Marcel Proust în conştiinţa literară românească

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În comentariul introductiv la ediţia critică Ibrăileanu din colecţia „Opere fundamentale“, Eugen Simion subliniază că în eseul Creaţie şi analiză mentorul Vieţii Româneşti dovedeşte o cunoaştere profundă a romanului european, iar analiza sa privindu-l pe Marcel Proust este „excelentă, cea dintâi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atâta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română“.
În treacăt fie spus, aceste propoziţii mi-au adus aminte de un articol apărut cu vreo zece ani în urmă al unui eseist cantonat uneori în clişee, prejudecăţi şi poncife ideologice. Era vorba în textul său, destul de constipat, de „tradiţionalismul“ şi „provincialismul“ lui Ibrăileanu. I-a răspuns atunci istoricului literar şi veleitarului prozator bucureştean, autor al unor romane de aşa-zisă analiză, unul de-a dreptul penibil, criticul Liviu Leonte, care, polemizând cu argumente irefutabile, demonstra exact contrariul şi îl punea la punct cu eleganţă pe confratele său bucureştean.
S-a întâmplat ca apoi Liviu Leonte să publice la Editura Institutului European din Iaşi, în limba franceză, poate cel mai temeinic studiu privind receptarea operei lui Marcel Proust în România, carte ce are la bază teza sa de doctorat cu această temă, susţinută la Universitatea din Toulouse, unde a funcţionat ca profesor câţiva ani şi unde a susţinut un al doilea doctorat, după cel obţinut cu o teză despre Costache Negruzzi la Universitatea din Iaşi. În studiul său intitulat În căutarea romanului modern. Receptarea operei lui Marcel Proust, Liviu Leonte conturează diacronic o cuprinzătoare imagine privind pătrunderea şi influenţa marelui scriitor francez în spaţiul literar şi cultural românesc începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, adică foarte devreme, şi până azi, în contextul diverselor epoci social-politice ce s-au succedat şi în raport cu curentele de gândire, cu ideile filosofice şi estetice care au marcat arta şi literatura secolului XX în plan naţional şi european. Lectorul străin, căruia studiul i se adresează în primul rând, dar şi cel român se pot astfel informa nu doar despre modul cum a fost receptat Proust în cel mai estic spaţiu al latinităţii sau despre dezbaterile pe care opera scriitorului francez le-a suscitat aici, dar şi, ceea ce este mult mai important, despre deschiderea şi forţa unei culturi tinere ce a reuşit, într-un timp record şi într-un ritm remarcabil, să se sincronizeze cu spiritul şi valorile europene. Despre Proust s-a scris prima dată la noi în Viaţa Românească, percepută îndeobşte ca tradiţionalistă. Mihai Ralea este cel care, aflat în anii ’20 în capitala Franţei, unde îşi pregătea teza de doctorat, s-a referit, mai întîi într-un articol de bilanţ, cu titlul La umbra fetelor în floare, iar apoi în faimoasele Scrisori din Paris, trimise revistei, la creatorul romanului În căutarea timpului pierdut, chiar dacă îl consideră „plicticosul Marcel Proust“. Oricum, aflăm din lucrarea profesorului Liviu Leonte, că „între 1920 şi 1930 s-au scris despre Proust în Viaţa Românească mai multe articole şi eseuri decât despre oricare alt autor român, cu excepţia «poetului naţional» M. Eminescu“. Cu temperamentul său de débateur, „tradiţionalistul“ Ibrăileanu a formulat idei şi judecăţi profunde ce aveau să se impună. Autorul eseului devenit clasic Creaţie şi analiză e cel dintâi care observă că Proust „este aproape întotdeauna analist şi foarte rar moralist“, că scriitorul francez creează realităţi ale sufletului personajelor, el nefiind nici liric, nici subiectiv, un analist, în fine, care, asemenea unui anatomist, face vivisecţie pe propriul său corp. El – conchide marele critic – „a creat realităţi noi. Până în prezent s-au creat oameni geloşi ori s-a analizat gelozia şi celelalte sentimente. Proust a creat Gelozia, Iubirea şi atâtea alte stări sufleteşti“.
Dacă Mihai Ralea optase în lectura capodoperei lui Proust mai ales pentru perspectiva filosofică (Bergson, înainte de toate), iar Ibrăileanu a privit lucrurile îndeosebi din cea a teoriei literare, rafinatul Paul Zarifopol, în Despre metoda şi stilul lui Proust, publicat în acelaşi număr al Vieţii Româneşti în care apărea şi eseul lui Ibrăileanu, vine cu orientarea estetică şi „cu puncte de vedere diferite despre artă şi literatură“ faţă de cele ale mentorului şi ideologului revistei. Fapt e, observă Liviu Leonte, că „În România, în Franţa ca, probabil, peste tot, noutatea lui Proust a stimulat imaginaţia comparatistă a criticilor, care au încercat să-l situeze în cadrele deja cunoscute ale istoriografiei literare. Au fost invocaţi adeseori scriitorii ruşi citiţi în România (mai ales prin filieră franceză), numele cel mai citat fiind al lui Dostoievski. Paul Zarifopol nu face excepţie în eseul Tolstoi şi Proust, în care, în stilul său alert şi ironic, decretează că ruşii au pus capăt monopolului francez al analizei psihologice. Una dintre «victime» este Paul Bourget care s-a bucurat de un mare succes cu ale sale «foiletoane grosiere», elogiate atât de mult de critică“. În fine, Paul Zarifopol constată că „ruşii au determinat o schimbare esenţială în psihologia operei literare“, romanul dostoievskian Crimă şi pedeapsă anunţând, de fapt, metoda din În căutarea timpului pierdut“.
Un puternic impuls dat criticii şi eseisticii referitoare la Proust din anii ’20 l-a constituit apariţia în româneşte a primului volum din À la recherche… Scriu despre el, formulând observaţii cel puţin interesante, B. Fundoianu, înainte de a pleca din România, mai puţin cunoscuţii Cora Irineu, Eugeniu Botez, C. Nestor, Ion Orleanu, dar şi un personaj fabulos al scenei literare şi politice româneşti a epocii, Constantin Stere, care, notează Liviu Leonte, „are raţiuni speciale pentru a fi sensibil la arta lui Proust: romanul său (În preajma revoluţiei – nota mea, C.C.) este în mare măsură autobiografic, memorialistul lăsând adeseori locul creatorului de ficţiuni“. Stere se arată însă surprins de faptul că naraţiunea lui Proust se numeşte roman, întrucât este lipsită de intrigă şi de acţiune, reperul la care trimite şi el fiind Tolstoi. Apoi, în opinia sa, scriitorul francez ar reuşi un tur de forţă „torturându-şi şi plictisindu-şi cititorul“, dar că „acesta nu este un defect, ci «o metodă originală de sugestie artistică». Nu s-ar putea imagina o pledoarie pro domo sua mai evidentă prin intermediul lui Proust“, conchide Liviu Leonte.
Urmează o nouă etapă a receptării operei proustiene, chiar dacă aceasta nu era încă tradusă decât parţial la noi. Altminteri, Proust rămâne pentru multă vreme, poate chiar şi astăzi, un romancier gustat mai mult de iniţiaţi şi analizat în primul rând în mediul academic. De la Viaţa Românească la cenaclul lui Lovinescu –Sburătorul, saltul „calitativ“, ca să preiau chiar termenul lui Liviu Leonte, privind interpretarea operei lui Proust este unul însemnat. Dintre cei apropiaţi cercului de la Sburătorul, F. Aderca se remarcă printr-o întoarcere de 180 de grade a poziţiei adoptate până la un moment dat. După ce îi elogiase pe Ralea, Zarifopol şi Ibrăileanu pentru demersul lor, intră în polemică cu cei de la Viaţa Românească şi critică tot ceea ce lăudase cu câţiva ani în urmă. Mihail Sebastian, scriitor care, alături de Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade sau
M. Blecher, este adeptul – şi practicianul – autenticităţii în literatură, avansează observaţii şi disocieri consonante, în bună măsură, cu comentariile ce apăreau în Franţa şi în dezacord cu Felix Aderca. Citindu-l pe Proust, tânărul prozator şi dramaturg vede în acesta nu un constructor de roman, ci un creator de personaje, precum şi un „mare consumator de mistere“, ignorând însă ceea ce relevase Ibrăileanu, inclusiv în Creaţie şi analiză. Percepţia sa e tipică pentru cineva care este creator el însuşi. La rândul său, Sebastian descoperă în romanul lui Proust „o halucinantă urmărire a adevărului, o nostalgie profundă şi lucidă a unei relaţii sigure – o dorinţă de cunoaştere şi verificare, de revelare şi precizie“. Este ceea ce caracterizează şi personajele sale.
În perioada interbelică, la dezbaterea privindu-l pe Proust şi la ceea ce aş numi exerciţiile comparatistice din publicistica românească iau parte, cu o oarecare regularitate sau numai ocazional, critici, eseişti, scriitori, filosofi, între care Ioan D. Gherea, colaborator al Vieţii Româneşti, Cezar Petrescu, poetul Dan Botta, Eugen Ionescu, Mircea Eliade cu Romanul oceanografic, Anton Holban. Disputa cea mai semnificativă se produce însă atunci când intervine G. Călinescu. Acesta intră în scenă provocat mai întâi de articolul lui Camil Petrescu De ce nu avem roman, titlu care amintea de o intervenţie a lui Mihai Ralea. În contextul în care se vorbea tot mai mult despre snobismul lui Proust, Camil contestă capacitatea unui om rudimentar, de la ţară, de a deveni erou de roman, uitând, scrie Liviu Leonte, că două opere fundamentale ale prozei româneşti, Ion şi Răscoala, sunt de inspiraţie rurală. Călinescu îi dă o replică memorabilă, spunând că se poate afirma „fără ezitare că între un simplu ţăran şi domnul Camil Petrescu nu există nici o diferenţă de complexitate; este doar una de fineţe. Dar fineţea nu formează obiectul romanului. Ţăranul şi Kant îşi pun exact aceleaşi probleme, cu diferenţa că ultimul le rezolvă cu o altă tehnică“. Liviu Leonte apreciază pe bună dreptate: „Articolul lui
G. Călinescu deschide o perioadă fastă a literaturii române când operele literare se situează la un nivel european prin problematică şi valoarea contribuţiilor“.
Am putea spune că, de acum înainte, literatura română cată parcă a se ridica la înălţimea geniului critic al lui G. Călinescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper