O nesfârşită noapte furtunoasă

Un articol de C. Stănescu

Un exemplu rar, atipic de „coexistenţă paşnică“ şi fructuoasă dintre două generaţii diferite ce-şi transmit una alteia experienţa de viaţă cu care istoria şi destinul personal al fiecăreia le-au înzestrat, ne oferă colaborarea plină de roade dintre polivalentul poet octogenar Ion Brad şi Ilie Rad, Eckermann-ul celui dedicat să rămână credincios Transilvanelor cetăţi fără somn (1977). Vârsta ce-i desparte nu şterge ceea ce îi uneşte mai presus de timpul ce li s-a dat: nostalgia originilor, a Zăpezilor de-acasă (1972) pe care niciodată nu le-au uitat, în pofida – sau tocmai de aceea! – căldurilor toride şi secetoase prin care li s-a întâmplat să treacă. Ion Brad are ce povesti, a trecut prin multe şi a „strâns“ funcţii ce-l fac, prin excelenţă, creditabil în mărturiile lui: la 24 de ani secretar al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor (1953 – 1955), secretar al Uniunii Scriitorilor (1962 – 1965), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968 – 1973), ambasador al României în Grecia (1973 – 1982), director în Ministerul de Externe (1982 – 1984), director al Teatrului „C.I. Nottara“ Bucureşti (din 1984). Intelectual eminent, profesor universitar în ştiinţele comunicării şi om de presă de un dinamism profesional şi editorial invidiabil, Ilie Rad „profită“ din plin de întâlnirea fastă cu unul din depozitarii demni de toată crezarea ai timpului trecut. Au realizat împreună în 2013 un volum preţios ca o arhivă istorică de Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă“ (aprilie – octombrie 2013), o carte cu mărturii preţioase despre „ce a fost, cum a fost“, dar şi plină de opinii şi judecăţi asupra unui prezent ce, în măsură îngrijorătoare, reproduce ce-i mai rău din trecut, conformându-se astfel inspiratului „motto“ sub care un Nicolae Filimon îşi punea Ciocoii vechi şi noi de la 1863: „Ce naşte din pisică şoareci mănâncă“! De atunci şi până azi, Dinu Păturică, acest Julien Sorel danubiano-pontic, a supravieţuit sub multe nume, continuând să tot „mănânce“ la şoareci… Tot împreună, cei doi contemporani ai noştri, Ion Brad şi Ilie Rad, au revenit în 2014 la dialogul din care s-a născut altă preţioasă carte, Dialoguri epistolare săptămânale (din iarnă până-n vară – ianuarie – iunie 2014), în care curiozităţii instruite şi incitante a unuia i se răspunde cu evocări şi confesiuni sub specie memorialistică demne de cel mai mare interes. Oricât de diferite – uneori chiar opuse! –, părerile lor despre oameni şi momente din fascinanta istorie culturală a epocilor din trecut sau din prezent nu suspendă niciun moment dialogul şi controversa cordială puse în serviciul apropierii optime de adevăruri care, altminteri, rămân deschise, nesfârşit chestionabile şi negociabile. Printre multiplele sale preocupări şi proiecte, dinamicul profesor şi jurnalist Ilie Rad – preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Presei – şi-a asumat şi conducerea unei foarte interesante Reviste române de istorie a presei aflată, cu numărul 1 (15) din 2014, în al optulea an de apariţie. Cel dintâi lucru ce merită a fi remarcat, cu majuscule!, despre această valoroasă revistă este acela că ea stă în mare parte pe umerii tineri şi foarte tineri ai unor colaboratori destoinici şi informaţi, mai toţi formaţi la Şcoala Doctorală de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca: meritul primordial în alegerea benefică şi generoasă a „celor ce vin“ ca să privească fără ură şi părtinire într-o „istorie a presei“ de câteva secole îi revine profesorului Ilie Rad, el însuşi dând în revista pe care o conduce un frumos exemplu de comportament intelectual plin de respect şi comprehensiune faţă de înaintaşi contemporani cu noi toţi. (În treacăt fie spus: unul din marile şi ascuţitele regrete ale noilor generaţii de după al doilea război mondial constă în faptul că, deşi mai erau „contemporani“ cu ei, câţiva mari „interbelici“ le-au rămas necunoscuţi, ca şi inexistenţi. Cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, părăsită şi uitată de toţi, este pe cât de regretabil, pe atât de emblematic pentru vitalitatea instinctului de conservare şi de „uitare“ vădit în multe alte cazuri şi momente istorice. Prea târziu, unii s-au trezit din acest prea repetat somn al memoriei…). O rubrică specială a publicaţiei conduse de Ilie Rad se intitulează Aniversări ARIP şi cuprinde articole omagiale (ei da!, encomioane, care restabilesc prestigiul şi onoarea unei specii compromise cum prea bine ştim) dedicate de Ilie Rad şi Constantin Cubleşan unora dintre cei mai prestigioşi intelectuali români de azi: Ion Brad la 85 de ani. Tradiţie şi umanism; Ion Horea la 85 de ani. Discreţie şi rafinament; Ion Vlad la 85 de ani. Autoritate şi prestigiu; Nicolae Manolescu la 75 de ani. Obiectivitate şi generozitate; Mircea Popa la 75 de ani. Efigie de cărturar. Legat „ombilical de cultura şi spiritualitatea clujeană“, scrie Ilie Rad, poetul Ion Brad oferă multiple semne ale devotamentului faţă de corifeii culturii ardelene. Între multe altele, „a contribuit esenţial împreună cu Mircea Zaciu la reabilitarea şi aducerea în actualitate a lui Ion Agârbiceanu, speculând inteligent şi diplomatic o cerinţă a ideologiei de partid: să se publice cât mai multe romane cu tematică muncitorească. Cei doi tineri intelectuali români au arătat că în 1952 se împlineau 40 de ani de la apariţia romanului «muncitoresc» Arhanghelii“! Trecută cu bine prin filtrul „muncitoresc“, literaturii lui Agârbiceanu i se deschidea astfel calea spre cititorii epocii. Profesorul Ilie Rad se face „mic“ în faţa frumuseţii poeziei lui Ion Horea, în care-şi identifică rădăcinile (Cântec târziu), şi înaintea uneia „dintre cele mai frumoase poezii ale literaturii române“, pe care o şi ia cu el într-o carte de călătorie, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Poezia „călătoare“, o capodoperă de muzicalitate, este celebra Umbra plopilor („Şi vom călători odată/ Pe unde n-am mai fost nicicând,/ Ca umbra plopilor, ciudată,/ Alunecând, alunecând…/ Şi va rămâne-n urma noastră/ Doar tremurarea unui gând,/ Cu umbra plopilor, albastră,/ Alunecând, alunecând…/ De va mai fi o amintire/ Şi ea va trece, vrând, nevrând,/ Cu umbra plopilor, subţire,/ alunecând, alunecând…“ – Umbra plopilor, 1965). Spre a-l evoca pe profesorul Ion Vlad oficiind la catedra clujeană, Ilie Rad citează câteva rânduri elocvente din  superba carte a lui Petru Poantă, Efectul Echinox sau despre echilibru: „…Preda cursul considerat cel mai dificil, Introducere în literatură. Efectul iniţial al prelegerilor asupra noastră a fost stupoarea colectivă. Profesorul vorbea în altă limbă decât a noastră, aproape integral necunoscută. Discursul cartezian, înţesat de neologisme şi referinţe critice, multe «ezoterice» pentru noi, era, în mod paradoxal, seducător tocmai prin agresivitatea noutăţii“. Extraordinar de comprehensiv cu psihologia, „agresivă“ ea însăşi, a vârstei „celor ce vin“, Profesorul cu înaltă vocaţie şi cu har inimitabil, li se adresa celor tineri şi disponibili cu o „agresivitate“ cultural-erudită, urmând ca aceia să descopere, „cu stupoare“, că limba în care Ion Vlad le vorbea era chiar „limba“ lor: dar pe care ei abia urmau s-o descopere şi s-o înveţe! De la G. Călinescu şi Edgar Papu la Ion Vlad, şcoala românească a avut, spre mândria ei, asemenea profesori care au marcat decisiv drumul multor generaţii… Omagiindu-l pe Nicolae Manolescu, „pe care am avut şansa să-l votez de două ori pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România“, Ilie Rad nu ocoleşte şi evocă vicisitudinile „cadriste“ ale carierei profesionale a acestuia survolate prin benefica intervenţie a lui Ion Iliescu pe lângă ministrul de resort din epocă, convins de el să-şi asume o decizie pozitivă, în dezacord cu aceea, negativă, a Secţiei de cadre şi a Securităţii.
„Aşa cum domnia sa a fost ajutat de George Ivaşcu, la început de carieră literară – spune Ilie Rad – criticul Nicolae Manolescu a întins mâna unor tineri critici, istorici literari şi eseişti, oferindu-le rubrici în România literară, emisiuni tv, posturi didactice“.
Cum vedem, „lanţul slăbiciunilor“ benefic pentru cariera unor tineri străluciţi continuă să exprime o solidaritate a generaţiilor în numele meritocraţiei, domnitoare de drept în regatul literelor române. ,,Nu ştiu câţi dintre tinerii cercetători de azi – scrie Constantin Cubleşan – pot ţine pasul cu tânărul de 75 de ani, profesorul Mircea Popa. Generos cu talentele autentice, necruţător cu aceia ce acced în literatură prin impostură, Mircea Popa a susţinut, de-a lungul anilor, nenumăraţi scriitori tineri … A fost şi rămâne din acest punct de vedere un autentic mentor“. De la „mentorii“ lor, tinerii de azi, cei de la Revista română de istorie a presei au învăţat respectul continuităţii şi studierea unui trecut fără cunoaşterea temeinică a căruia prezentul e şubred şi precar: revista publică într-o secţiune studii şi cercetări minuţioase despre Fotografia de presă în perioada interbelică. Studiu de caz: Adevărul (drd. Otilia Mureşan), Coperta revistei Cinema în oglinda istoriei: exerciţii de libertate şi indicaţii de partid (Maria Neagu), Axa – revista tinerei „intelighenţe“ legionare (drd. Ştefan Cosmin Oanţă), Cenzorul de presă – meserie privilegiată în comunism (drd. Carmen Ungur-Brehoi), Ana Pauker în viziunea jurnalisului Marius Mircu (drd. Carmen Târgşorean). O lungă istorisire plină de învăţăminte oferă într-o conferinţă ca o poveste din O mie şi una de nopţi academicianul Răzvan Theodorescu – el însuşi un veritabil patrimoniu cultural şi istoric –, care narează cu o oralitate delicioasă trecerea De la Televiziunea liberă la Televiziunea normală, 1990 – 1992, anii în care un savant, un istoric al culturii s-a trezit „la ora 1,00 împins de mulţimea din jurul televiziunii în Sudioul 4, unde am vorbit despre patrimoniu. Singurul lucru la care mă pricepeam era patrimoniul“. A rămas timp de doi ani în „patrimoniul“ televiziunii publice pe care, la rându-i, a „împins-o“ de la năzbâtiile prea libere ale unei „televiziuni libere“ la o „televiziune normală“ cu simţul răspunderii şi respect pentru cetăţean. În naraţiunea lui spumoasă, eruditul istoric şi academician joacă cu o naturaleţe fermecătoare mai multe roluri, inclusiv rolul inocentului „de o ingenuitate totală“ căzut peste noapte, cum spune, în „nebunia aceea a libertăţii“. Joacă, atunci şi acolo, într-o piesă, o piesă celebră pe care, în felul lor, românii o joacă întruna de pe vremea lui Caragiale: O noapte furtunoasă – şi, involuntar, dar în chip inerent şi inevitabil!, rolurile sunt mai multe. A trăit şi trăieşte în Ţara lui Caragiale, alături de personajele ei şi uneori chiar în pielea lor. Din lectura pasionantei conferinţe ne dăm seama că academicianul rămas doi ani captiv în „patrimoniul“ Televiziunii a trecut prin numeroase „nopţi furtunoase“, manipulând – cum spune el însuşi – în favoarea unei televiziuni echilibrate şi în folosul educaţiei cetăţeneşti, dar tot mai periclitată de agitaţie şi vocalize asurzitoare în numele libertăţii de a-şi pune adesea poalele-n cap. Antologică, spumoasa conferinţă publicată în Revista română de istorie a presei mi-a pus sub ochi o nesfârşită „noapte furtunoasă“ cât O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale din lumea căruia nimeni şi nicicând n-a scăpat, oricât ar fi încercat să „evadeze“, în ţară ori peste hotare…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper