bezmetic în aer şi un pod plutitor se oprea la mijlocul fluviului, fiindcă pe malul celălalt erau bulgarii misterios neinvitaţi la manevrele militare în curs, ministrul Apărării jubilează când dă explicaţii de ce şi cum NATO se pregăteşte pe pământul României de război. Duşmanul e duşman şi e pretutindeni, Rusia, Ucraina, Crimeea, vecinătatea, Putin etc. Un război ipotetic până şi în cele mai urâte coşmaruri, dar după războaiele pierdute în Irak şi Afganistan şi după cel care se eternizează doar cu bombardiere împotriva Statului islamic ce-şi întinde cuceririle, Alianţa şomează, armele ruginesc şi se învechesc, industria de armamanent periclitează; era de bună seamă timpul să dea semne că e capabilă să câştige un război de imagine măcar în manevre cu un aliat a cărei obedienţă surprinde prin profunzime şi tenacitate. S-ar fi aflat fără îndoială dacă în negocierile privind Scutul, instalarea Centrului de supraveghere cibernetică, prezenţa de trupe străine pe teritoriul ţării, alte înţelegeri secrete, guvernanţii români ar fi cerut ceva în schimb, acolo, să fie măcar ca simbol, dar se vede că n-au cerut. N-au cerut ei nimic în schimb nici când România a fost băgată aproape cu forţa în Comunitatea Europeană, nici când a aderat la NATO, au înghiţit şi înghit tot ce li s-a cerut şi li se cere, de parcă le pune de fiecare dată Dumnezeu mâna pe creştet şi n-au de ales. Dacă nu cumva e la mijloc şmecheria românească folosită şi pe vremuri, ne prefacem că zicem ca ei şi ne vedem de ale noastre.
Jubilează în felul său, strepezit, şi editorialistul care se pricepe la tenis, la filme, la literatură, la fotbal şi la chestii politice interne şi internaţionale, dar are vădit amintiri plăcute din armată şi o idee îndelung rumegată de lansat în cacofonia generală, cum că prezenţa NATO în ţară, a membrilor care contează, se înţelege, ar fi mai mult decât binevenită, de-a dreptul necesară. Deoarece, argumentează cu suficienţă scârbită, doar străinii au făcut dintotdeauna schimbările de care România avea nevoie. De aici până la a cere intervenţia directă a Alianţei, a străinilor altfel zis, în treburile Parlamentului infestat de corupţi şi ale guvernului de incompetenţi mai era un mic pas de făcut, şi l-a făcut fără să clipească. Mulţumeşte în consecinţă însărcinatului cu afaceri al Statelor Unite şi ambasadorilor Angliei, Olandei şi Germaniei pentru intenţia de a le aminti parlamentarilor cu ce se mănâncă şi cum democraţia liberală şi alte delicatese ale neoliberalismului anglo-saxon, dacă n-au şi făcut-o între timp. Personajul are principii variabile şi duşmani declaraţi, se ştie, numai că n-a băgat de seamă sau n-a vrut şi nu vrea să vadă că de douăzeci şi cinci de ani străinii cam fac şi dreg în ţară, ce-i drept cu complicitatea obsecvioasă a românaşilor puşi sau ajutaţi de ei să ajungă şi să rămână ani în şir la putere. Rezultatul schimbărilor brutale e România de azi. Dezindustrializare programată şi dusă la bun sfârşit, exod de populaţie ridicat cu ocazia ultimelor şi suspectelor alegeri prezidenţiale la rangul de diasporă patriotică (!), educaţia şi sănătatea distruse, triumf al mediocrităţii şi lichelismului, sărăcie, decadenţă morală, identitatea, cultura şi valorile naţionale minate din interior de euro-atlantişti abonaţi la subsidii obscure sau visând la glorii planetare.
Schimbările catastrofale petrecute în ultimele două decenii şi jumătate nu-i ajung, însă, unui alt comentator, ocazional, dar bine plasat în ierarhia televiziunii naţionale pentru a fi luat eventual în serios. Mirat până peste poate că mai supravieţuiesc nostalgici ai vremurilor trecute şi că a apărut o generaţie de tineri ce-şi pun întrebări serioase despre injustiţiile şi mistificările lumii în care trăiesc, pretinsul disident, romancier şi funcţionar care veghează la luminarea televizuală a naţiei solicită, de bună seamă străinilor, fiindcă românii n-au fost capabili să meargă mai departe decât de „caca capitalismul“ actual, schimbări şi mai spectaculoase. Mai mult capitalism, îşi ia elan ideologic şi patetic, daţi-ne civilizaţilor mai mult, cât mai mult şi cât vă aranjează şi pe voi şi-l vom înghiţi cu fulgi cu tot, ne cunoaşteţi, avem în sânge supunerea! Capitalism adevărat, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor, clasic, serios, definitiv, Paradisul, fără asta ţara piere! Dacă, luat de elan, preopinentul s-a gândit cumva la Statul-providenţă, e cazul să afle că nu mai există nicăieri în lume de cel puţin 40 de ani şi nu va mai exista niciodată aşa cum a fost cândva, pe vremea când competiţia cu socialismul era în toi şi fascina dincolo de frontiere. S-au întâmplat multe de atunci, s-a dezintegrat Uniunea Sovietică, Estului socialist i s-a impus neoliberalismul, ieşirea din ultima criză financiară şi economică a sistemului, care încă nu s-a terminat şi nu se ştie când se va termina, a fost şi este căutată în austeritate, în salvarea băncilor şi îndatorarea pe vecie a statelor, în războaie şi destabilizări. Aşa încât capitalismul de azi şi cel de mâine, şi nu numai în sărmana Românie, unde niciodată capul plecat n-a fost tăiat de sabie, nu au cum să nu fie decât expresia supremă a unui sistem social şi politic în criză permanentă, în care inegalităţile sociale vor fi din ce în ce mai mari, accesul la educaţie, sănătate, dreptul la muncă şi la o viaţă decentă a majorităţii vor fi la bunul plac al unei minorităţi din ce în ce mai îmbuibate şi întreaga lume va fi guvernată de convulsiile „Pieţei“ şi de interesele oligarhiei financiare internaţionale.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper