Marele jaf (post)comunist Ideologia tranziţiei sub lupă

Un articol de Emanuel Copilaş

Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după“, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Tranziţia a reprezentat unul dintre principalele subiecte politice în România postcomunistă. O întreagă agendă publică a fost gândită ca adjuvant al unui amplu proces de transformare socio-economică. Eşecurile acestei agende, pentru că de succese nu prea putem vorbi, au fost justificate, exact ca în perioada comunistă: sacrificii temporare şi justificabile în lumina unui viitor „luminos“, care se lasă însă aşteptat pe termen nedefinit. Dar, în 2007, odată cu integrarea ţării în Uniunea Europeană, viitorul a devenit trecut. Tranziţia s-a încheiat, cel puţin în accepţiunea sa postcomunistă. A început în schimb un alt fel de tranziţie, cea europeană, care mă tem că nu se va încheia atât de repede ca precedenta. Dacă ţinem cont de diferenţele structurale dintre România şi cuplul franco-german, nu se va încheia niciodată.
Ce rămâne însă din toate aceste tranziţii, din tranziţia perpetuă a României moderne – ce altceva au fost perioada din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada interbelică şi cea comunistă, dacă nu nişte tranziţii? – poate fi rezumat în mod simplu: eforturile şi sacrificiile inutile, în marea majoritate a cazurilor, făcute de populaţie. Sigur, în logica fiecărei tranziţii luate în parte sacrificiile erau nu numai justificabile, ci şi inevitabile: prosperitatea nu apare de azi pe mâine, ci trebuie construită cu preţul confortului şi al bunăstării actualei generaţii. Adică a tuturor generaţiilor care s-au succedat de la apariţia României ca proiect politic independent.
Cartea lui Cătălin Zamfir se ocupă strict de tranziţia postcomunistă. Utilizând sociologia politică şi economică drept metode predilecte de studiu, autorul ajunge la concluzia că germenii acestui tip de transformare au apărut încă de la începuturile perioadei comuniste, noul regim fiind respins sau cel puţin privit cu susceptibilitate de marea majoritate a populaţiei – primind un impuls considerabil în momentul destalinizării şi al turbulenţelor politice aferente care s-au consumat în 1956. Tranziţia postcomunistă nu a apărut deci pe un teren gol. Nu numai emancipatorul an 1956, dar şi influenţa modelului cultural occidental, anticomunismul difuz al populaţiei şi, începând cu 1964, poziţia dizidentă în raport cu Uniunea Sovietică – şi-au adus contribuţia în acest sens. Fundamentele tranziţiei erau simple: privatizare, restructurare, eficientizare (în sfera economică), pluripartidism, democraţie, libertate de informare (în sfera politică), bunăstare, reducerea polarizării sociale şi acces crescut la sănătate şi educaţie (în sfera socială), respectiv integrarea acquis-ului comunitar ca infrastructură juridică a statului de drept care aspira să devină parte, cât mai curând, a Uniunii Europene.
Aşteptările optimiste au fost invalidate în scurt timp de realitate: PIB-ul României a scăzut accelerat, nivelul din 1989, anul cel mai de jos al comunismului, nefiind atins nici măcar în 2003. Procesul de dezindustrializare a atins cote alarmante. În doar zece ani de la Revoluţie nivelul de industrializare ajunsese la 40,8% din nivelul înregistrat în 1989 (p. 37). Ce s-a întâmplat? De ce nu a funcţionat „terapia de şoc“ atât de ridicată în slăvi de FMI şi de Banca Mondială? În primul rând, deoarece privatizarea agresivă nu a fost făcută pe un teren concurenţial; a fost schimbat, pur şi simplu, monopolul statului cu monopolul privat. În al doilea rând a dispărut orice formă de control asupra noului tip de dezvoltare economică: confruntat cu ideologia neoliberală a statului minimal, cauzator de probleme, statul s-a retras din economie, asumându-şi un rol mai degrabă simbolic, în timp ce noii manageri nu aveau nici cel mai mic interes pentru a optimiza funcţionalitatea firmelor pe care le conduceau. Firmele private au apărut nu în domeniul producţiei, ci în domeniul serviciilor, intermediind diferite tipuri de produse între firmele de stat şi piaţă. Au fost numite, pe bună dreptate, firme „căpuşă“, deoarece singurul lor rol economic era acela de a jefui sistematic resursele statului: „Prins în cleştele responsabilităţii politice pentru economie şi abandonul controlului cu o mână de fier al acesteia, în numele unui liberalism naiv (nu poţi avea o politică liberală într-o economie dominată de întreprinderi proprietate de stat), singura funcţie reală a statului a fost de a susţine economic întreprinderile falimentare. Incapacitatea statului de a acţiona ca un proprietar responsabil a făcut ca el să devină victima propriilor sale întreprinderi. S-a intrat într-un cerc vicios. Retragerea statului din funcţia de administrare a întreprinderilor sale l-a făcut vulnerabil la presiunile combinate ale managementului acestora şi ale sindicatelor de a susţine prin finanţare/împrumuturi, rar returnate, o producţie neglijent administrată şi grav «căpuşată». El a trebuit să plătească continuu din bugetul său pierderile întreprinderilor sale, să plătească jafurile la care ele au fost supuse. Statul a devenit prima victimă a jafului generalizat din economie“ (p. 41).
Şi cum statul este finanţat de populaţie, putem spune că aceasta a devenit principala victimă a jafului generalizat postcomunist. Tristul deznodământ, facilitat de către o legislaţie confuză şi permisivă, al cărei rol era acela de a cosmetiza abuzurile, nu de a le condamna sau de a le preveni – a fost gestionat direct de către instituţiile financiare ale Occidentului, circumspecte în raport cu orice rol mai proeminent al statului în economie din motive preponderent politice, nu economice: teama (absurdă, dar oarecum de înţeles în cadrul contextului geopolitic mai larg) de o eventuală resurgenţă a neocomunismului est-european sub umbrela Moscovei. Numai că şi Rusia păşise cu entuziasm pe calea tranziţiei neoliberale, aşa că teama Occidentului era totuşi nefondată. Dar, odată acreditată ideea statului minimal, orice idee contrară fiind asociată automat cu „nostalgia“ comunistă şi lipsa de adeziune la proiectul tranziţiei, în ciuda faptului că multe economii occidentale, cum este cea franceză, includ importante elemente de planificare – privatizarea, indiferent de costurile sociale pe care le genera, a devenit imperativă. Nu s-a ţinut cont de faptul că, pentru noii manageri, era mai profitabil să distrugă companiile recent achiziţionate pentru a le vinde pe bucăţi sau pentru a vinde activele acestora (terenurile, clădirile) – decât să le eficientizeze. „Privatizarea distructivă nu s-a datorat unui comportament aberant sau chiar criminal, ci operării normale a mecanismelor pieţei, de care însă strategia privatizării nu a ţinut seamă. Actorii economici au acţionat raţional în acord cu mecanismele economiei de piaţă, orientându-se spre maximizarea profitului în modalitatea cea mai adecvată în contextul economiei noastre: mai frecvent prin dezmembrarea întreprinderilor decât prin dezvoltarea lor“ (p. 43). Odată falimentate, după investiţii minime şi profituri maxime, situaţia companiilor privatizate revenea, inevitabil, în responsabilitatea statului, alături de o întreagă suită de consecinţe sociale negative, dintre care şomajul a fost, de departe, cea mai importantă.
Sigur că, în unele cazuri, când companiile respective chiar nu mai puteau fi restructurate, privatizarea a fost o soluţie. Sau în ceea ce priveşte turismul. Numai că, în acest caz, privatizarea a fost întârziată nejustificat de mult, tocmai pentru a prelungi oportunităţile de câştig speculate de către unii politicieni, care nu doreau să renunţe atât de uşor la această „găină cu ouă de aur“. Pe cale de consecinţă, au fost descurajate investiţiile modernizatoare în turism, diminuându-se corelativ şi sumele pe care acest domeniu economic le-ar fi putut aduce la bugetul de stat.
Agricultura reprezintă un alt eşec major al tranziţiei. Timorată de presiunile Occidentului şi de opoziţia internă sprijinită masiv de acesta, noua putere politică a optat pentru o strategie total neinspirată: reîmproprietărirea integrală a ţăranilor. În schimb, subvenţiile de la stat au lipsit cu desăvârşire, atunci când nu au fost pur simbolice. Aşa a fost distrus sistemul de irigaţii din sudul ţării, aşa s-a ajuns la devalizarea pădurilor. Pentru că o agricultură de subzistenţă, centrată pe gospodăria proprie, garantează menţinerea ţăranului într-o stare de sărăcie şi nimic mai mult. La fel, retrocedarea imobilelor naţionalizate abuziv odată cu instalarea comunismului a accentuat problemele sociale şi economice ale României – societatea fiind cea care a suportat costurile acestor retrocedări sau despăgubiri în contul lor, nu vinovaţii – oferind în schimb o oarecare compensaţie morală numai proprietarilor, o infimă parte a populaţiei. De fapt, nici măcar acestora, mulţi dintre ei fiind vârstnici care şi-au cedat titlurile de proprietate unor reţele mafiote bine puse la punct, formată din noii îmbogăţiţi ai tranziţiei şi funcţionari locali: după ani întregi de tergiversări, proprietarii imobilelor vindeau titlurile de proprietate la sume reprezentând, în cel mai bun caz, zece procente din valoarea reală a acestora, unor speculanţi care, cu ajutorul şi complicitatea funcţionarilor locali, deveneau peste noapte proprietari de imobile istorice. Evident, funcţionarii îşi primeau partea. Timişoara reprezintă un astfel de caz nefericit, unde s-a întâmplat ca majoritatea acestor speculanţi să fie de etnie romă. Puţini au luat în calcul reţeaua structurală a corupţiei în care aceştia erau o simplă verigă în cazul unui angrenaj mafiot bine orchestrat tocmai de către autorităţile locale, autorităţi care, strânse cu uşa, au jucat cartea rasismului şi a intoleranţei şi, pe fondul ostilităţii generalizate faţă de romi, au câştigat.
Reînfiinţarea partidelor istorice reprezintă un alt capitol important al tranziţiei postcomuniste. Alcătuite din lideri în vârstă, care nu au apucat să se maturizeze politic în perioada interbelică, acestea pretindeau conducerea ţării în baza unei legitimităţi inexistente. „Partidele istorice ofereau ca suport pentru obţinerea puterii o legitimitate istorică, prin invocarea unui trecut îndepărtat, complet nerelevant pentru imensa majoritate a populaţiei. Pentru aceasta suferinţele produse de un trecut apropiat reprezentau o legitimitate mult mai solidă pentru dreptul de a participa democratic la proiectarea viitorului“ (p. 56). Atitudinea paternalistă şi condescendentă faţă de o populaţie care ar fi rămas tributară mentalităţii comuniste şi deci incapabilă să se autoconducă, ba chiar reprezentând un pericol pentru democratizarea ţării – denotă elitismul liderilor partidelor istorice, partide fondate în jurul propriilor personalităţi şi funcţionând ca emanaţie a autorităţii morale a acestora. Sprijinul necondiţionat oferit de Occident acestor partide, pentru care orice tip de consens social echivala, în subsidiar, cu un proiect neo- sau criptocomunist, a accentuat deruta populaţiei şi instabilitatea politică a anilor 1990. Discreditate în timpul guvernării 1996-2000, partidele istorice au intrat într-un con de umbră din care nu şi-au mai revenit.
În raport cu celelalte state est-europene, România a alocat cele mai reduse fonduri protecţiei sociale. Venitul minim garantat a fost introdus târziu, iar alocaţiile pentru copii au scăzut simţitor. Datorită importanţei lor politice, pensionarii au fost ceva mai bine trataţi. Cheltuielile sociale, percepute ca find nejustificat de mari, au fost considerate un impediment în calea implementării tranziţiei. Departe de a fi sprijiniţi, săracii (tot mai numeroşi) trebuiau să înţeleagă că noua lor condiţie este una tranzitorie şi, în general, „o parte a strategiei tranziţiei“ (p. 167). Per ansamblu, „Noua valoare a libertăţii a devenit rapid o ideologie justificativă a tolerării abuzurilor, escrocheriilor şi corupţiei cărora populaţia le-a căzut victimă“ (p. 168). Astăzi, la peste un deceniu de la scrierea cărţii şi la opt ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, sensul libertăţii nu s-a schimbat prea mult pentru români.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper