Multe răspunsuri şi nici o întrebare

Un articol de Ştefan Afloroaei

Mi-a plăcut enorm să aflu că, odată, un sihastru creştin, retras definitiv în lumea deşertului, alerga mai tot timpul când într-o parte când în alta şi striga din răsputeri: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare?“ Probabil a aşteptat la nesfârşit să afle cine e pregătit cu o întrebare. Ne dăm seama, pentru răspunsul lui nu era deloc uşor a formula o anumită întrebare. Iar fără întrebarea potrivită răspunsul ar fi fost, pentru oricare altul, ca şi absent. Ecoul acelui strigăt de altădată s-ar putea auzi şi astăzi în aerul uscat al deşertului.
Suntem cumva şi noi acum în căutarea unei anumite întrebări? Avem noi vreun răspuns care aşteaptă deja o întrebare? Greu de spus. De regulă noi credem că totul se petrece altfel, cel puţin în viaţa comună. Pur şi simplu avem destule întrebări, prea multe, ne vedem deja asediaţi de numărul şi urgenţa lor, unele socotite de noi grave, ultimative. Iar lipsa pe care o simţim priveşte tocmai răspunsurile potrivite („eficiente“, în limbajul acestui timp). Nu ne plângem de absenţa unor întrebări, ci de răspunsurile noastre. Exact acestea ne apar insuficiente şi nesigure. Nu ne ajung răspunsurile avute, vrem mereu altele noi, mai eficiente şi mai precise. Întrebări se ivesc tot timpul, din ce în ce mai complicate. Se nasc odată cu nevoia noastră de acţiune şi eficienţă, însoţesc voinţa în expansiunea ei fără limite. Prin urmare, aşteptăm mereu răspunsuri sigure, cât mai clare, la mulţimea nesfârşită de întrebări. Nu întâmplător pustnicul de altădată, care căuta în deşert o întrebare la răspunsul pe care-l ducea cu sine, poate să ne apară astăzi asemeni unui nebun.
E bine totuşi să ne amintim de figura acelui pustnic. El avea un răspuns, simplu şi liber, care devenise pentru el un adevărat crez de viaţă. Noi avem multe întrebări, unele în inflaţie necontrolată, cu o arborescenţă oarecum fractalică, altele naive sau prost formulate, dar şi întrebări destul de ciudate, „tenebroase“, îndeosebi cu privire la cele ultime şi la rostul celor existente. Nu e de mirare că răspunsurile nu ne satisfac niciodată, le socotim cel mult provizorii, bune doar pentru a căuta un posibil drum către altele noi.
Faptul că ne plângem tocmai de răspunsurile noastre e cât se poate de evident când în joc se află însăşi problema sensului, mai cu seamă sensul propriei existenţe. La o astfel de întrebare, se va spune, nu reuşim niciodată să răspundem în chip potrivit, cel mai adesea nu putem răspunde în nici un fel. Suntem tentaţi să o suspectăm de obscuritate, să o socotim fie inutilă, prost formulată, fie de-a dreptul fără sens. Desigur, cei atenţi la accepţiunile ei diferite pot să-i recunoască un anumit sens1. La fel şi cei sensibili la unele chestiuni metafizice, dispuşi să o vadă inevitabilă la un moment dat şi semnificativă în ordine existenţială. În rest, ne consolăm cu ceea ce s-a spus de multe ori, anume că întrebările de acest fel nu au cum să obţină răspunsuri potrivite, cel mai adesea nu obţin nici un răspuns. Cum nu pot fi bine stăpânite logic şi cum nu par să fie utile în viaţa cotidiană, imediată, s-ar cere abandonate pentru totdeauna.
Dacă lăsăm în urmă această atitudine de primă instanţă, ce vom putea atunci spune? Avem noi oare – când realmente ni s-ar cere aşa ceva – întrebarea pregătită pentru ceea ce se petrece cu noi sau pentru ceea ce se află în faţa noastră? Ştim bine că o întrebare potrivită, proprie, nu se lasă formulată oricum. Nu poţi să repeţi întocmai o întrebare – auzită cine ştie cum – şi să crezi că ea îţi aparţine. Nu poţi să o reiei aşa cum o afli la altcineva. Nu-ţi poţi propune să o formulezi doar pentru că ai auzit că aşa se cuvine în unele momente. În astfel de situaţii întrebarea nu te exprimă ca atare, nu-ţi aparţine, în gura ta poate fi lipsită de sens2. Ca să revin la exemplul de mai sus, nu te vei întreba care e sensul vieţii doar pentru că aşa se cade uneori. O astfel de întrebare – totuşi complicată şi aparte, chiar stranie – te poate ocoli multă vreme. De altfel, nici nu e nevoie să-ţi pui neapărat această întrebare. Vreau să spun că ea nu apare ca o obligaţie, o sarcină comună, nu reprezintă o regulă fără de care nu s-ar putea trăi în comunitate. Ar fi absolut hilar, de pildă, ca într-o dimineaţă oarecare, când îţi bei singur cafeaua, să-ţi aminteşti deodată că există o întrebare cu totul aparte, serioasă, importantă, la care e bine din când în când să meditezi, în consecinţă o vei formula în câteva cuvinte şi te vei gândi la ea cu atenţie, vei încerca să vezi ce anume vrea să spună şi cum s-ar putea răspunde, rămâi o vreme în preajma ei, ca apoi, mulţumit că ţi-ai făcut această datorie de „fiinţă contemplativă“, îţi vezi mai departe de propriile tale griji cotidiene. Cu greu s-ar putea imagina ceva mai nefericit în ordine omenească!
Căutarea unui sens nu are cum să fie o sarcină comună, cotidiană. Cel mai adesea nu se cere aşa ceva, nu are rost un asemenea efort al minţii. Ce am spune despre cel care, meditând ziua întreagă în legătură cu propria sa viaţă, s-ar întreba iar şi iar care e sensul acesteia? Sau despre acela care ar face drumuri lungi, mereu reluate, ca să-i întâlnească pe cei socotiţi cu adevărat înţelepţi şi să-i întrebe neapărat cu privire la rostul propriei sale vieţi? Nu ar fi din partea lor o dovadă limpede de sminteală?
În definitiv, o asemenea întrebare ne va întâmpina ea însăşi la un moment dat, vine singură la timpul ei, nu trebuie să o solicităm oricând sau oricum. Nu se cere elaborată în urma unei decizii de peste zi. Dacă avem sentimentul că ne e străină sau că ne lasă prea mult în pace, e un semn că nu exclude buna dispoziţie a spiritului. Cel mai adesea, însă, ea se apropie ca o umbră căzută din senin. Bunăoară, asemeni unei indispoziţii vagi, imprevizibile, fără nici o cauză limpede. Sau asemeni unei temeri difuze, ca atunci când, deşi aştepţi ceva de multă vreme, nu ştii ce anume. Este mai tăcută sau mai discretă decât altele, greu sesizabilă. Nu survine ca atare dacă mintea şi simţurile nu sunt îndeajuns pregătite, dacă nu e treaz de pildă simţul propriilor limite. Poate, în unele situaţii, să răscolească totul cu violenţă, punând stăpânire pe carnea şi nervii celui în cauză, asemenea unei teribile obsesii. Survine cel mai adesea indirect, oblic, de pildă odată cu descoperirea lipsei de sens3. Atunci, ceea ce părea multă vreme în ordine se dovedeşte brusc problematic. Raportul cu sine şi cu lumea devine realmente o problemă – în accepţiunea etimologică a cuvântului, ai deodată în faţă o alternativă fără soluţie, o bifurcaţie cu privire la care nu mai poţi să decizi ca până atunci. Într-o astfel de situaţie întrebarea se află de fapt înăuntrul tău, este deja acolo fără să fi fost chemată ca atare.
De această dată, atât sensul întrebării cât şi cel al unui posibil răspuns diferă enorm de ceea ce numim în mod obişnuit cu aceste cuvinte. Întrebarea nu vine spre a fi rezolvată, iar răspunsul nu elimină întrebarea. Nu se clarifică într-o manieră argumentativă, obişnuit logică, nu se rezolvă pur şi simplu. Dimpotrivă, se cer asumate ca atare, fapt care se petrece atunci când cineva simte această nevoie şi poate să le facă loc în propriul său mod de viaţă. Le va experimenta atunci el însuşi, solitar, doar astfel putând spune că le aprofundează după puterile sale. Prin urmare, cu o astfel de întrebare se întârzie mult, uneori la nesfârşit, dincoace de orice loc al discuţiei. Nu e vorba acum de buna elaborare a unei propoziţii. Nici de raţionamente şi cerinţe analitice, care, importante în ordinea logică a discursului, nu se pot substitui celor asumate în ordine existenţială. De pildă, pregătirea pentru un posibil răspuns – care, acum, ia forma unei atitudini, a unui mod de viaţă – poate să valoreze oricât prin ea însăşi. Cu alte cuvinte, răspunsul ca atare se află în chiar grija de sine pentru un posibil răspuns. La fel şi întrebarea privind sensul propriu, aceasta nu mai înseamnă nicidecum o simplă propoziţie.
Pustnicul invocat mai sus nu aştepta de fapt câteva cuvinte, o propoziţie interogativă, un gând bine formulat. Din câte cred, aştepta mai curând un mod propriu al căutării de sine. Par destul de pretenţioase aceste cuvinte, sună aproape emfatic, însă nu cred că un om şi-ar cheltui întreaga viaţă doar pentru a auzi de la alţii o întrebare bine ticluită, aşa cum se întâmplă astăzi în unele jocuri de societate, mondene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper