Multiplele feţe ale realităţii

Un articol de Ion Brad

Florentin Gabriel Niculescu, Criza D. şi alte povestiri, Editura Eurogama Invest, 2014

Fiindcă este vorba de un coleg mai tânăr, intrat recent în lumea noastră literară, cred că e nimerit să anunţ cine este Florentin Gabriel Niculescu. S-a născut în 1969 la Strehaia, este absolvent al Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică, fiind doctor în economie. Aflăm, de asemenea, că în anul 1994 a fondat compania Eurogama Invest al cărui asociat unic şi director general este şi astăzi. În acelaşi timp, funcţionează ca profesor asociat la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadru ASE Bucureşti şi ca profesor la Universitatea Politehnică Bucureşti – Facultatea Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice, Departamentul Maşini şi Sisteme de Producţie. Din anul 2010 coordonează proiectul cultural „Pictorii ASE-ului“, cu originale şi bogate expoziţii, cea mai recentă fiind a maestrului picturii româneşti Viorel Mărginean, inaugurată de cuvântul prestigios al lui Dan Hăulică, în prezenţa unui public numeros. Caietele acestor expoziţii, editate de Gabriel Niculescu la Eurogama, se prezintă ca veritabile albume de artă. La fel de prestigioase şi originale au fost cele câteva mari desfăşurări, în aer liber, de fotografii ale Bucureştilor de altădată, cu locuri şi monumente de arhitectură extraordinare.
Aşadar, printre atâtea acaparante preocupări şi activităţi cotidiene, Florentin Gabriel Niculescu şi-a încercat norocul, cu evident succes, scriind şi publicând, mai întâi în revista noastră Acasă, scurte povestiri originale adunate în volumul Fâşoaica. Iar dacă vorbim de noroc, trebuie să spun că l-a avut şi prin lectura strălucitului critic şi istoric literar (octogenar recent), academicianul Eugen Simion, care prefaţează volumul de debut Fâşoaica.
Şi iată ce scria Eugen Simion, întâmpinându-l, sobru şi convingător, cum o face el întotdeauna: „«Ca să scrii proză, zicea Marin Preda, trebuie să păţeşti ceva». Autorul povestirilor scurte ce urmează pare că scrie ceea ce a cunoscut sau chiar a trăit (a păţit). Fâşoaica dă, la prima lectură, o impresie de autenticitate. Personajele vorbesc, nu fac literatură. Vorbesc normal, cuvintele sunt suspicioase, duplicitare, ca în viaţa de toate zilele. Semne, încă o dată, pozitive pentru un autor care vrea să fie grefierul stării civile şi să fixeze, în mişcarea haotică a vieţii cotidiene, câteva caractere. Văzând toate acestea, putem spune că în volumul Fâşoaica există o substanţă epică şi un bun punct de plecare pentru o proză promiţătoare“.
Volumul Criza D. şi alte povestiri confirmă spusele lui Eugen Simion. În cele douăzeci de povestiri din sumarul volumului (scrise aproape toate la Biblioteca Academiei, inclusă astfel printre locurile în care universitarul economist şi industriaş îşi desfăşoară activităţile cotidiene) personajele vorbesc mult într-un dialog prelungit, firesc, aflate într-o priză directă cu multiplele feţe ale realităţii. O realitate la rândul ei extrem de variată. Iar când nu e vorba de prezent, autorul se regăseşte în evocări vii, colorate. Acestea se pot desfăşura în locurile cele mai diferite, în ţară sau străinătate, din Norvegia şi Grecia până în China. Un amestec ciudat îl întâlnim în aproape toate povestirile, cu titlurile lor aleatorii: Ghidul de engleză, Criza D., Curentu’, Nea Mărine, Curentu’, Lordul John, Norvegieni cardiaci, Omul care n-a văzut Veneţia şi altele. Dintre toate mă voi opri la Lunetistul sau Scumpa mea Chină ieftină!. Iată dar începutul:
„Münchenul e un aeroport de tranzit. Pentru foarte multă lume. Doar pentru ai noştri, care mergeau, poate mai merg, la schi în Austria, e aeroport doar de sosiri şi de plecări. Mai sunt, la fel, de tranzit, Amsterdamul şi Viena. Când mergi în State, când zbori în China, când te duci la Stockholm sau la Oslo, ăsta e drumul, asta e ruta. Aşa stând lucrurile, l-am văzut de zeci de ori. În timpul dintre avioane, o oră, două, trei şi uneori mai mult, plimbându-mă prin magazine, stând la un restaurant chiar în faţa lui, luând o carte din librăria de alături; acolo am luat prima dată, doar ce apăruse, The Age of Turbulence, am ras-o până la Beijing, avea să apară şi în română peste un an sau doi, şi m-am cutremurat. Poate să-mi spună mie oricine, orişice. Această criză neagră a fost gândită în laborator. Accept că poate le-a scăpat din mână şi nu au mai ştiut s-o controleze, însă proiectul, planul diabolic, schema, se vede printre rândurile domnului Greenspan în cartea, chipurile de adio, The Age of Turbulence“.
Prin toată această vraişte de povestiri şi evocări, găsim foarte multe portrete, bine conturate, cu peniţe şi tuşuri de maestru. Îl reproduc doar pe acesta, desprins tot din prima povestire: „Ei bine, îl vedeam mereu. Asta pentru că l-am remarcat din prima. De statură mijlocie şi cam la 55 de ani, îmbrăcat, meseria i-o cerea, elegant spre clasic, bine, haine de lucru, însă şi acestea azi pot fi pe stiluri. Avea amenajat un, cum să-i zic, punct de lucru, în acelaşi stil, clasic, elegant, cu scaune comode, şi pentru activitatea în sine, şi pentru aşteptare. Două, trei. Scaunul lui era la fel, comod, bine gândit şi bine proiectat în tot ansamblul. Era şi este pata de culoare a întregului aeroport. Sau, cel puţin, a terminalului de tranzit. Brunet, cu mustaţă Omar Sharif, extrem de amabil şi de manierat, făcea şi face încă pantofii pe aeroport. Cu tarif fix, 5 euro, şi cu bacşişul pus, inclusiv, în taxă. Şi toate acestea afişate limpede, corect, să se înţeleagă. Acum, că-şi făcea bine meseria, că nu ştergea, nu curăţa şi nu freca, făcea balet, picta, dansa, poate că ar mai fost de înţeles, până la urmă tot jucând handbal înveţi să joci handbal, sau oricum să ştii mult mai bine decât unul de pe margine. Însă nu asta am văzut în primul rând la el, ci ochii, scanul generat de ochii lui mătura tot aeroportul, toată sala aceea până la urmă. Nu-l interesau hainele, nu vedea mantouri, cravatele trecând în sus şi în jos îl lăsau rece, taioare îmbrăcând talii şi talii n-aveau nici cea mai mică relevanţă, rochii deasupra sau un pic lăsate sub genunchi nu-l mişcau mai deloc. El vedea doar pantofi. Botine, eleganţi sau sport, tocuri mai late, mai înguste, cizme sau cizmuliţe, din piele sau din altceva, totul era văzut, scanat, analizat, parcă notat într-un registru“.
Închei cu constatarea că promisiunile din prima sa carte au fost confirmate şi în cea de-a doua, romanul Soţia mea ş-a ta, iar pe deplin în cartea de faţă. Ne rămâne dator cu altele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper