Manuel Scorza sau bizara memorie a istoriei literare

Un articol de ANGELA MARTIN

Căderea în uitare, atât de nemeritată în cazul lui Manuel Scorza – şi tot atât de vertiginoasă, din păcate, ca ascensiunea –, ar fi putut fi, oare, evitată? Greu de spus. Manuel Scorza a dispărut dintre noi în plină putere creatoare, la doar 55 de ani. Cu toate că nimeni nu i-a putut contesta până la urmă valoarea, prea puţini i-au cultivat cum se cuvine memoria. Scriitorul însuşi pare că, plecând, şi-a lăsat opera în surdină, pentru a pune punct disputelor, trecute sau viitoare, în jurul numelui său. Reeditările au fost evenimente rare, comentariile, sporadice, studii s-au scris prea puţin. Reglarea succesiunii moştenirii literare a trenat descurajant de mult; la câţiva ani după moartea sa, Editura Univers, bunăoară, se lovise de dezacordul între moştenitori, nereuşind să obţină în continuare dreptul de a-l edita. Ca urmare, şi planul meu de a-mi duce lucrul la bun sfârşit, încheind pentalogia cu Mormântul Fulgerului, a fost amânat. Până a căzut definitiv. Aceleaşi dificultăţi vor fi întâmpinat, probabil, şi alţi traducători în diverse ţări. Receptarea a trecut mereu prin filtrul complicaţiilor biografice, s-a autocenzurat, s-a repoziţionat adesea în funcţie de amiciţiile sau inamiciţiile pe care le-a lăsat în urma sa Scorza. Opiniile contradictorii au propagat o imagine mai curând defavorabilă scriitorului. Fără ca el să se mai poată în vreun fel apăra. A rămas la loc de frunte în ierarhia literelor hispano-americane graţie, mai ales, mediilor universitare, acolo unde valoarea nu se mai judecă în funcţie de capriciile rivalilor influenţi, se află la adăpost de invidii, de dictatura găştilor literare, de fluctuaţiile aşa-zisei democraţii culturale. Altminteri, scriitorul a avut parte – obicei împământenit şi pe la noi – mai mult de comemorări.
Nu e mai puţin adevărat că, încă în timpul vieţii, şi mai ales după debutul său ca romancier, Manuel Scorza nu s-a bucurat de susţinere din partea confraţilor. Ceea ce, până la un punct, putea fi un lucru oarecum firesc. Dar ce e mai rău este că „nici unul – va spune el, cu năduf –, dar absolut nici unul dintre marii scriitori ai boom-ului nu s-a referit la Bat tobele pentru Rancas. Scriitorii peruani au declarat, la fel ca Vargas Llosa, că nu-mi cunosc cartea“(1).  După care, va adăuga imediat fără a-şi ascunde orgoliul: „Dar a fost cumva împiedicată, prin aceasta, să atingă un tiraj de 10.000 de exemplare, în timp ce traducerea ei era pregătită să apară în 16 limbi?“ (2). Scorza îi arăta cu degetul pe scriitorii boom-ului, reproşându-le, aşadar, o conspiraţie a tăcerii. Şi e posibil ca reproşul să-i fi fost îndreptăţit. Iar dacă admitem că a fost îndreptăţit, să încercăm să înţelegem de ce această conspiraţie. De ce nu a putut fi ea prevenită ori demontată? Ce fel de solidarităţi au întreţinut-o? Pentru că, deşi nimeni nu poate pretinde că deţine întreg adevărul – iar noi cu atât mai puţin –, anumite indicii ne conduc totuşi spre unul, fie şi numai citind mărturii care vin inclusiv dinspre adversari. În 2008, un portal de ştiri peruan (3) reproducea sub titlul Despre conflictul meu cu Scorza o mărturisire a cunoscutului jurnalist César Hildebrandt (4), prieten cu Llosa, de pe vremea când amândoi erau cadeţi la Colegiul Militar „Leoncio Prado“. Francheţea sa a fost un gest tardiv, totuşi frumos şi mai ales util, deşi mărturisirea rămâne dureroasă: „Cu anii, am ajuns la concluzia că ostilitatea mea faţă de Scorza provenea din admiraţia pentru Vargas Llosa, din duşmănia profundă, absolută între Vargas Llosa şi Scorza şi din faptul că, într-un fel, amândoi reprezentau o altă direcţie în interpretarea Perú-ului“. Dar nu atât ralierea sa oarbă, întru ostilitate, fie ea şi motivată de un sentiment generos, precum acesta declarat, al admiraţiei, îmi pare reprobabilă, cât, după afirmaţiile aceluiaşi Hildebrandt, duşmănia pe care o exală diatriba lansată de însuşi marele Llosa la adresa lui Scorza“. A ajuns să spună – se va explica Hildebrandt – ceva ce niciodată, dar niciodată n-am crezut că Vargas Llosa ar putea să spună despre cineva. Llosa a spus: „La Scorza până şi punctuaţia este mârlănească. A spus-o într-unul dintre cele mai perverse texte care s-au scris vreodată în literatura peruană (5), că, «în regatul mârlăniei, Scorza era un fel de Everest, Himalaya, un pisc, Huascaran, Aconcagua…»“.
Să recunoaştem: visceralitatea este, într-adevăr, singulară – pe potriva puterii de imaginaţie, a maestrului. Numai că, pe Hildebrandt, ori l-a dus prea departe imaginaţia, ori memoria i-a jucat vreo festă, pentru că spusele lui Llosa au încăput totuşi într-o singură frază, ce-i drept, pe cât de concisă, pe atât de perfidă şi de contondentă, care sună aşa: „Un exemplu notabil (de mârlănie, n. n.) este Scorza, la care până şi virgulele şi accentele par mârlăneşti“. „Schimb de vorbe“, aşadar, şi „politeţuri“ despre care, din păcate, aveam să aflu, abia mai târziu.
Dar, chiar şi aşa, poate că nu aş fi adus în discuţie ostilitatea dintre Llosa şi Scorza, doi scriitori admirabili, dacă nu m-ar fi impresionat şi nu m-ar fi preocupat, ca traducătoare a lui Scorza, un mic detaliu de atitudine – la fel de regretabil prin semnificaţia pe care o degaja. În 12 octombrie 1995, la invitaţia Ambasadei Regale a Spaniei şi a Institutului Cervantes, Mario Vargas Llosa venea pentru prima oară la Bucureşti. Programul vizitei cuprindea o întâlnire cu traducătorii şi scriitorii la Casa Monteoru, pe atunci încă sediul Uniunii Scriitorilor, dar şi o conferinţă şi o întâlnire cu hispaniştii şi cu cititorii la sediul Institutului Cervantes. La sfârşitul conferinţei sale despre lectură, în cele câteva minute rezervate discuţiilor libere, l-am întrebat pe Llosa cum apreciază romanele lui Scorza şi cum a evoluat relaţia sa cu scriitorul, conaţionalul său, ştiind că, la un moment dat, în tinereţe, fuseseră apropiaţi. O întrebare, socoteam eu, firească şi cât se poate de paşnică. Dar, câtă inocenţă! Llosa nu mi-a răspuns la întrebare. Vizibil iritat, prea vizibil pentru ca această iritare să nu nască în mintea mea şi alte întrebări, a promis ameninţător: „Despre acest Scorza voi scrie odată“. Am crezut atunci că iritarea lui Llosa provenea din faptul că îşi pierduse controlul asupra unei amintiri, însă, aveam să descopăr ulterior – întâmplător şi tot cu neplăcere – alte urme ale aceleiaşi nestinse duşmănii. În 2013, când Universitatea din Sofia i-a acordat lui Mario Vargas Llosa titlul de doctor honoris causa, o jurnalistă scria în „La Nación“ că, la sfîrşitul unei „săptămâni încărcate de activităţi destinate promovării şi studiului operei sale“, la o cină cu profesorii, printre cele câteva anecdote cu care îi amuzase, Llosa le-a citat convivilor rânduri dintr-o scrisoare primită cândva de la Scorza, în care acesta „se disculpa“ pentru că „i-a piratat un roman“. Care să fi fost, oare, acela? Într-un moment fericit al vieţii şi al carierei sale şi la 30 de ani de la moartea lui Scorza, Llosa nu se resemnase încă şi nu se arăta deloc dispus să înceteze războiul. Orgolios, concentrat, preocupat poate prea mult de victorie, nu mai observase că nu se războia cu confratele său de mult dispărut, ci doar cu amintirea lui.
Nu putem şti dacă acestea, toate, s-ar mai fi întâmplat dacă Scorza ar fi beneficiat de o cât de micã protecţie oferitã de prestigiul boom-ului – în care, de altfel, ar fi avut toate meritele să fie integrat ca scriitor realist-magic. Căci izbutise să înainteze ca nimeni altul pe culoarul său. Adică, să-şi câştige notorietatea singur, neafiliat. Numai că nici el nu a scăpat de „războiul civil al literaturii latino-americane“, desfăşurat pe un continent agitat de numeroase schimbări politice şi sociale şi extins apoi şi dincolo de el. Scorza îl va analiza cu multă pătrundere în eseul său intitulat Literatura – primul teritoriu liber al Americii (6). Vom înţelege astfel că în acest război erau angajaţi nu doar marii scriitori ai vremii, ci şi, prin influenţa puternică pe care o exercitaseră, predecesorii lor marcanţi. Vom înţelege, în fine, că în acest război în care şi-au disputat puterea scriitori excepţionali şi exponenţiali, precum Juan Rulfo, Cortázar, Márquez, Carlos Fuentes, şi nu numai ei, s-au înfruntat, de fapt, mai multe curente literare şi două ideologii. Stângismul lui Scorza, liberalismul lui Llosa sunt alte douã motive serioase care îi vor despãrţi. Descendenţa din José Maria Arguedas, pe de altă parte, de la care se revendica Scorza, a făcut din el un opozant al lui Llosa. Dar cel mai bine a definit raporturile dintre Arguedas şi Llosa argentinianul Ariel Dorfman, specialist în literatură latino-americană, arătând că cei doi reprezintă „două moduri radical opuse de a vedea lumea: două concepţii despre lume, care, în acest moment, spunea el, îşi dispută viitorul cultural al Americii“. E de prisos, cred, să mai amintim aici şi prestigiul personal al lui Llosa, care va creşte neîncetat, declanşând o întreagă avalanşă de onoruri, de titluri şi premii: Preşedinte al PEN Club-ului Internaţional (între 1972 şi 1979), doctor honoris causa al atâtor universităţi, membru al Academiei Peruane, membru al Academiei Regale Spaniole, laureat al Premiului Cervantes, candidat la preşedinţia Perú-ului, laureat al Premiului Nobel… Llosa şi Scorza nu mai aveau de împărţit decât un singur statut – acela de cholos (7), cu care amândoi se mândreau. În 2011, în cadrul unei înalte ceremonii la Palatul Zarzuela, Regele Juan Carlos i-a acordat lui Mario Vargas Llosa titlul de marchiz de Spania. „Los cholos – a spus scriitorul evident emoţionat în acea rarissimă ocazie – am ajuns în aristocraţia spaniolă“. Aşa este, însă nu toţi – doar unul. Şi, parcă şi acesta, totuşi, numai în cea a literelor.

 

(1) Interviu cu Juan Carlos Martini, în Confirmado nr. 321/11 august, Buenos Aires.
(2) Idem
(3) Lamula.pe
(4) Mărturisire făcută în dezbaterea organizată la Târgul de Carte „Ricardo Palma“, cu prilejul reeditării cărţii sale de interviuri, Schimb de vorbe. Discuţia nu a fost deloc întâmplătoare. Hildebrandt îi luase cândva un interviu lui Manuel Scorza, pe care acesta nu-i dăduse permisiunea să-l publice în scopuri electorale, şi totuşi, Hildebrandt l-a publicat. „Dacă ar trăi Scorza, dacă am avea posibilitatea să facem o nouă convorbire, nu l-aş mai trata pe Scorza aşa cum l-am tratat“, a subliniat Hildebrandt.
(5) Hildebrandt se referă la O şampanică, frăţioare, articol publicat de Llosa în El Comercio, Lima, 28 august 1983, cu doar trei luni înainte de a muri Scorza.
(6) Dat publicităţii postum, prin grija lui Jaime Guadalupe Bobadilla, cu acordul lui Manuel          Scorza Hoyle, fiul scriitorului.
(7) În spaniolă, plural de la cholo. În română, „metişi“, indigeni cu sânge european, peiorativ „corcituri“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper