Muzeele României, pe cerul nopţii europene

Muzeele României vor să fie mai cu moţ decât celelalte muzee ale continentului, cu ocazia celei de a 11-a ediţii a Nopţii Europene a Muzeelor din acest an. Şi asta, pentru că muzeele României sunt singurele care şi-au propus sã sãrbãtoreascã această Noapte printr-un protest.
La apelul Reţelei Naţionale a Muzeelor din România a răspuns favorabil majoritatea covârşitoare a instituţiilor muzeale din ţară. Vorbim, aşadar, despre muzee din 50 de localităţi, răspândite în 29 de unităţi administrativ-teritoriale (28 de judeţe şi Municipiul Bucureşti), ceea ce înseamnă peste 100 de lăcaşe muzeale; vom putea să aflăm numărul real abia după consumarea evenimentului, deoarece chiar şi acum mai primim înscrieri la acesta, de la muzee foarte recent înfiinţate (aşa cum este cazul, de exemplu, al Muzeului care funcţionează în localul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“). În Bucureşti, în Galaţi şi în Iaşi, Reţeaua a organizat circuite muzeale (spre deosebire de anul trecut, acest lucru nu a mai fost posibil în Cluj-Napoca, unde sprijinul autorităţilor judeţene s-a diminuat după încarcerarea fostului preşedinte al Consiliului, Horia Uiorean). Cele mai multe dintre muzeele care iau parte la eveniment participã şi la protestul amintit. Forma de protest aleasă este una cât mai soft posibil. Fiecare muzeu acoperã cu o bucată de pânză neagră un obiect, considerat drept unul dintre cele mai preţioase din expunerea permanentă. Imaginea obiectului în cauză şi informaţii despre el pot fi aflate de pe pagina de internet a instituţiei, dar, din momentul în care începe vizita din cadrul Nopţii Europene, adică, de la ora 18, obiectul respectiv este acoperit cu o pânză neagră, nepermiţând astfel publicului să vadă tocmai acel bun muzeal atât de valoros. Pânza este ridicată la sfârşitul vizitelor speciale din timpul Nopţii, iar viaţa revine la… normal. Mă rog, o normalitate cam anormală.
Normal ar fi fost ca societatea românească să înţeleagă importanţa muzeelor şi să aibă grijă de ele. Cei care lucrează în muzee nu pot face acest lucru de unii singuri. Am mai abordat acest subiect în urmă cu doar câteva săptămâni şi nu vreau să reiau, acum, toată argumentaţia. Trebuie să remarc doar faptul că, între timp, colega noastră din conducerea Reţelei Naţionale a Muzeelor din România, universitara Alexandra Zbuchea a reuşit să adune date din care constatăm că sunt cel puţin 115 sedii de muzee care au fost pierdute sau sunt pe cale să fie părăsite de muzee în ultimele două decenii, în vreme ce numărul bunurilor mobile restituite depăşeşte câteva zeci de mii de obiecte. Şi repet: nu forma de proprietate ne interesează aici. Aş fi fericit să ştiu că bunurile restituite s-au întors în mâinile unor oameni doritori să le repună la dispoziţia publicului, dar, din păcate, nu este aşa. Majoritatea acestora a ieşit definitiv din circuitul public.
Ar trebui să adaug că protestul muzeelor româneşti are sprijinul Reţelei Europene a Muzeelor (NEMO) şi că situaţia noastră va fi prezentată parlamentarilor europeni. Rămâne de văzut cu ce efect.
Pentru că am adus vorba de „Europa“ – cea atât de invocată, cu drept şi pe nedrept, ar fi cazul să iau în discuţie şi o dezbatere care a avut loc în urmă cu o săptămână la Milano, Brescia şi Cedegolo: Creative Museums, Smart Citizens. Cum devine creativitatea inovaţie. Am lăsat netradusă prima parte a titlului, pentru că ea a rămas ca atare în toate limbile în care s-a discutat. De altfel, termenul smart înseamnă cu mult mai mult decât inteligent, iar creative nu are un echivalent corect nici în creator, nici în barbarismul creativ.
Reuniunea a fost organizată de Academia Europeană a Muzeelor în cooperare cu Fundaţia Luigi Micheletti şi Fundaţia Musil (este fundaţia care administrează Muzeul Industriei şi Muncii organizat în mai multe sedii din Brescia şi din valea Camonica, la nord de oraş), cu ocazia ceremoniei de acordare a Premiului Micheletti (singurul premiu european dedicat muzeelor de ştiinţă, industrie şi istorie contemporană) şi a Premiului DASA (acesta este acronimul unui muzeu din Dortmund rezervat problemelor de sănătate şi siguranţă la locul de muncă – fiind cel mai mare muzeu cu această tematică din lume). Palmaresul este mai puţin important aici (au fost evidenţiate muzee din Olanda, Italia şi Danemarca, alte muzee din Germania, Slovenia şi Turcia aflându-se printre finaliste). Mult mai interesante mi s-au părut dezbaterile ca atare. Acestea au început la Milano, sub auspiciile Expoziţiei Universale şi s-au axat pe problematica muzeelor dedicate alimentaţiei şi hranei (e greu să vă imaginaţi cât de multe asemenea muzee există în Europa!) – în acord cu tema Expoziţiei Universale din acest an: Hrănind Planeta. Energie pentru viaţă. Apoi, dezbaterile au continuat la Brescia, unde Fundaţia Luigi Micheletti a vrut să marcheze cea de a 20-a ceremonie de acordare a Premiului. Acesta a fost gândit de fondator, industriaşul italian care a devenit un fel de mecena pentru arheologia industrială şi pentru muzeele industriale din Italia, împreună cu Kenneth Hudson, cel care a fondat Forumul Muzeului European, şi ai cărui urmaşi spirituali se regăsesc acum, în cea mai mare parte, în Academia Europeană a Muzeelor.
Evident, s-au spus multe lucruri, de către foarte mulţi directori de muzee, cronicari specializaţi în expoziţii muzeale, profesori de muzeologie şi alţi experţi. Mi-ar fi imposibil să redau aici toate aceste discuţii (întrerupte de câteva vernisaje foarte interesante, atât în Brescia, cât şi în Cedegolo, dar şi de ceremonia de acordare a premiilor „Heritage in Motion“, acesta fiind un premiu acordat de Asociaţia „Europa Nostra“, prezidată, după cum se ştie, de Placido Domingo, şi de Academia Europeană a Muzeelor, cu sprijinul „Europeana“ – cea mai mare bază de date pentru patrimoniul european –, premii acordate pentru aplicaţii realizate pentru diferitele platforme numerice, cum sunt tabletele şi telefoanele mobile, pentru pagini de internet şi conţinut publicat online, jocuri şi alte experimente interactive şi, bineînţeles, filme video – toate acestea având drept tematică punerea în valoare a patrimoniului cultural).
Am fost impresionat mai ales de două dintre numeroasele luări de cuvânt, întrebări, răspunsuri şi argumente. Prima i-a aparţinut unui om căruia muzeografia noastră îi datorează recunoaşterea europeană: Patrick Greene, actualul preşedinte al consiliului de administraţie al Muzeului Victoria din Melbourne, este singurul jurat care a văzut Muzeul Ţăranului Român, în 1995, şi care a fost atât de mişcat de ceea ce a cunoscut la Bucureşti, încât a reuşit să convingă întregul juriu al Forumului Muzeului European să acorde Premiul Muzeului European al Anului muzeului nostru. Greene (aproape la fel de tânăr ca atunci când l-am întâlnit prima oară, acum două decenii, prezentându-i-l lui Horia Bernea) a conferenţiat despre relaţia dintre muzeograf şi vizitator, ca despre una directă, umană, concretă, o relaţie în care vizitatorul nu este şi nu are cum să fie un vas gol pe care îl umple muzeograful cu conţinut (vasul este, deja, plin, de alte experienţe), ci un partener care dialoghează cu specialistul din muzeu. A doua luare de cuvânt importantă mi s-a părut a fi cea a Gabriellei Battaini-Dragoni (originară din Brescia, dar actualmente secretar general adjunct al Consiliului Europei). Fost politician, Battaini-Dragoni a condus mulţi ani direcţiile specializate în cultură din organizaţia pan-euroepană, fiind, ulterior, promovată în funcţia actuală. Tema ei s-a axat pe interculturalitatea muzeelor europene de azi, în care, în tot mai mare măsură, muzeografii nu mai încearcă să afirme un „adevăr“ propriu, în dauna, împotriva şi în contra „adevărurilor“ altora. Desigur, în bună măsură acest model cultural este, în foarte multe părţi ale Europei, un simplu deziderat. Vizitaţi muzeele de istorie ale României şi, apoi, pe cele de istorie din ţările învecinate (din toate ţările învecinate)! Veţi rămâne uimiţi de cât de diferit sunt tratate exact aceleaşi evenimente istorice, de parcă am trăi pe planete diferite. Şi lucrurile nici nu se vor schimba, atâta vreme cât muzeografii nu vor face schimb de experienţă, nu vor face expoziţii comune şi nu vor dezbate problemele comune din trecutul nostru comun. Pentru asta e nevoie de voinţă, inteligenţă politică, diplomaţie, cultură şi bani. Ar mai fi ceva: mai e nevoie de muzee şi de oameni care să şi lucreze în aceste muzee.
Simt nevoia unui post-scriptum la precedentul articol: Leul de Aur veneţian a fost acordat Pavilionului Armeniei pentru expoziţia cu tema Armenitate. În mod mai mult decât evident, premiul nu a avut nici o legătură cu valoarea expoziţiei, fiind acordat strict din motive politice, la un secol de la genocidul în care au pierit 1,5 milioane de armeni. Sigur, a fost un eveniment tragic, care a îndoliat nu doar naţiunea armeană, ci întreaga omenire (chiar dacă nici până acum acest genocid nu este recunoscut de Turcia). Dar de aici şi până la a acorda un premiu pentru valoare artistică exclusiv din raţiuni politice este o cale extrem de lungă, pe care juriul internaţional al Bienalei a parcurs-o cu o rapiditate întristătoare. Cu alte cuvinte, nu se repară o nedreptate comiţând o altă nedreptate!
Şi despre exact acelaşi lucru este vorba şi în protestul muzeelor româneşti: nu se repară o nedreptate comisă de regimul comunist, faţă de diverse persoane fizice şi juridice, printr-o altă nedreptate comisă de regimul democrat, faţă de muzee şi de patrimoniul cultural al României!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper