Manuel Scorza. De la ficţiune la realitate

Un articol de ANGELA MARTIN

La nici 32 de ani de la dispariţia sa şi la doar 50 de la boom-ul latino-american care
a orientat gustul publicului spre literatura realist-magică, Manuel Scorza, unul dintre cei mai mari scriitori peruani, cel mai popular în ţara sa şi în America Latină, cel mai tradus în anii ’70 ai secolului trecut, în Occident, este îngropat în uitare. Lespedea nu i-a pus-o însă moartea prea timpurie, ci, mai probabil, cu obişnuita-i perfidie, politica oficială a ţării sale, cu care mereu s-a înfruntat. I s-a întâmplat şi lui ce li s-a întâmplat atâtor scriitori angajaţi în apărarea unor cauze pierdute, să fie obligat să plătească cu destinul propriei opere pentru greşeli de neiertat, precum idealismul politic, credinţa oarbă în dreptate socială şi în libertate, temperamentul (prea) revoluţionar.

Căci Scorza va fi până la capăt un om de stânga, socialist, şi, în ciuda deziluziilor – unele, grave – pe care i le va produce în anumite momente politica, ea va rămâne pentru el, în mod constant, mai mult decât o preocupare, o necesitate vitală, o urgenţă. Militantismul său era structural, proiectele de amploare, iar convingerile privind stringenţa unor reforme naţionale şi, implicit, continentale îl vor incita până într-atât, încât îşi va concepe romanele ca pe nişte instrumente de persuasiune: de trezire a conştiinţei individuale şi colective, de responsabilizare civică faţă de destinul naţiunii peruane. Pe de altă parte, impetuozitatea, vehemenţa implicării personale, forţa literaturii sale de a solidariza şi mobiliza masele s-au dovedit a fi atât de arzătoare, încât guvernele care s-au perindat la putere, potrivnice – sau nu – ideilor sale, îl vor considera aproape întotdeauna un incomod.
Fără îndoială că merită şi este chiar necesar să insistăm asupra vieţii scriitorului – un şir nesfârşit de peregrinări, unele impuse de anumite împrejurări politice, altele voite –, pentru că ea va deveni un roman în roman şi vom vedea că Scorza va controla în cele din urmă o anumită construcţie de sine. Va alege să nu se ţină deoparte, în marginea unei realităţi, proiectându-se în ficţiune, dobândind un chip, un rol istoric şi o consistenţă morală, ca om al Sierrei centrale, cu vechi suferinţe şi răspunderi de urmaş. Ficţiunea îi va da exemplaritate şi prestanţă, îi va reverbera mesajul mai clar.
Manuel Scorza s-a născut la Lima în 1928, tatăl fiind metis, mama indiană. Părinţii, modeşti, vor căuta un loc de trai la adăpost de sărăcie, dar şi unul prielnic copilului lor suferind de astm. Astfel încât, micul Manuel îşi va petrece prima copilărie la Acoria, un sătuc din sudul Sierrei Centrale, aşezat la câţiva zeci de kilometri distanţă de Huancavelica şi de Huancayo, localităţi pe care, la maturitate, scriitorul le va strămuta în ficţiune. Curând, familia Scorza se va întoarce la Lima, unde tatăl îşi va deschide un chioşc de ziare. O şansă rară, pentru copil, de a se împrieteni cu lectura. Va citi însă mai mult pe furiş, cum îşi va aminti mai târziu, pentru a nu fi surprins de „patron“, care detesta, în sine, îndeletnicirea. Manuel Scorza va absolvi Colegiul Militar „Leoncio Prado“, acelaşi care, peste câţiva ani, avea să-l oripileze şi pe un alt viitor scriitor, Vargas Llosa. Manifestă interes pentru politică şi activează clandestin într-o celulă APRA (Alianţa Populară Revoluţionară Americană). Din 1946, este student la Litere, la Universitatea Naţională „San Marcos“. La putere vine preşedintele Bustamante Rivero, alesul partidelor de stânga şi urmează o perioadă de deschidere democratică promiţătoare. Scorza se înscrie în APRA. În 1948, în urma loviturii de stat a generalului Odria, care instaurează dictatura militară, tânărul de 20 de ani este acuzat de regim de implicare în activităţi subversive. Este închis pentru puţin timp, în împrejurări destul de confuze, apoi va fi obligat să plece în exil. Cu mici întreruperi, Scorza va rămâne toată viaţa un exilat. Peregrinează în Argentina, Brazilia, Chile, iar în 1952 se stabileşte în Mexic, unde îşi continuă studiile. La „Jocurile Florale de Poezie“, organizate cu prilejul aniversării Universităţii Naţionale Autonome din Mexic la 400 de ani de la fondare, se va clasa pe locul I, cu poemul Cântec pentru minerii din Bolivia. În 1954 părăseşte APRA, adresându-i o scrisoare deschisă liderului partidului, extrem de critică, intitulată Good Bye Mr Haya, publicată mai întâi în ziarul mexican El Popular, apoi şi într-o publicaţie din ţară. „Am intrat în APRA – îşi va explica mai târziu dezamăgirea personală –, pentru că aveam o viziune mitologică asupra acestui partid“, viziune care, însă, avea să constate ulterior, „nu corespundea realităţii.“ „Credeam că APRA va face revoluţia.“ (1) Unele voci vor interpreta această dovadă de fermitate privind direcţia politică drept inflexibilitate sau chiar radicalism.
În 1955 debutează ca poet de respiraţie nerudiană, cu volumul Imprecaţiile, închinat iubirii şi patriei. Vădeşte acelaşi tip de retorică şi nu-i lipseşte nici patosul specific latino-american. În 1956 se întoarce în Perú, într-o perioadă, politic, mai favorabilă, sub preşedinţia lui Manuel Prado. I se acordă Premiul Naţional de Poezie „José Santos Chocano“. Începe o etapă nouă în cariera sa.
Puţini dintre cititorii români vor fi cunoscând, poate, performanţele editoriale ale scriitorului, cele care l-au făcut pe Alejo Carpentier să vorbească despre „miracolul Scorza“. La sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, într-o ţară precum Perú-ul, în care cartea era un produs destinat unei singure categorii de consumatori – bogaţii –, iar librăriile erau atât de rare, încât o reţea de distribuţie era de neimaginat pentru că nici nu ar fi avut vreun rost, Scorza a lansat Festivalurile Cărţii. A reuşit să redirecţioneze cartea spre oamenii de rând. A scos tiraje de până la 10.000 de exemplare cu tipar offset; le-a promovat în campanii pentru lectură; a făcut din apariţia cărţilor evenimente cu participarea unor scriitori peruani din ţară şi din exil; a construit un public căruia îi punea la îndemână carte la un preţ popular, cu vânzare la chioşc. În cadrul acestei mişcări, cunoscută sub numele de Populibros, a fost lansată şi Prima serie de Autori peruani. „ …noi vânduserăm 100.000 de cărţi într-o săptămână – avea să-şi amintească Scorza, într-o ţară în care librarii vindeau 100 într-un an“ (2) Într-o ţară, trebuie să precizăm, în care editorul se plângea că avea de înfruntat şi «calomnia la adresa poporului» cu privire la aşa-zisul său dezinteres faţă de cărţi“. A fost un adevărat boom, îşi va aminti cu satisfacţie Scorza. Într-un an au apărut nici mai mult nici mai puţin de 15 edituri şi s-au lansat 4 milioane de cărţi.“ (3). Dar efortul şi extraordinarele abilităţi ale editorului nu s-au oprit aici. Va fonda „Editora Latinoamericana“ şi va extinde organizarea Festivalurilor Cărţii la scară continentală, asumându-şi totodată publicarea unei serii de autori străini. S-a spus că Manuel Scorza a fost, la vremea sa, autorul celui mai generos proiect cultural peruan. A avut, în orice caz, marele merit de a pune cartea într-un circuit internaţional, de a educa publicul autohton şi continental, pregătindu-l pentru extraordinarul boom care, începând din anii ’60, le va aduce  o celebritate mult mai durabilă decât a sa, scriitorilor latino-americani.
Până în 1970, Scorza îşi va edita şi reedita propriile volume: Despărţirile (1959), Dezamăgirile magului (1961), Recviem pentru un gentilom (1962), Poezie de dragoste, (1963), Valsul reptilelor (1970), care îi vor consolida statutul de poet angajat, „plăcut auzului şi lacrimii“, cum îl va defini compatriotul său, Luis Alberto Sánchez, scriitor şi critic literar. De asemenea, va câştiga notorietate, ca jurnalist şi eseist.
Interesant este însă că în 1961 se decide să îşi forţeze destinul. Devine combatant în războiul ţărănesc din Anzi, consilier politic al Mişcării Obşteşti din Perú şi romancier. Deşi acuzat de „atentat la siguranţa statului“, nu încetează să redacteze petiţii, manifeste şi materiale protestatare în care denunţă practicile abuzive, anacronismul feudalismului agrar şi ocuparea ilegală de către Compania americană Cerro de Pasco Corporation a pământurilor aparţinând indienilor din regiunea centrală a Anzilor peruani. Rupe, în fine, urzeala anonimatului, a „războiului tăcut“ în care indienii au fost sacrificaţi timp de sute de ani după Conquista şi face un act de justiţie socială aducându-i în contemporaneitate, cu revendicările, cu drepturile în faţa Legii, cu demnitatea lor de cetăţeni peruani. Coordonarea fronturilor, care, în viziunea lui Scorza ar fi trebuit să amplifice bătălia finală, unind sudul şi centrul regiunii andine, respectiv satele din jurul oraşelor Cuzco şi Cerro de Pasco, eşuează şi represaliile sunt cumplite. Autorităţile statului recurg la soluţia criminală, la un abominabil – al câtelea, oare? – masacru. Războiul nu-l câştigă viii, ci şi de astă-dată morţii, cărora corporaţia americană în marea-i „mărinimie“ le va ceda – tot din pământurile lor – câteva parcele necesare înfiinţării a trei cimitire. Acestea sunt, în mare, realităţile, iar graţie romanelor scorziene, eroismul răsculaţilor va deveni legendar.
Cum a fost însă posibilă o atât de rapidă şi memorabilă transpunere a acestei istorii în literatură? În scurta perioadă premergătoare dezastrului, Scorza a profitat de călătoriile clandestine şi de şederea la Cerro de Pasco pentru a-şi aduna documentaţia necesară viitoarelor romane. Într-un interviu pe care i l-a dat, în 1983, Modestei Suárez, scriitorul îşi va aminti această întreprindere extrem de riscantă: „Am cutreierat zona mai multe săptămâni adunând mărturii. Iar pe baza acestor mărturii am făcut cartea. (4) La modul concret, am avut două tipuri de informaţie. Întâi: o parte dintre lucruri le-am trăit şi le-am văzut; cealaltă parte, partea fundamentală, nu am văzut-o, însă am înregistrat-o, o am pe benzi. (…) În 1962, Cerro de Pasco a fost continuu în stare de asediu. Era foarte greu să te mişti cum voiai, era foarte periculos. Dar eu mă găseam acolo fiindcă intenţionam să scriu o cronică, iar cronica a devenit roman“.
Curând, Scorza avea să simtă, însă, că „orizontul îi era închis“ (5). Era obiectul tuturor adversităţilor şi calomniilor, mai vechi şi mai noi, o ţintă uşoară pentru denigratori, fiind hărţuit deopotrivă de oamenii legii şi de creditori. Într-o scrisoare publicată în Caretas în 15 februarie 2010 şi adresată, în replică, lui Rodolfo Hinostroza, care, la mai bine de un sfert de veac de la moartea scriitorului încă îl mai defăima pe Scorza, acuzându-l, în „afacerea“Populibros, de mercantilism, Cecilia Scorza Hare, fiica acestuia, din a doua căsătorie, va apăra memoria tatălui său, admirabil: „Tatăl meu a avut curajul să difuzeze cultura în rândul unor categorii de populaţie care nu aveau acces la librăriile, oricum, puţine. Şi a reuşit acest lucru unindu-i pe corporatişti în Patronatul Cărţii, într-o ţară ca Perú-ul, în care nu existau edituri. Bazându-se pe succesul acestei experienţe, a creat Populibros, idee pe care la scurtă vreme avea să o transpună şi în alte ţări hispanoamericane, cu colaborarea lui Juan Liscano în Venezuela, Alberto Zalamea în Columbia, Jorge Icaza în Ecuador, Miguel Ángel Asturias în America Centrală şi Alejo Carpentier în Cuba. Şi abia acolo a început să se ducă totul de râpă. Într-adevăr, dacă a fost un promotor curajos, de un extraordinar dinamism şi cu imaginaţie, Manuel Scorza nu a fost şi un administrator abil“. (…) „ În urma acestei experienţe nu s-a umplut de bani, ci de datorii.“
După spusele Ceciliei, scriitorul ajunsese în această situaţie la limita suportabilităţii, fiind nevoit să ia o hotărâre: până la urmă, nu-şi va publica „marele poem epic despre Túpac Amaru pe care îl compunea pentru a-i exalta pe insurgenţi“, căci „nu-l satisfăcea. Demoralizat, a decis să plece din Perú, însoţit de mama mea. A plecat la sfârşitul lui 1967 luând cu el înregistrările convorbirilor făcute cu obştenii din Yanahuanca, Huarautambo şi Chinche, hotărât să-şi împrumute condeiul celor care nu aveau glas şi să transpună ceea ce voise să exprime în Cântecul lui Túpac Amaru într-o saga, iar aceasta să dea mărturie despre luptele obştenilor. La Paris a ocupat un post de lector la École Normale de Saint-Cloud, iar mama, unul la Universitatea Vincennes, fiind totodată interpretă la conferinţele internaţionale la UNESCO. Au locuit la mezaninul unei librării de pe cheiul Saint-Michel, pe care librarul îl închiria mobilat.“ (6) Dacă e să-i dăm crezare lui Claude Couffon, bunul său traducător francez, venise din Perú cu un capitol din primul roman, la care lucra. Aceluiaşi Claude Couffon îi aparţine şi mărturia (7), potrivit căreia, Scorza se întâlnea la Paris cu o seamă de mari scriitori latino-americani: „În apartamentul său de lângă Notre-Dame, pe care ştia să-l transforme într-un salon magic pentru a-şi primi prietenii: Juan Rulfo, Ernesto Sábato, Julio Ramon Ribeyro, Alfredo Bryce Echenique, Jorge Enrique Adoum….“ De acum încolo, exilul său va fi (aproape) definitiv.
În 1970, Scorza debutează ca romancier în Spania, la Editura Planeta din Barcelona, cu Bat tobele pentru Rancas şi repurtează un succes răsunător. În Perú, impactul este neaşteptat, autorul dobândeşte încă şi mai mare notorietate. În rândul politicienilor cartea produce însă stupoare. Apoi, brusc, puterea realizează situaţia de criză în rândul populaţiei indiene, atât de ignorată până atunci, încât părea inexistentă. O asemenea receptare readuce ficţiunea la realitate, pe autor în arena politicii. Pe politicieni îi obligă la o strategie. Realitatea şi autorul vor fi mult mai cu atenţie citiţi. Profitând de uriaşul val de simpatie populară şi susţinut de un grup de scriitori peruani, Scorza se întoarce în ţară pentru a cere eliberarea lui Héctor Chacón, erou al revoltei din Anzi şi al cărţii sale. Mai întâi, însă, pune la cale un dialog în revista Caretas cu însuşi Héctor Chacón, în care acesta va declara din închisoarea Sepa, că ispăşise 11 din cei 25 de ani de condamnare pentru vina de a fi „ executat un trădător al obştei din Yanacocha“. Anunţându-şi decizia de amnistiere, Generalul Velasco Alvarado va recunoaşte în Héctor Chacón „un simbol al suferinţei obştenilor din Perú“ şi, în 28 iulie 1971, îl va elibera. De unde se vede cât de mult depinde, uneori, soarta oamenilor, a scriitorilor şi a literaturii lor, de preşedinţi! Acolo, fireşte, unde nu e democraţie. Oricum, de astă-dată, Scorza nu a avut decât de câştigat.
Următoarele patru romane ale pentalogiei, Războiul tăcut: Garabombo Invizibilul (1972), Călăreţul fără somn şi Cântecul lui Agapito Robles (1977), Mormântul Fulgerului (1979) – despre care autorul va spune că „este cea mai matură şi, poate cea mai bună carte“ a sa – vor fi publicate la scurt timp unul după altul, între 1972 şi 1979, fiind traduse în aproape 40 de limbi. Acest interval – în care Scorza va fi mistuit de cea mai mare febră a scrisului – este şi cel în care ne-am intersectat.
Întâmplarea a făcut ca în 1972, la terminarea Facultăţii, fostul meu profesor de literatură spaniolă, Paul Alexandru Georgescu, să îmi pună în mână o carte. De fapt, mă provoca la un pariu: mă încumetam să o traduc? Aveam curajul? Mă incitau dificultăţile de limbă? Mă tenta să-mi verific competenţa? Să îmi exersez imaginaţia? Vedeam, în sfârşit, miza acestei cărţi de o asemenea forţă încât a fost capabilă să elibereze un om din închisoare? Să oblige un guvern autoritar să repare o injustiţie, repliindu-se la presiunea autorului ei? Vedeam, cum să nu văd şi să nu doresc să fac, la rândul meu, cunoscută o carte cu astfel de puteri miraculoase, când şi în România aveam – chiar dacă, diferită – tot o dictatură?
Dar, dacă cineva a avut într-adevăr curaj, dând pe mâna unei începătoare Bat tobele pentru Rancas, un roman atât de special şi de greu de tradus, acela a fost profesorul Romul Munteanu, pe atunci directorul Editurii Univers. El mi-a înlesnit şi contactul cu scriitorul, cu care se cunoştea, iar după apariţia primului roman, mi-a propus să traduc toată pentalogia.

*
Corespondenţa mea cu Manuel Scorza a avut loc – cu elanuri întrerupte de tăceri, de o parte şi de cealaltă – între 1975 şi 1979, perioadă care, practic, coincide cu traducerea şi apariţia, în română, a romanelor Bat tobele pentru Rancas şi Călăreţul fără somn. Ne-am împrietenit fără ezitări şi tatonări, am fraternizat fără cuvinte mari şi ne-am dorit să ne întâlnim la Bucureşti sau la Paris – ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. În schimb, ne-a legat – mai strâns, decât ar fi putut s-o facă, poate, oricare altă întâlnire, şi mai mult decât toate scrisorile la un loc – intimitatea romanelor sale, împărtăşirea magiei textului, nu pe una, ci pe câteva sute de pagini. Şi pe urmă, au existat şi două evenimente, neîndoielnic, la fel de însemnate pentru amândoi. Pentru mine, cartea sa, Bat tobele pentru Rancas a constituit, în 1975, debutul ca traducătoare. Pentru Manuel Scorza, traducerea mea, debutul său în literele româneşti. În 10 martie, în acelaşi an, abia întors dintr-o călătorie în Perú şi în Mexic şi confirmându-mi primirea volumului Bat tobele pentru Rancas, apărut la Editura Univers – semnat cu fostul meu nume de familie, Teodorescu –, îmi scria printre altele: „Traducerea este un act de generozitate căruia nu întotdeauna i se face dreptate, cum ar trebui, dar de astă-dată, dragă Angela, daţi-mi voie să vă spun cât de mult vă apreciez şi vă stimez munca. Dacă romanul meu poate să contribuie la cunoaşterea dramei ţării mele în România, lucrul acesta este posibil graţie muncii răbdătoare şi calităţii prozei dumneavoastră. Nădăjduiesc că acesta va fi începutul unei prietenii, iar cu această credinţă vă trimit Istoria lui Garabombo Invizibilul (8), al doilea volum al Baladei. În curând se vor publica următoarele cărţi, Raymundo Herrera, călăreţul fără somn (9), despre care veţi găsi informaţii pe foaia alăturată – , Balada lui Agapito Robles (10) şi Mormântul Fulgerului. A treia şi a patra sunt deja la editor, iar acum sunt la jumătatea celei de a cincea cărţi pe care v-o voi trimite la timpul cuvenit, la fel şi Poezia incompletă, sub tipar la Universitatea din (Ciudad de) Mexic(o). Veţi primi, de asemenea, şi un număr din Crisis care conţine material despre Bat tobele pentru Rancas (…)“
Relaţia, fireşte, s-a încălzit pe măsura satisfacţiei pe care ne-o dădea desfăşurarea proiectului. Se întâmpla să fim amândoi angajaţi într-o pasionantă aventură de a scrie, traduce şi propaga romanele într-o cât mai bună ritmicitate, aventură în care cu siguranţă că Scorza implicase şi alţi traducători. Şi cred că buna gestionare a relaţiilor cu traducătorii, cu editorii şi cu jurnaliştii culturali, ca şi apariţia mai mult sau mai puţin simultană a romanelor sale pe toate meridianele, în atât de multe Capitale culturale, s-au datorat nu doar talentului extraordinar de scriitor, ci şi experienţei pe care Scorza o avea ca editor de carte, promotor şi impresar. Revistele literare şi-au deschis paginile, aveam şi în lumea culturală de la noi cunoştinţe comune care îl susţineau. În 15 aprilie 1975, Scorza mă atenţiona că nu primise încă revista Secolul XX, aşa cum îl anunţasem. Era nerăbdător să vadă numărul în care publicasem un fragment din Cântecul lui Agapito Robles, însoţit de un comentariu despre autor. Mă ruga, de asemenea, să le transmit salutări Cristinei şi lui Dan Hăulică ( îi cunoscuse probabil la Paris), cărora le păstra o foarte bună amintire. În 11 februarie 1976, îmi scria într-o explozie de bucurie că „Garabombo tocmai a apărut în Franţa“. Era vorba însă despre ediţia a doua, tradusă de Couffon şi scoasă de Editura Grasset, căci prima apăruse în 1972 purtând pe una dintre clapete unica fotografie a lui Garabombo, altă legendară căpetenie a revoltei din Anzi, iar pe coperta a IV-a, o recomandare a lui Alejo Carpentier.
Şi, totuşi, simţeam din scrisori că în spatele vedetei, căreia romanele îi aduceau o uriaşă faimă – din Franţa până în Brazilia, din Statele Unite până în Olanda, Marea Britanie, Turcia, Suedia, Portugalia, Finlanda sau Spania etc., etc., omul era împovărat de griji şi trăia destul de neaşezat la Paris. În 1975 –76, Scorza îmi trimitea scrisorile din 15, rue Jussieu, în ianuarie 1977, din 16, rue Gracieuse, din acelaşi arrondissment 5, în 79, din 5 Bul (sic!) Sebastopol. În plină glorie internaţională, scriitorul traversa o perioadă dramatică de frământări, de căutări, de neîmpliniri, de speranţe de întoarcere în Perú, minate de entuziasme pripite şi mari decepţii, dar şi, în ciuda tuturor greutăţilor, de creaţie intensă. Cel puţin aşa mi se destăinuia în 4 ianuarie 1977:
Dragă Angela,

Ce simpatică, urarea ta de Anul Nou (11) pentru care îţi mulţumesc şi ţi-o întorc din inimă. Mă bucur că graţie talentului şi prieteniei tale, Fermin devine, cum spui, vizibil (12) pentru cititorii români, şi regret că nu putem, aşa cum aş dori, să-l sărbătorim împreună. Trăiesc zile grele, o dată pentru că de-abia am scăpat de un divorţ dificil (13) (să existe un război mai rău decât războiul civil?), şi apoi, pentru că, din păcate, e posibil să izbucnească un război între Perú, Chile şi Ecuador, o dramă între fraţi, între popoare sărace, dorit, fireşte, de Marile Interese. Dă Doamne, să nu se întâmple nimic rău: uneori sunt optimist, alteori, pesimist. Cât despre urarea ta, Feliz libro nuevo!, sper ca peste câteva săptămâni să-ţi parvină – deodată – Călăreţul fără somn şi Cântecul lui Agapito Robles (Balada a patra). Între timp, m-am decis să încep Mormântul Fulgerului. Scriu un roman comic, care, asemenea tuturor celorlalte, este tragic şi alegoric: sunt mulţumit de ceea ce am scris.
Te iubeşte
Manuel Scorza

Într-adevăr, cărţile mi-au parvenit, trimise nu de Monte Ávila Editores, ci chiar de autor, împreună cu celebra fotografie publicată iniţial în revista Caretas, în care Scorza, apare călare, alături de Héctor Chacón alias Nictalopul, protagonistul din Bat tobele pentru Rancas.
În 1978, Scorza candidează în Perú la alegerile legislative pentru FOCEP (Frente Obrero Campesino Estudiantil y Popular – Frontul Muncitoresc Ţărănesc Studenţesc şi Popular), al cărui secretar naţional devine în anul următor, iar în 1980, vicepreşedinte. În 1979 candidează la Premiul Nobel pentru Literatură pe care până în ultimul moment speră că îl va câştiga. Laureatul va fi însă poetul grec Odysseus Elytis.
Descurajarea lui era, însă, destul de evidentă cu multe luni înainte de a se confrunta cu acest ultim eşec. Cel puţin aşa rezultă din scrisoarea din 7 mai 1979, de altfel, şi ultima pe care mi-a trimis-o:
Dragă Angela,

Fireşte că nimeni nu răspunde urărilor primite de Anul Nou abia în mai, dar uite, acum aşa se întâmplă. Şi cel mai rău este că port cu mine fotografia ta şi a lui Matei (14) prin multe ţări, mereu cu gândul să-ţi scriu o scrisoare lungă (şi să le arăt scriitorilor frumuseţea traducătoarei mele…), dar am avut nişte luni îngrozitoare. Mai întâi în Paris, apoi a urmat o călătorie (frumoasă, dar cruntă) în Mexic, dificultăţi în Venezuela, şi pe urmă în Perú, unde mă gândeam să mă reîntorc părăsind Europa. Mi-am lăsat apartamentul, am renunţat la postul de la École Normale fără să bănuiesc că mă voi lovi în Perú de atât de dure obstacole (despre care voi scrie cândva), încât m-am văzut silit să-mi schimb planurile şi să mă întorc în Europa. Nu mi-a fost uşor, pentru că, pe lângă asta, m-au mai scuturat şi vânturile unor mari furtuni spirituale. „Vântul care îndoaie copacii – spune Nietzsche – este invizibil“. Iar Keats: „Suntem regi în vise, cerşetori atunci când ne trezim“. Nu mi-a foslosit la nimic că am scris cea mai bună carte a mea – Mormântul Fulgerului – , care a apărut în martie în Mexic şi prea puţin proiectele altor romane. Din raţiuni prea lungi ca să le povestesc, a trebuit să-mi schimb de atunci de mai multe ori apartamentul, iar acum stau într-unul pe care mi l-a împrumutat Mercedes Sosa, marea cântăreaţă argentineană. Şi în toate apartamentele, stă aşezată fie pe o etajeră, fie deasupra unui şemineu, frumoasa fotografie a lui Matei arătându-se lumii, împreună cu tine, într-o aură de calm. Şi mereu cu gândul să scriu o scrisoare lungă, nemailăsându-mă să-mi fure timpul tot soiul de alte lucruri care, în fond, vor fi întotdeauna mai puţin importante decât prietenia. După scris mi te închipuiam altfel, acum însă, văzându-te, ştiu cum eşti. Mi s-a spus că traduci Călăreţul şi că, probabil, vei traduce şi celelalte romane. Numai de ţi-ar trimite (editorul n.n.) mai repede Mormântul Fulgerului. Dacă-mi parvin exemplarele pe care le-am cerut editurii Secolul XXI, din Mexic, îţi trimit eu unul, ca să-mi câştig în felul acesta iertarea pentru tăcerea prea lungă. În fond, ar fi putut fi oarecum ca în Călăreţ, unde se schimbă datele în calendar (15): să răspund la urarea de Anul Nou după ce Matei va fi ajuns deja universitar. Dar adevărul este că am avut, aşa cum spuneam, zile grele. Am început să scriu chiar şi o carte, Vara Neagră, după care mi-am dat seama că nu puteam exorciza fantasmele şi că cel mai bine era să încerc să scriu istoria halucinatului, a nebunului, a înţeleptului, ceea ce am şi făcut după aceea. Balada (16) s-a încheiat şi începe altă epocă. Vorbesc, bineînţeles, cifrat, în cuvinte pe care fără îndoială că numai eu le înţeleg, dar o fac pentru că dacă ţi-aş povesti ce spun acum, ar însemna să mă desfăşor pe lungimea unor cărţi şi, pe urmă, e şi frumos uneori să mângâi pielea misterului. În sfârşit, Angela, ce vreau să-ţi spun este că m-am bucurat foarte mult să te văd, să-l văd pe Matei, mă bucur la gândul că poate voi veni curând în România, că fotografia ta împodobeşte casele prin care bântui acum pribeag, aproape şi departe de lumina care te doreşte,
Manuel Scorza

La începutul lui 1983, scriitorul îşi va vedea apărut la Barcelona, la Plaza&Janés, romanul Dansul nemişcat. Tot în 1983, în decembrie, la Bucureşti avea să iasă de sub tipar Cântecul lui Agapito Robles, pe care însă, deşi îl aştepta demult cu nerăbdare, Scorza nu mai era la Paris să-l primească. În 27 noiembrie, un Boeing 747 care făcea cursa Paris-Bogota, se spulberase prăbuşindu-se cu un minut înainte de aterizare la 8 kilometri de aeroportul din Madrid şi îl înălţase, cu totul surprinzător, la ceruri. L-a mutat acolo definitiv – la o înălţime infinit mai mare decât cea pe care o sfidează Cerro de Pasco –, la o adresă necunoscută. L-a însoţit în teribilul zbor spre locul ceresc manuscrisul ultimului său roman – Adevărata Descoperire a Europei – la a cărui corectură, după spusele primei sale soţii, Lydia Scorza Hoyle, lucra. O copie lăsase însă, cândva, din prudenţă, şi acasă. Mă îndoiesc că acest roman a ajuns să vadă vreodată lumina tiparului, în vreun loc anume, pe pământ – după ştiinţa mea, nu. Mai curând înclin să cred că şade şi acum deschis pe genunchii autorului – nestingherit în frumoasa-i desăvârşire, sub aripa eternităţii.
Tot restul operei lui Manuel Scorza rămâne însă aici, cu noi. Rămâne poetul, rămâne romancierul: nu trebuie decât să-i citim. Şi să-i recitim.
Romancierul s-a impus aservindu-şi prestigiul, dar mai ales darurile poetului. Lui îi datorează plasticitatea, forţa limbajului şi imaginaţia exaltantă. Toate la un loc, împreună cu pasionalitatea disperată – tragică şi comică, deopotrivă –, cu inspiraţia debordantă, pe măsura vitalităţii sale, au contribuit la consolidarea unui stil auctorial foarte personal. Personajele sale sunt memorabile, la fel şi scrisul. Orice fragment, cât de mic, din opera sa – din orice roman, din orice pagină – îi poartă marca. Întreaga proză scorziană este construită pe un discurs revoltat, indiferent dacă printr-o şfichiuitoare ironie, prin expresii licenţioase, imprecaţii asurzitoare sau strigăte înăbuşite. Frazele lui se frământă şi se zvârcolesc, câte una se luptă parcă şi cu sine, cuvintele sunt incendiare, având însă deseori şi un halou de tăcere gravă pe care o iradiază, devenind astfel ele însele spectrale, încărcate de solemnitate şi tensiune, asemenea stindardelor de război scrutând încruntate orizontul în aşteptarea unei bătălii decisive; însângerate, zburlite, zgâlţâite parcă de rafalele vânturilor seculare, sunt făcute să îmbărbăteze, să reziste, să nu se închine: să rămână trainic înfipte în amintirea noastră cu tot cu crestele ameţitoare şi aerul rarefiat al Anzilor centrali peruani. Toate romanele lui Scorza vor arbora steagurile obştilor pe care locuitorii satelor risipite pe văile râurilor Chaupihuaranga şi Huallaga – Yanuahuanca, Chinche, Huarautambo, Yanacocha, Yanachanca, Cochabamba – le-au purtat, între 1950 şi 1962, în războaiele lor, împotriva invadatorilor şi opresorilor, locali şi transnaţionali, care i-au deposedat de pământuri. Antiimperialismul şi antiamericanismul scriitorului nu se putea valorifica altfel mai bine decât în susţinerea cauzei lor.
Dar să ne gândim puţin la lumea în care trăim: i-ar putea face, astăzi, vreun serviciu lui Manuel Scorza, perpetuării operei sale – în Perú sau oriunde în lumea globalizată –, antiimperialismul şi antiamericanismul? Dar stângismul? Chiar dacă nu acestea au distrus, în primul rând, memoria scriitorului, au şi ele, aş spune, negreşit, o contribuţie.

 

Note:
1. În Prolog la Fulgerul perpetuu, Omagiu de Jaime Guadalupe Bobadilla.
2.Vezi Dunia Gras, Manuel Scorza şi Internaţionalizarea Pieţei Literare latino-americane: de la Patronatul Cărţii Peruane la Organizaţia continentală a Festivalurilor Cărţii.
3. Idem.
4. Este vorba despre primul său roman, Bat tobele pentru Rancas.
5. Cecilia Scorza Hares, în Caretas, 15 februarie 2010.
6. Idem.
7. Adio lui Manuel Scorza, Insula Nr. 446/1984.
8, 9, 10. Scriitorul, după cum se va vedea, va da ulterior alte titluri romanelor sale: Garabombo Invizibilul, Călăreţul fără somn, Cântecul lui Agapito Robles
11. În spaniolă, joc de cuvinte: în loc de „Feliz Ano Nuevo!“, „Feliz Libro Nuevo !“ în tr. în loc de „An Nou fericit!“, „Carte nouă fericită!“
12. Scriitorul foloseşte prenumele eroului său, Garabombo, care în realitate se numeşte Fermin Espinoza, şi se referă la apariţia, la Bucureşti, în noiembrie 1976, a celui de al doilea roman al său, Garabombo Invizibilul.
13. Este vorba despre divorţul de a doua soţie, Cecilia Scorza Hare.
14. Fiul meu, atunci în vârstă de patru luni. Fotografia nu i-o trimisesem din cochetărie; era un mod de a-i spune de ce tăcusem atât în ultimul an.
15. Aluzie la capitolul 15, Decadenţa artei poştale din romanul Călăreţul fără somn.
16. M. Scorza foloseşte subtitlul de Baladă sau Cânt, sugerând că romanele sale cântă eroismul asemenea unor Chansons de gestes.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper