Londra lui Mr. Hyde

Un articol de Ştefan Bolea

Robert Louis Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, traducere de Carmen Chirculescu,  prefaţă de Ion Hobana, Editura Minerva, Bucureşti, 2004

„Every single one of us
the devil inside“ (INXS)

Prima întâlnire cu Hyde – pe care o regăsim în prezentarea pe care o face Enfield avocatului lui Jekyll, Utterson – este pregătită de descrierea sepulcrală a Londrei: „Stradă după stradă – cu toţi locuitorii ei dormind, stradă după stradă – fiecare luminată ca pentru o procesiune şi toate pustii precum o biserică şall lighted up as if for a procession and all as empty as a churchţ…“ (JH 23-26). Zugrăvirea hipnotică a marelui oraş care pare să se adâncească tot mai mult în sine, trecând de graniţa somnului REM, pregăteşte proiectarea unei scene de coşmar: „Dintr-odată văzui două siluete: una a unui bărbat scund care gonea orbeşte înspre est şi, cealaltă, a unei fetiţe de vreo opt sau zece ani, care alerga cât de repede putea de-a lungul unei străzi perpendiculare. Ei bine, domnule, la colţ cei doi s-au izbit unul de celălalt, după cum era de aşteptat; după aceea însă, a urmat partea detestabilă: omul acela a călcat liniştit în picioare trupul copilei, de parcă n-ar fi fost nimic şi a părăsit-o, apoi, trântită jos în stradă şi ţipând“ (JH 23-26).
Cine este acest bărbat misterios, indisolubil legat de respectabilul doctor Jekyll, care calcă în picioare un copil, de parcă ar zdrobi un gândac sau un guzgan?
Hyde este o combinaţie specială de
(a) ne-om („Nu arăta a om…“ – JH 23-26; „Omul ăsta mai că nu pare o fiinţă omenească“ – JH 43-44);
(b) demon („Parcă ar fi fost însuşi Satana“ – JH 23-26; Avea „pe obraz semnătura Satanei“ – JH 43-44);
(c) degenerat („Are ceva de troglodit“ JH 43-44; „Furie de maimuţă“ JH 54-55, 155-156).
Un an după ce maltratează fetiţa, o servitoare observă cum Hyde omoară în bătaie cu un baston un bătrân. „Domnul Hyde… îl doborî la pământ… În clipa următoare… se porni a-şi călca victima în picioare, abătând asupră-i o grindină de lovituri, sub care se auzeau oasele zdrobindu-se… (JH 54-55) Animalicul pare a fi trăsătura fundamentală a lui Hyde: el regresează în pre-umanitate, accesând violenţa, naturaleţea şi libertatea absolută a primatei. „Şi chiar şi azi un om păstrează din maimuţă mai mult ca o maimuţă oarecare“ (Nietzsche). Nu e de mirare că în versiunea din 1931 a filmului Dr. Jekyll and Mr. Hyde, regizată de Rouben Mamoulian, Hyde (interpretat de Fredric March) este înfăţişat printr-un ins care iese din sfera antropologică, asemănător unui cimpanzeu.
Primata reprezintă inferioritatea biologică a omului, la fel cum umbra este inferioritatea sa psihologică. Maimuţa, metaforă pentru un trecut lipsit de nobleţe, în care sufletul animalic era angajat în imediatul biologic şi terestru, este fiinţa umană adormită. Altfel spus, maimuţa simbolizează somnul spiritului uman dar şi aurora unei imediateţi biologice sau triumful absolut al pulsiunii (pulsiune care este atât de obturată şi de ponegrită de civilizaţia umană). În noaptea Se-ului, sufletul de animal este liber (acea libertate originară, anarhică şi lipsită de legităţi care nu coincide cu responsabilitatea) să experimenteze în toată plenitudinea principiul plăcerii. Hyde este o întrupare a funcţiei senzaţie extravertite, născută din „uscăciunea“ faustică a „unei vieţi de studiu“ şthe dryness of a life of studyţ (JH 132), reprimată de un tip de gândire intuitiv introvertit.
Trebuie remarcat că Londra este un adevărat personaj al nuvelei lui Stevenson. Londra lui Jack Spintecătorul, a flâneur-ului Dorian Gray („Nici nu-şi dădea seama încotro merge. Mai târziu şi-a adus aminte că a rătăcit pe nişte străduţe prost iluminate, pe lângă arcade părăginite, înfăşurate în umbre tenebroase, pe lângă case din care izbucnea răul“ – Dorian Gray), Londra lui Dracula („Sunt atât de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vârtejul şi în îmbulzeala omenească, să împărtăşesc viaţa, schimbările şi chiar moartea, tot ce fac şi simt ei“) este – în anii 1885-’95 – capitala lumii. Oraşul-etalon al Imperiului, „grandioasa capitală“, este în acelaşi timp atât axis mundi cât şi gura unui infern. „Dacă un copac creşte până la cer, rădăcinile lui ajung până în iad“, îl parafrazează Jung pe Nietzsche. Londra nu este numai metropola par excellence a modernităţii ci şi „a place of fear and darkness, a labyrinthine hell“ (Dryden). Această componentă plutonică o regăsim în descrierea călătoriei lui Utterson în Soho, în căutarea locuinţei lui Hyde:
„Se făcuse între timp aproape ora 9 dimineaţa şi se lăsa întâia ceaţă de toamnă. Un imens zăbranic cafeniu cuprindea cerul, dar vântul bătea necontenit şi punea pe fugă ceţurile năvălitoare astfel încât, pe când trăsura înainta agale din stradă în stradă, domnul Utterson îşi plimba ochii peste un număr uluitor de trepte şi tonuri de penumbră: aici domnea întunericul adânc de seară şdark like the back-end of eveningţ, luminat ca de o stranie vâlvoare; colo, pentru o clipă, ceaţa se spărgea pe de-a-ntregul şi o rază rătăcită de soare şa haggard shaft of daylightţ străpungea vârtejurile de abur. Sinistrul cartier Soho, înfăţişându-i-se în aceste apariţii schimbătoare, cu străzile-i noroioase şi trecătorii săi dubioşi, jerpeliţi, cu felinarele lui care nu se stinseră deloc sau fuseseră aprinse din nou pentru a combate această funerară invazie a beznei şmournful re-invasion of darknessţ, părea în ochii avocatului asemenea unui oraş născut dintr-un coşmar şsome city in a nightmareţ“ (JH 57-58).
Întâlnim hipnoticul „street to street“, care semnalează aceeaşi cădere în transă pe care am găsit-o în descrierea lui Enfield de la început. Lumina nu pare să disipeze nuanţele penumbrei; dimpotrivă razele „rătăcite de soare“ par să fie confiscate de dimineaţa întunecată, conturând o zi mai înfricoşătoare ca noaptea. Imanenţa nopţii în zi este, la fel ca imanenţa morţii în viaţă (Cioran), mai înfricoşătoare decât – oricât de terifianta – prezenţă astronomică a nopţii, care până la urmă va alterna cu ziua binefăcătoare. Dar atunci când noaptea se iveşte în inima zilei (aşa cum nimicul îşi face simţită prezenţa în nucleul fiinţei), lumina este iremediabil pătată, soarele este irevocabil întunecat şi dimineaţa va fi o personificare a stării de nigredo. Imaginea oraşului coşmaresc pare inspirată de The City of Dreadful Night, poemul lui James Thomson:
„The City is of Night; perchance of Death
But certainly of Night; for never there
Can come the lucid morning’s fragrant breath
After the dewy dawning’s cold grey air:
The moon and stars may shine with scorn or
The sun has never visited that city,
For it dissolveth in the daylight fair.
Dissolveth like a  of night away;
Though present in distempered gloom of thought
And deadly weariness of heart all day“.

Evident că cei doi autori britanici se referă la o noapte interioară, la „noaptea întunecată a sufletului“ şnoche oscuraţ a Sfântului Ioan al Crucii. Dar noaptea citadină sau mai degrabă „Oraşul Nopţii“ reprezintă realizarea geografică a nopţii personale, împlinirea spaţială a infernului individual. Londra este oraşul imanenţei morţii în viaţă, necropola fantomatică în care toţi suntem demoni în coşmarul cuiva sau „umbre pe pânza vremii“. Lumina este neagră în capitala Imperiului („The sun has never visited that city“), dimineţile aducând o duplicare a nopţii, o lumină întunecată mai înspăimântătoare ca bezna. Londra este unheimlich <stranie>, „tot ce trebuia să rămână secret, ascuns, dar s-a manifestat“ (Freud).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper