Marele cenzor

Un articol de IORDAN DATCU

După primele zece volume privind anii 1944-1964, ai stalinismului şi ai realismului socialist, au apărut sub egida Academiei Române, a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, în coordonarea acad. Eugen Simion, noi  volume din lucrarea Cronologia vieţii literare româneşi. Perioada postcomunistă, I-III, 1990-1992 (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2014, XVI+1.796 p). Lucrarea a fost elaborată de un colectiv: Bianca Burţa-Cernat (coordonare redacţională), Paul Cernat, Lucian Chişu, Carmina Cojocaru, Teodora Dumitru, Stancu Ilin, Andrei Milca, I. Oprişan. Nota asupra ediţiei e semnată  de Bianca Burţa-Cernat.
Din cele 80 de publicaţii consultate (cotidiane, săptămânale, reviste cu apariţia bilunară şi lunară), alcătuitorii Cronologiei au reţinut un bogat fond documentar privind discuţiile purtate despre rostul şi rolul culturii, statutul creatorului, autonomia culturii, cenzura economică, dispreţul pentru valori, distrugerea mediului natural, distrugerea unor valori arhitecturale din Bucureşti etc. Sunt pagini care pot servi ca documentaţie pentru un mare număr de teme abordabile.
Ne oprim, în aceste însemnări, doar la informaţiile privind o temă extrem de interesantă – cenzura pe care a exercitat-o regimul totalitar pe toată existenţa sa, inclusiv  după ce formal a fost interzisă la 1 martie 1977. Sunt luări de poziţie atât cu privire la cenzură ca instituţie extrem de nocivă, cât şi la unii dintre cenzorii de la vârf, în primul rând la Mihai Dulea.
Sunt articole, sunt opinii exprimate şi publicate după 1990. Semnificativ este faptul că împotriva principalului cenzor al ultimilor ani ai regimului totalitar s-au exprimat foarte drastice opinii critice încă înainte de 1990. Una dintre „operele“ lui Mihai Dulea a fost compromiterea apariţiei Dicţionarului scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu. Mircea Zaciu, care a protestat ani de-a rândul împotriva obstaculării apariţiei importantului lexicon, a mai făcut-o, încă o dată, la data de 26 iulie 1986, în cadrul Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, când  s-a adresat direct cenzorului Mihai Dulea, spunând între altele:
„În locul respectului, m-am izbit însă de un imens dispreţ şi de un act de barbarie anticulturală şi antipatriotică: suprimarea colecţiei «Restituiri» la Dacia, pe care am condus-o din 1972 până la nr. 80; suprimarea muncii Dicţionarului, care ne-a costat alţi zece ani de eforturi, de muncă dezinteresată şi complet neremunerată. Cui folosesc aceste decizii de o barbarie, repet, intolerabilă pentru conştiinţa unui om care timp de peste 30 de ani a muncit în slujba scrisului românesc, a învăţământului şi educaţiei româneşti? Care prin cărţile şi ediţiile şi tot ce a făcut în slujba acestei culturi a demonstrat, sper, credinţa şi probitatea sa! Dvs., tov. Dulea, puteţi să mă distrugeţi pe mine ca persoană, psihic şi chiar fizic. Aţi încercat de altfel, deşi fără succes deocamdată, să-mi opriţi dreptul de semnătură (episodul cărţii centenare despre Liviu Rebreanu, seria «Restituiri» ş.a. vi le-aş putea reaminti). Fiţi însă încredinţat că oricâte cărţi aţi opri, oricâţi scriitori aţi ciunti şi mutila, nu puteţi distruge literatura română, toate cărţile noastre şi pe toţi cei ce le scriem! Vitalitatea acestei literaturi e inimaginabilă şi imprevizibilă, spre fericirea acestui neam! Ea s-a ridicat cu capul sus din toate impasurile şi crizele, naturale sau artificial create, din toate capcanele şi nefericirile. Această vitalitate ea o probează şi azi şi o va demonstra şi mâine!, salvând-o, fiţi convins, de toţi Reznicek, fabricaţi sau inventaţi, care şi-ar fi pus în cap s-o oropsească! (Reznicek e numele unui personaj din proza lui Radu Cosaşu, vizându-l pe I. Chişinevschi şi generic, pe orice satrap literar-politic de după 1944, n.m.).“ Am dat acest lung citat din textul lui Mircea Zaciu, Un sindrom: Dicţionarul scriitorilor români; apărut în România literară (1990, nr. 3) şi în DSR (I, 1995, p. LIV–LVII).
Ca Mircea Zaciu, şi alţi scriitori i-au replicat dur lui Dulea. Ion Băieşu a evocat o astfel de scenă: „S-a întâmplat ca, într-o şedinţă ad-hoc, Fănuş Neagu şi alţi scriitori, scoşi din sărite, să strige: «opriţi pe acest legionar, pe acest distrugător al cinematografiei!» Mă veţi întreba cum a reacţionat, el, Dulea, la aceste acuzaţii? A zâmbit suav (o suavitate a asasinilor, am văzut-o şi pe o poză a lui Râmaru!), Băbuţa Suzi, care era de faţă, s-a urcat imediat în maşină şi a plecat spre C.C. A primit-o răposatul Petru Enache, secretar cu propaganda, care i-a spus: «aţi întârziat cu un minut: Dulea a intrat deja la tovarăşa».“ (Precizăm că Râmaru a fost un ucigaş în serie care, prins, a fost executat.)
Eu însumi am notat în jurnalul meu, tipărit în 2014, la data de 2 iulie 1986: „Într-o şedinţă care a avut loc sus, ministreasa a spus, după ce principalul ei subaltern, Mihai Dulea, a fost supus unui duş rece de către un scriitor, că critica acestuia a fost acustică, dar şi-o însuşesc, ea şi subalternul ei. Baba voia să spună caustică.“ Dar cine a fost Mihai Dulea? Lucrarea lui Gheorghe Crişan Piramida. Dicţionar de personalităţi politice şi de stat, generali şi lideri religioşi 1944–2008 (Bucureşti, 2008) dă şi biografia lui, din care spicuim aspectele care ne interesează. Destinul culturii româneşti a fost influenţat, timp de mulţi ani, de o profesoară de siderurgie, Suzana Gâdea şi de Mihai Dulea, economist, amândoi oameni politici. Acesta din urmă a avut oarecari legături cu munca de editare a cărţii, a celei politice!, când a fost corector (1949), redactor de carte şi redactor principal (până în 1960) şi redactor-şef al Secţiei de Economie politică la Editura Politică (1960-1966). A avut importante funcţii politice: în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român: şef de sector (martie 1967-22 ianuarie 1968), adjunct al şefului Secţiei Propagandă (1 ianuarie 1968-1971), şef al Secţiei cu propaganda cu grad de şef de secţie la Direcţia Relaţii Externe (1971-24 septembrie 1979), adjunct al şefului Secţiei Propagandă şi Presă (17 august 1983-12 aprilie 1985), membru supleant al Comitetului Central al P.C.R. (22 noiembrie 1984-22 decembrie 1989). La Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a făcut parte din Biroul executiv între 13 aprilie 1985 şi 22 decembrie 1989. A făcut parte din colegiile redacţionale ale revistelor Lupta de clasă, Era socialistă şi Tribuna României.
Consultăm fişierul Bibliotecii Academiei Române şi notăm ce a publicat economistul Dulea: Structura economică şi socială a R.P.R. (1956, 79 p., cu traduceri în maghiară în 1957 şi în germană în 1958), România, ţară socialistă în curs de dezvoltare (1974, 29 p.), Constanţa, prima regiune colectivizată, în colaborare cu
S. Harti (1960, 540 p.), Structura economică şi de clasă a R.P.R., în colab. cu I. Rădulescu (1960, 96 p.), cu traducere în germană în acelaşi an. Atât şi nimic mai mult!
Revenim acum la cele câteva articole semnalate de Cronologia vieţii literare româneşti. Gheorghe Grigurcu, în Rentierii fărădelegii, din Dreptatea (12 aprilie 1990), îi aminteşte pe „autorii masacrelor culturale“ Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Eugen Florescu şi alţii, „care ne-au batjocorit cu vorba mincinoasă şi agresivă“, „cu restricţiile de tot felul şi nu în ultimul rând cu măsurile administrative luate împotriva intelectualilor pentru singura vină că nu au pupat papucul dictatorului.“ Dan Petrescu, într-un interviu luat de Mariana Marin şi publicat în Contrapunct (1990, nr. 18), intitulat Cine trebuie admonestat, impută rămânerea în libertate a unor „călăi ai culturii române“ precum Eugen Barbu, Mihai Dulea, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, C.V. Tudor, Artur Silvestri. Darie Novăceanu, în Păduchii lirici ai dictatorului, din Adevărul (18 aprilie 1990), a pledat pentru pedepsirea morală a slugilor fostului dictator: „Ne mai rămâne doar să-i arătăm cu degetul şi să înfiinţăm un «tribunal» unde pedepsele să nu fie decât morale, dar publice. Sunteţi de acord, tovarăşe Mihai Dulea? Pregătiţi-vă apărarea“.
N-a fost nevoie de apărare din partea acestuia pentru că n-a avut loc vreun proces. Gheorghe Grigurcu, în articolul Avem nevoie de un Nürnberg românesc!, din Contemporanul – Ideea europeană, a numit „personajele sumbre“, între ele şi Mihai Dulea, care „să fie, într-un fel oarecare, pedepsite, altfel morala poporului român ar suferi un considerabil prejudiciu“. În incendiarul articol Amintiri din nopţile în care nu dorm. Dulea, din România literară (1991, nr. 1), Ion Băieşu a scris în încheiere: „Ca urmare, domnule procuror care veţi fi acuzator în procesul ignobilei clici ceauşiste, să nu-l uitaţi pe Dulea! Acuzaţi-l de crimă împotriva culturii române. Dacă n-o veţi face, eu şi alţi colegi de-ai mei ne vom adresa Tribunalului internaţional de la Haga. Cineva trebuie să plătească umilinţa noastră fără seamăn trăită timp de un sfert de secol. Dacă nici Tribunalul de la Haga nu-l va condamna, vă anunţ, domnule procuror, că voi declara greva cernelii. Voi scrie cu stiloul gol, ca şi cum un violonist ar cânta la o vioară fără strune. Luaţi aminte!“ Dramatică atenţionare, care n-a fost luată în seamă de niciun procuror. Nici Ion Băieşu nu şi-a împlinit promisiunea fiindcă avea să moară peste doi ani de la scrierea articolului. Dacă Justiţia română şi-a amintit, după un sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989, de torţionari precum Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, Mihai Dulea n-a stat în atenţia procurorilor nici măcar la sfârşitul vreunei ipotetice liste.
Mai mulţi scriitori au denunţat rolul nefast jucat de Mihai Dulea cât s-a aflat la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ion D. Sârbu a fost oripilat de analizarea scrierilor sale „la nivel Dulea“, de ajungerea lor în „cataractele dulea“, unde „se taie aripile îngerilor“, unde a fost instituită o nouă lege: „Dulea lex, sed lex“. Mircea Sântimbreanu a lăsat un portret expresiv al cenzorului Dulea, „acel personaj tragic, de o uriaşă hărnicie şi sagacitate, devenit Marele Inchizitor al Culturii, Mihai Dulea. Cu aerul lui de călugăr franciscan, făcea să cânte sârma ghimpată şi să plângă ferestrăul (circular) cu care prefăcea în rumeguş metri cubi de opere şi scenarii.“ Pentru Titus Popovici, Mihai Dulea a fost „un avorton intelectual, ros de ambiţii solitare“. Pentru Marian Popa, amintitul personaj a fost „activist politic devenit unul din cei mai murdari factori servili ai Elenei Ceauşescu în Consiliul Culturii“. La fel l-a văzut şi Ioan Groşan: „era un fel de mâna dreaptă a Elenei Ceauşescu în cultură“. Mircea Cărtărescu l-a văzut asociat cu securiştii de la Săptămâna. Radu G. Ţeposu, în articolul Umbra lui Dulea. La Parlament, din Cuvântul (1991, nr. 6), a sesizat  prelungirea rolului nefast al acestuia asupra parlamentarilor din primii ani de democraţie: „Domnii senatori sunt vizitaţi, în moţăiala lor parlamentară, de umbra fostului politruc Mihai Dulea care, de la înălţimea fostului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, a maltratat ani de zile tot ce a fost mai bun în cultura română. Spiritul lui se reîncarnează, iată, în aceşti foşti tovarăşi de luptă, care au despre spirit o viziune lăutărească. Ei nu vor emancipare, ci organizare pe bază de acţiuni şi procese verbale. Vor să organizeze acţiuni, cum ar fi «Luna cărţii la sate». Nu cumva, în adâncul sufletului lor, visează la «Luna cărţii sovietice»? Dacă tot răscolim trecutul, măcar să începem de la instaurarea comunismului“.
Pentru Mircea Nedelciu, Dulea a fost „numărul unu al cenzurii“. Din nimicitorul portret pe care i l-a făcut Ion Băieşu reproducem câteva linii: „Dulea a fost trimis la Casa Scânteii, adică la defunctul Consiliu al Culturii, cu o sarcină specială: sarcina de killer. Sarcina de a lichida cultura română. Cine l-a trimis? Ei, bravo! Sunteţi nişte naivi! Chiar academiciana analfabetă (…) Dacă i s-ar fi dat misiunea de a arunca Casa Scânteii în aer ar fi fost mai puţin grozav. Misiunea lui era, însă, mult mai adâncă: să lichideze din temelii tot ce e gând românesc şi tot ce e artă“.
Puţini sunt scriitori, scenariştii, regizorii, artiştii care nu s-au confruntat cu măsurile politrucului care a răspuns de uniunile de creaţie, de publicaţiile literare şi artistice, de edituri şi cinematografie. Augustin Buzura a consemnat, în articolul Cum am scris „Feţele tăcerii“, din România literară, 1991, nr. 5, că Dulea i-a reproşat că în cele 800 de pagini ale cărţii n-a găsit „nici măcar o vorbă despre colectivizare“, temă obsesivă a economistului politruc. Ioan Groşan, în Nuvela care l-a intrigat pe Mihai Dulea, a evocat reproşul acestuia că nuvela Spovedania este cu subiect preoţesc şi i-a propus să scrie o poveste despre revoluţia agrară. Lui Ion Băieşu i-a reproşat că nu şi-a asociat în scrierea romanului Balanţa un om care să-l îndrume ideologic, fapt care a condus la prezentarea falsă a colectivizării agriculturii. Cenzorul a vrut să retragă romanul şi să-l ardă, însă librarii au fost mai operativi şi au vândut rapid cartea. „Asta nu l-a împiedicat pe Dulea – scrie Ion Băieşu – să aprobe tipărirea clandestină a circa zece mii de exemplare (administraţia «Cărţii Româneşti» vă poate dovedi) pentru uz intern. Intern, adică pentru Ministerul de Interne.“ Premiat, în 1985, de Uniunea Scriitorilor, un roman al lui Mihai Sin a fost respins de la premiere de Mihai Dulea. Tot el a citit ideologic două romane, unul de D.R. Popescu şi altul de Norman Manea, pe care Uniunea Scriitorilor voia să le premieze, şi el, cenzorul s-a opus. Florin Iaru, în articolul Mă temeam că mă împuşcă pe loc, din Cronica, 1990, nr. 3, şi-a amintit că faimosul cenzor i-a respins un roman poliţist şi că pentru a putea pătrunde la el spre  a afla motivul respingerii i-au trebuit şapte săptămâni.
Marele cenzor a fost bine cunoscut şi de comentatorii de peste hotare ai literaturii şi culturii române. Monica Lovinescu, în comentariul său din 20 februarie 1987 de la postul de radio „Europa Liberă“, l-a prezentat astfel: „Iarăşi tovarăşul Dulea. Omniscient şi omniprezent, nu îi este de ajuns să blocheze planurile editoriale, să sărăcească şi mai mult biata, săraca noastră cinematografie. El combate valoarea şi cultura sub toate formele ei.“
A cenzurat, de-a valma, cărţi ale clasicilor români şi ale scriitorilor contemporani, a împiedicat tipărirea unor cărţi de mare importanţă, între ele, cum am amintit, dicţionarul Zaciu-Papahagi-Sasu, a dispus să fie topite cărţi tipărite (în jurnalul meu, la data de 27 decembrie 1985, mi-am notat că o asemenea „ispravă“ a făcut şi cu o carte de la Editura Medicală), a împiedicat ieşirea pe piaţă a unor numere de reviste (ultimul număr pe 1986 al revistei Secolul 20), a rescris scenarii de film, a împiedicat încheierea de contracte pentru unele cărţi, a hotărât pe ce hârtie să fie tipărite cărţile (după 1990, s-a organizat o expoziţie cu cele mai urât tipărite cărţi), dacă trebuie sau nu să aibă material iconografic şi având grijă ca hârtia cea mai bună să fie trimisă la Editura Politică, a hotărât dacă trebuie să fie retribuite unele ediţii, a demis directori de edituri, pe Mircea Sântimbreanu de la Editura Albatros, în 1985, pentru că a dat drumul la tipar cărţii Ilenei Mălăncioiu Urcarea muntelui, directorul dând dovadă de „superficialitate, lipsă de fermitate faţă de conţinutul politic al cărţilor editate“, pe Tiberiu Utan de la conducerea Editurii Ion Creangă, în 1986, şi, tot în acelaşi an, pe Aurel Martin de la conducerea Editurii Minerva, care a fost retrogradat şi pensionat; l-a demis, în 1987, pe Ioanichie Olteanu redactor-şef al revistei Viaţa Românească, i-a retras poetului Gheorghe Pituţ răspunderea Almanahului editat de Uniunea Scriitorilor, pentru ilustraţii apreciate de cenzor ca „licenţioase“, în fine, dar nu în ultimul rând, a falsificat, în filmele pe care le-a promovat pe ecrane, istoria ţării „până la pragul de jos al kitsch-ului“, cum a apreciat Ion Băieşu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper