Mircea Martin – 75

Predilecţii interpretative

În Singura critică, pentru Mircea Martin, actualitatea lui Lovinescu („la treizeci şi cinci de ani de la moarte“) ţine, circular, de faptul că Lovinescu a determinat perioada ce i-a urmat. Vorbind, mai departe, de o anumită „datorie“ a unei epoci pentru un asemenea personaj, Martin îşi prezice, involuntar poate, profilul astăzi. Nu doar ca o alternativă (cum, la fel, independent, profilul său devine curiozitate ca abatere de la regula consecvenţei), ci mai ales ca strategie implicită.
Situaţia standard pe care o poate întâlni cititorul lui Mircea Martin este următoarea: cărţile sale sunt compendii de eseuri cu nodurile la vedere, printr-o reorganizare teoretică explicită. Şi se prea poate ca rezistenţa în timp a unor teorii sau a unui teoretician, indiferent de butade, să nu ţină de aplicabilitatea teoriei la contemporaneitate, ci de felul în care ea provoacă polemic contemporaneitatea. La fel cum se prea poate ca influenţa unui critic să nu ţină de regimul referenţial care îl nominalizează, ci de provocările polemice pe care le comportă.
Din acest al doilea gând se naşte o realitate: mai toate textele despre gândirea critică şi teoretică à la Mircea Martin devin teorii în stadiu embrionar. Nu doar faptul că profilul critic al lui Mircea Martin devine un case study pentru un subiect care caută punctele de autoritate în discursul criticii, dar mai ales rafinamentul şi subtilitatea teoretică sunt nadă pentru comentatori: felul în care aparenta pasivitate e dublată de un spirit polemic prin excelenţă esenţialist. Probabil pentru că foarte rar în spaţiul românesc apar critici cu un regim preponderent reţinut (aproape indiferenţi faţă de cecurile în alb de autoritate pe care le oferă critica de întâmpinare) care să fie atât de influenţi pentru problematicile esenţiale ale istoriei mentalitare şi literare: problema generaţiei, problema raportului dintre critică şi literatură, problema complexului cultural, problema teoriei literare străine şi a comunicării ei cu cea autohtonă etc. Însă, dacă pentru a descifra teoria literară inserată în cronicile congenerilor este nevoie de o decantare a acesteia în volumele ulterioare şi dacă ea trebuie să fie scoasă ca o sumă teoretică dintr-o imensă bază de date speculativă, Mircea Martin exploatează exact acest numitor comun teoretic pentru a da de înţeles, în virtual, cum ar fi arătat cariera sa de cronicar literar pur-sânge. Iar aceste virtualităţi, alături de faptul că numele unui critic literar circulă mereu pe căi diferite, indiferent de frecvenţa cronicilor, au făcut în diferite perioade din textele lui Mircea Martin focare critice mai relevante decât practicarea genului prin cronica literară.
Astfel, mai rar un critic cu un profil idiopatic precum cel al lui Mircea Martin. Absolut imun faţă de tentaţiile autoritare exersate în genere de critica românească, el propune, pe întreg parcursul său cultural, nu doar un alt mod de a face critică literară, ci, în mod esenţial, o teorie literară polemică pur-sânge în spatele pretextului profilurilor critice. Se poate citi printre rânduri cum dorinţa de autoritate este permanent subminată de un proiect de anatomie a criticii autohton. Interesat de mecanismele prin care critica ajunge să aibă autoritate mai mult decât de autoritatea ei în sine, interesat de a stabili mereu raportul dintre critică şi literatură, Mircea Martin a devenit, chiar în pofida practicii restrânse de cronică literară, una din vocile cele mai importante ale teoriei literare postbelice. Şi acest profil este cel puţin ciudat în spaţiul criticii literare şaizeciste (în repetate rânduri catalogată drept non-conceptualizantă, lipsită de apetit teoretic şi preponderent speculativă sau impresionistă – un fel în care interesul major al ierarhiilor împiedică desfacerea factorilor care conduc la acestea), mai ales dacă luăm în calcul recompensele (capital literar) de care au parte cronicarii perioadei. Mă refer mai ales la recompense de profil critic, autoritatea şi capitalul social. Însă felul lui Mircea Martin de a face teorie literară este, dacă nu camuflat de critică, măcar decis de felul în care, folosindu-se de profilurile critice pe care le supune unor radiografii ca de nişte pretexte. De observat cum „negociatorul împăcării foiletoniştilor cu teoreticienii“ (Mihaela Ursa în Vatra, nr. 12/ 2010) nu face din această colaborare un ideal programatic sec, ci o pledoarie pentru organicitate. Mai mult, ţinta sa fiind o „singură critică“ dincolo de „modele critice“, evoluţiei organice (defectuase deseori) a relaţiei dintre literatură şi interpretare i se iartă mai toate neajunsurile; ele devin indispensabile unui mecanism auto-reglabil: în definitiv, de la a-şi culpabiliza omiterea în volumul de debut a unui Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov până la a-i ierta lui Sainte-Beuve slaba aderenţă la Baudelaire, exigenţele şi momentele de mea culpa sunt impersonale în stilul lui Martin tocmai pentru că îi apar ca defazări benigne.
Însă după acelaşi principiu pe care se aşază întreaga stilistică a lui Martin (aceea a niciunei fraze în plus, un fel de urgenţă şi de iminenţă a scriiturii care nu face însă nicio concesie conţinutului), probabil că interesul pentru marginal (atât de des manifestat mai ales în discuţia despre mentalităţi) a infestat doar conceptele propuse, nu şi alegerea autorilor recenzaţi. Şi nu că ar fi în sine o pierdere de vreme aplecarea permanentă asupra întregii mase de text înainte de a se decide centrul acesteia. Dar pe Martin pare să îl fi interesat mereu de ce se ajunge şi ce se poate discuta în acel punct. În Generaţie şi creaţie, deşi analizele de poezie, proză şi critică pot părea în primă fază uşor dependente de textul-subiect (nişte close readings care rareori aduc în discuţie un context mai larg – dar când o fac, viziunea e în mare formă: „Proza română tânără dispune de artizani străluciţi. Îi lipsesc însă arhitecţii“ –, acesta poate fi citit doar subiacent şi este apoi explicat polemic în a patra parte a volumului), Mircea Martin trădează predilecţii interpretative: spre exemplu, vârfurile generaţiei şaizeci sunt exclusiv poetici impersonale, metafizice. Aşadar, pe lângă reproşul subtil al lui Simion (care îl numeşte „glosator fin, discret, pe marginea cărţilor în genere bune“ – adică prizate de perioadă – observaţie valabilă şi pentru Singura critică) de a-şi fi ales mai ales autorii valoroşi, există şi o uniformitate a interpretării, justificată de autor prin opţiune. Specificul lui Mircea Martin din volumul de debut, de la formulările savuroase din interiorul şi mai ales finalurile cronicilor până la încetăţenirea rădăcinilor, devine o marcă personală în mai toate cărţile următoare. Un fel în care anatomia îl va trimite mereu către o polemică a genurilor, dintr-o înţelegere a infidelităţii criticii faţă de text în general. Când panoramează demersurile critice (singura opţiune fidelă a lui Mircea Martin fiind, mai departe, critica criticii), teoreticianul cere „zdruncinarea tradiţiei“, o radicalizare a „opţiunilor“ şi caută noutatea demersurilor critice. Vede atât la criticii francezi, cât şi la colegii de generaţie ups and downs, îi taxează deseori din interior (dacă e să luăm numai faptul că uneori caracterul memorabil al unor idei vine din chiar negativitatea lor). Şi e ciudat cum această polemică nu aduce a răfuială, ci a obsesie structurală: funcţionalitatea teoriei şi alternativele din interiorul ei. Opţiunile ulterioare îi vor decide parcursul: Mircea Martin va fi devenit mai departe, prin această pledoarie pentru „opţiune şi zdruncinare“, exact „universitarul deschis către modernitate“ pe care îl vedea el însuşi în Marcel Raymond.
Fără pic de stridenţă (nici măcar în susţinerea unei întregi generaţii nouăzeciste la începuturile acesteia prin Universitas), gestionarea discursului literar ţine pentru Mircea Martin de o politică a selecţiei, a opţiunii. Demararea unuia dintre proiectele majore de critică a criticii, importarea câtorva dintre resursele teoretice indispensabile astăzi (dacă nu a unui întreg model cultural), cultivarea unei anumite aristocraţii a selecţiei ca pretext pentru această anatomie a criticii, analizele excelente ale mentalităţilor, catedra şi susţinerea tinerilor nouăzecişti de la Universitas vorbesc astăzi despre un profil critic complet şi paradoxal în fotografia de grup, pentru care impunerea şi autoritatea au venit firesc, de la sine.   (Ştefan Baghiu)

Un diagnostician al culturii române

Încă de la debutul în volum, pe când nu împlinise încă 30 de ani, era evident că Mircea Martin făcea figură aparte în interiorul generaţiei sale. Discret, fără apetit pentru polemici sau revizuiri radicale, dar în acelaşi timp ferm şi tranşant atunci când contextul o cere, criticul propunea o altă raportare la actualitate decât cea a unei generaţii care şi-a făcut din foiletonistică un program. De aceea a şi fost bănuit, încă de la începutul carierei sale, de lipsă de nerv. În mod paradoxal şi nu prea, primul său volum, Generaţie şi creaţie (o colecţie de cronici care depăşea însă mizele comentariului punctual), a reprezentat despărţirea de cronica literară, pentru care, s-a spus, nu era înzestrat. Motivul l-ar fi reprezentat caracterul elaborat şi profunzimea cronicilor sale. Criticul era, în limbajul corporatist de azi, „supracalificat“ în raport cu munca de jos a cronicii literare.
Această reorientare timpurie a criticii lui Mircea Martin (care a cochetat cu foiletonistica prin emulaţie cu colegii de generaţie) nu poate fi motivată, însă, prin absenţa talentului de cronicar – Generaţie şi creaţie a rămas până azi unul dintre cele mai memorabile volume de cronici ale literaturii postbelice –, ci mai degrabă printr-o opţiune de temperament intelectual. În mod paradoxal, absenţa tuturor calităţilor care au asigurat succesul unei generaţii constituie garanţia autorităţii lui Mircea Martin. Omniprezenţa, atât pe terenul istoriei literare, cât şi al foiletonisticii, a celor mai mulţi dintre criticii şaizecişti, e înlocuită, în cazul său, de o recluziune aristocratică în obsesii şi teme personale. Ceea ce n-a dus la slăbirea credibilităţii lui Mircea Martin cu privire la temele actualităţii, ci, în mod paradoxal, tocmai la creşterea ei. Astfel încât toate luările sale de poziţie în problemele mai generale ale criticii şi literaturii române postbelice sunt atât rezultatul unei nevoi de clarificare, cât mai ales al unei nevoi de autoclarificare. Ceea ce-l impune pe Mircea Martin în primul rând e, aşadar, nu flexibilitatea comunicării – criticul nu se poate exprima, ca mulţi dintre colegii de generaţie, despre orice temă literară –, cât stringenţa ei. Criticul a luat cuvântul numai când o necesitate exterioară a coincis fără rest cu o urgenţă interioară.
Nici deficitul cantitativ al scrierilor lui Mircea Martin n-a contribuit la slăbirea autorităţii sale. Raportat la întinderea operei, criticul e, cu siguranţă, cel mai creditat nume al criticii noastre postbelice. Faptul e explicabil, pe de o parte, prin acţiunea de fundal, strict instituţională. Pasiunea pentru abstract şi setea de imparţialitate au făcut din critic un excelent conducător de instituţii culturale, de la cenacluri literare până la reviste, edituri, sau coordonarea unor proiecte de largă anvergură. Mircea Martin a sprijinit, practic, prin girul propriei persoane, o parte considerabilă din proiectele literaturii şi culturii române din ultimele decenii. Astfel încât maeştrii vizibili, permanent prezenţi în arena actualităţii, au fost egalaţi în prestigiu de acest magistru din umbră, extrem de selectiv şi de exigent. Nu cred că-i exagerat să se spună că, de la debutul publicistic de la jumătatea anilor ‘60, Mircea Martin a vegheat, discret dar neobosit, la bunul curs al literaturii române. Puţinul rodaj în actualitate i-a asigurat, de altfel, şi cea mai rapidă adaptare la modificările de context. Deşi nu şi-a schimbat scrisul de la Generaţie şi creaţie până azi, criticul şi-a revizuit tacit ideologia din relieful lui. Atât de clamata autonomie a esteticului, singura ideologie posibilă în timpul comunismului, n-a devenit un blocaj de receptare critică, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor nume din generaţia sa, ci platforma pe care au fost acceptate o serie de valori cultural-ideologice mai largi. Analizele de după ‘90, nesistematizate încă în volum, dar şi numerele tematice din Cuvântul, reprezintă o pledoarie pentru reconcilierea esteticului cu compartimente intelectuale refulate timp de mai multe decenii. Ca mentalitate, Mircea Martin e cel mai tânăr dintre şaizecişti.
Şi mai e ceva: deşi a scris relativ puţin în comparaţie cu colegii de generaţie, criticul a vizat doar problemele de ansamblu ale culturii române. A depăşit, adică, destul de repede etapa „specializată“, oarecum punctuală, a discuţiilor despre cărţile generaţiei sale (prin Generaţie şi creaţie) sau despre fenomenul Şcolii de la Geneva (în Critică şi profunzime) pentru a se dedica unor teme de amploare. Prin
G. Călinescu şi complexele literaturii române, Mircea Martin a părăsit definitiv abordarea îngust estetică a fenomenului literar, propunând o reflecţie asupra identităţii culturii române în ansamblul ei. Un demers extrem de curajos şi de riscant într-o epocă în care tema identităţii era pe deplin confiscată ideologic. Dincolo de aporturile punctuale ale volumului, despre care am scris pe larg cu altă ocazie, a vorbi despre „complexele“ literaturii române însemna a arunca în nonsens bruiajul protocronist al epocii. Dar şi a respinge abordarea strict literară a fenomenului.
Şi asta, pentru că Mircea Martin nu poate gândi decât pe spaţii largi. Calitatea de diagnostician al culturii române în ansamblul ei a devenit evidentă mai ales după Revoluţie, când criticul a fost preocupat de clarificarea unor concepte centrale ale epocii totalitare. Articolele din revista 22 despre Cultura română între naţionalism şi ceauşism (2002-2003) reprezintă, alături de Despre estetismul socialist din România literară (2004), cea mai consistentă încercare de evaluare conceptuală a literaturii române postbelice. Deşi Mircea Martin nu coboară aproape niciodată în particularităţile fenomenului, el reuşeşte – apelând la un fel de distant reading în contrapondere perfectă cu close-reading-ul practicat la începutul carierei – să explice sintetic, dar în acelaşi timp extrem de nuanţat (Sanda Cordoş, în Vatra, nr. 10/2009), mişcările de idei ale epocii.
Recitite acum, două mi se par liniile de forţă ale argumentelor lui Mircea Martin. E de reţinut, în primul rând, observaţia că trecerea de la marxismul pur şi dur al anilor ’50 la estetismul dominant al anilor ’70-’80 se face pe poarta larg deschisă a recuperării valorilor naţionale. Spre deosebire de Occident, care a văzut, în a doua parte a secolului trecut, în naţional o dimensiune frenatoare din punct de vedere cultural, în România sub comunism el a reprezentat o valoare catalizatoare. Cel puţin până nu s-a transformat în naţionalism, odată cu deformările protocroniste, observă criticul. În al doilea rând, e de reţinut – ca una dintre catalogările cele mai cuprinzătoare ale epocii – sintagma de „estetism socialist“. Mircea Martin apelează la acest oximoron care, dacă lumea culturală românească ar fi fost mai receptivă la concepte, ar fi trebuit să stârnească discuţii şi dezbateri, tocmai pentru a sublinia caracterul paradoxal al ideologiei literare de sub comunism: deşi accentul asupra dimensiunii estetice a operelor e o condiţie sine qua non a reprofesionalizării domeniului la jumătatea deceniului şapte, nu-i mai puţin adevărat că, de la un punct încolo, insistenţa asupra purismului estetic începe să devină nocivă şi… nefirească. „Niciunde în Estul european comunist nu s-a manifestat o asemenea propensiune generalizată către estetic“, notează Mircea Martin, care încetează de a mai fi criticul sau istoricul ideilor totalitariste, pentru a intra pentru o clipă în postura antropologului şi a sociologului. Unul dintre simptomele cele mai interesante ale epocii i se pare „estetizarea existenţei înseşi“, înţelegerea „scrisului ca existenţă“: „Ceea ce înseamnă, fără îndoială, a lua scrisul, arta, literatura foarte în serios, dar şi a acorda vieţii doar (sau în chip esenţial) un sens estetic. Esteticul devenit mod de existenţă reprezintă nu atât un mod de a trăi literatura, cât de a trăi viaţa după modelul literaturii, de a trăi, de fapt, într-o lume alternativă“. Esteticul, sugerează Mircea Martin, a devenit, pentru o parte consistentă a literaţilor români, nu doar un criteriu de evaluare profesională, ci o formă de soteriologie. Departe, însă, de a se disocia violent de această perspectivă, aşa cum  făcut-o Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, Mircea Martin acceptă că, în condiţiile ideologizării extreme a culturii de după 1948, religia esteticului a reprezentat o perfect justificabilă „întoarcere a refulatului“.
De unde reiese că proiectul „complexelor“ literaturii române (bruiată permanent de probleme identitare), rămas neterminat, n-a părăsit, totuşi, niciodată preocupările criticului. Şi că, dacă Mircea Martin a renunţat la ocupaţia pedestră a comentării literaturii la zi, ba chiar la aceea pragmatică a publicării de volume de autor, asta nu înseamnă că istoricul ideilor româneşti nu mai poate fixa teme de reflecţie pentru actualitate. De altfel, nu mă pot abţine să nu remarc un alt paradox à la Mircea Martin: pe măsură ce criticul devine tot mai zgârcit cu numărul de pagini oferite spre publicare, temele lui de reflecţie devin tot mai ample, capabile să soluţioneze (precum conceptele amintite mai sus) dileme acute ale culturii române. De aceea, tăcerile lungi trebuie înţelese în cazul său ca exigenţe ale sintezei. Sper doar ca mediul cultural autohton să ştie să profite de parcimonia fecundă a profesorului şi în următoarele decenii. La mulţi ani, Mircea Martin!   (Alex GoldiŞ)

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper