Nadal şi Borg. O similitudine

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Ne place sau nu, Rafael Nadal începe să rescrie scenariul fostului mare campion al anilor 1970-1980, suedezul Björn Borg. Cu care, de altfel, are foarte multe în comun. De ce afirm aceasta? Pentru că Borg, foarte precoce în tenisul profesionist, la fel ca Nadal, a cunoscut apusul carierei la o vârstă la care alţii abia încep să-şi dea măsura adevăratei valori: 26 de ani. El a debutat la 15 ani în echipa de Cupa Davis a Suediei, nota bene, cu o victorie în cinci seturi contra neo-zeelandezului Ony Parun, fost număr 10 mondial. La 16 ani devenea campion de simplu al juniorilor la Wimbledon şi câştiga Orange Bowl, încoronându-se ca lider mondial al categoriei. La 17 ani juca sferturile de finală la Wimbledonul seniorilor, pierzând în cinci seturi în faţa unui tenisman de top, britanicul Taylor, iar la 18 ani triumfa la Foro Italico, cu victorie de trei seturi la Ilie Năstase, pentru a cunoaşte imediat suprema consacrare pe zgura de la Roland Garros, când îl domina net în ultimele trei seturi ale unei finale dramatice pe Manuel Orantes, revenind de la zero doi la manşe.
Între 1972 şi 1982, data la care a ales să se retragă, după doar un turneu disputat (pierdea în sferturi pe coasta monegască la Noah), Borg câştigase de cinci ori Wimbledon-ul şi de şase ori Roland Garros-ul, impunându-se de două ori în Turneul Campionilor şi o dată în Cupa Davis, dar pierzând, pe de altă parte, patru finale la Forrest Hills, turneu pe care se pare că era blestemat să nu-l câştige niciodată. Într-un deceniu, suedezul răsturna toate ierarhiile şi bătea toate recordurile, inclusiv în plan mediatic şi financiar, iscând o adevărată isterie de masă, mai ales în rândul suporterilor de sex feminin. De ce o carieră atât de scurtă?
Pentru că a fost una foarte intensă. Ice-Borg sau „omul de ghiaţă” sau „marţianul”, după cum fusese supranumit, se consumase atât de mult în cei zece ani de glorie şi/sau supliciu, încât atunci când s-a retras a răsuflat uşurat. În iulie 1981, când McEnroe îl învingea în finală la Wimbledon pe Borg, el avea să declare, nu fără o autentică surprindere: „Nu-mi venea să cred, deşi pierduse, am avut sentimentul că i se luase o piatră de pe inimă, parcă s-ar fi bucurat că scapă de o mare apăsare!”. Comentariile sunt de prisos.
Nici destinul lui Rafael Nadal nu pare cu mult diferit de cel al campionului scandinav. Ca şi Björn, Rafa s-a bucurat de o precocitate remarcabilă. Având un fizic impresionant şi date atletice excepţionale, asemănătoare cu ale suedezului, dar şi o minte ascuţită, cu nervi de oţel şi o capacitate fenomenală de a se autocontrola, Nadal a debutat la 15 ani în lumea profesioniştilor. Pe când avea acea vârstă, în 2001, el îl învingea pe fostul campion de la Wimbledon, australianul Pat Cash, într-un meci demonstrativ pe zgură. Oficial, la 15 ani şi 10 luni, îl bătea într-un turneu challenger pe Ramon Delgado din Paraguay, tenisman de locul 100 ATP. La 17 ani îl învingea pe liderul mondial, Roger Federer, la Miami, în două seturi, pe hard, o suprafaţă pe care Rafa nu se simţea prea bine.
A urmat explozia din 2005, cu 11 victorii de turneu, printre care Monte-Carlo, Roma, Roland Garros, Montréal şi Madrid. Ce s-a întâmplat apoi, ştie toată lumea. Un fenomen, unul tulburător prin proporţii, stil şi semnificaţie, care ar fi putut avea chiar alte dimensiuni dacă spaniolul nu ar fi fost contemporan vreme de şase ani cu cel mai important jucător din istorie, Roger Federer, apoi, răgaz de alţi cinci ani, cu un alt candidat serios la acest titlu, Novak Djokovici. Dar chiar şi în aceste condiţii, Nadal are în palmares trei locuri întâi la final de an (2008, 2010 şi 2013), nouă titluri la Roland Garros, câte două la Wimbledon şi US Open şi unul la Melbourne, un titlu olimpic la simplu şi trei Salatiere de Argint (2004, 2008 şi 2009), plus două finale ale Turneului Campionilor pierdute. Un total de 65 de turnee câştigate la simplu, 14 cupe de Grand Slam, fiind la egalitate cu Pete Sampras, all time, stând pe poziţia a doua, după Federer.
Dar ca şi Borg la vremea lui, spaniolul dă astăzi semne acute de oboseală. Şi nu mai este vorba despre accidentări sau depresii, evenimente care l-au ţinut mult timp dincolo de teren înainte. De fiecare dată, şi în 2006, şi în 2009, şi în 2013, Rafa a avut puterea să recupereze şi să revină chiar pe primul loc ATP. Acum însă anii s-au adunat, uzura, una foarte accentuată, pare că a depăşit o limită dincolo de care revenirea nu mai este posibilă.
Ştiu prea bine, lumea conştientizează că Nadal practică un tenis foarte fizic, cu o risipă fantastică de energie, iar acest efort se lasă cel mai adesea cu o îngrozitoare măcinare a tendoanelor şi articulaţiilor, a muşchilor şi a cartilagiilor. Dar dincolo de acest adevăr, mai dramatică este chiar observaţia făcută de Nadal după surprinzătoarea înfrângere de la Barcelona în faţa lui Fognini: „Fizic mă simt bine, nu mai am dureri, genunchii, amândoi, funcţionează corect. Mă surprinde că nu mai am răbdare, că îmi fuge mintea, că nu mai rămân concentrat perioade mai lungi din meci, aşa cum făceam până nu de mult”.
Taman despre asta este vorba. Ca şi la Borg, în situaţia lui Rafa mai mult decât fatala uzură fizică, logică la un atlet desăvârşit, ceea ce s-a consumat aproape total este energia vitală, motivaţia de a mai câştiga sau de a lega victoriile, autocontrolul de oţel de altădată. Nadal nu mai are nimic de demonstrat nimănui, nici măcar lui însuşi. A bătut recorduri, a stabilit altele ca şi intangibile, îl mai aşteaptă câteva, dar nu mai simte înlăuntrul lui acea energie fanatică şi tumultuoasă care să-l poarte înainte. Cum altfel să ne explicăm cele câteva partide pierdute pe zgură, suprafaţa lui favorită, la Fognini (de două ori), la Murray şi Djokovici, ca să nu mai vorbim despre partidele lăsate lui Berrer, Berdych, Verdasco şi Raonici pe hard? Doar o victorie de turneu şi o altă finală, plus alte două semifinale şi un sfert la Australian Open… atât de puţin în comparaţie cu cifrele cu care Nadal ne obişnuise. Nadal nu mai este Nadal.
Însă orice poveste are un sfârşit. Este un timp al gloriei, vine o epocă a agoniei. Aproape că nu mai îndrăznesc să sper într-o nouă victorie la Roland Garros, a zecea… Sigur, aş fi un om fericit dacă acest lucru s-ar întâmpla. Însă de unde atâta energie la un imens campion secătuit de vlagă? Dar hai să nu-l îngropăm pe Rafa când este încă viu. Minuni s-au mai văzut în tenis, unele făptuite chiar de nepotul lui Toni Nadal. Să trăim şi să vedem. Urmează Foro Italico…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper