Liev Nikalaevici

Sunt invitată la Atena la o petrecere a românilor emigraţi din Chişinău. Cine a trecut printr-o asemenea experienţă ştie ce înseamnă să petreci bine. Nu există vorbă mai dulce decât cea a gospodinelor care te invită să le guşti mâncarea. Nu există mâncăruri mai savuroase. Nu există o bună dispoziţie mai totală decât cea a bărbaţilor care-ţi toarnă-n pahar. Şi, după un pahar, două, cântatul. Şi între cântece statul de vorbă pe îndelete, deschis, cu sufletul în palmă. Râsul şi plânsul.
În această atmosferă, deci, iată povestea Larisei. Căuta de lucru. Şi a văzut într-un ziar un anunţ. Cineva avea nevoie de o femeie la curăţenie. A dat telefon la numărul afişat. S-a înţeles cu cel care postase anunţul să se întâlnească peste câteva zile. Într-o joi, la ora 5 după-amiază. Larisa a ajuns la adresa indicată în anunţ. A primit-o un om în vârstă. Într-o încăpere uriaşă, cu pânze pe pereţi, cu pânze pe şevalete, cu pânze proptite pe duşumea, cu faţa la perete. Era atelierul unui pictor. Proprietarul, pictorul în persoană. De la intrare Larisa a remarcat pe peretele din faţă un tablou uriaş. I-au rămas ochii la el. Reprezenta un bătrân cu barba răvăşită. Cu ochii înecaţi parcă în lacrimi. Cu trupul masiv. Într-o cămaşă neagră, cu bentiţă la gât.
Pictorul i-a urmărit privirea. A lăsat-o să fixeze portretul. Şi văzând-o atât de absorbită, a întrebat-o: „Ştii dumneata cine este persoana din acest portret?“
„Bineînţeles, a spus Larisa. Şi cu vorba ei dulce, moldovenească, a adăugat: Este Liev Nikalaevici Talstoi“. Pictorul s-a aşezat pe-un scaun. Câteva minute n-a avut nici o reacţie. Apoi s-a ridicat, a început să se plimbe prin atelier şi să rostească cu vorba bubuitoare: „Jumătate din intelectualii acestei ţări au trecut prin acest atelier. Toţi studenţii mei la pictură. Pe toţi i-am întrebat. Nimeni n-a ştiut cine e în portret. Unul că e Sfântul Petru. Altul că e un călugăr de pe muntele Athos. Altul că e schivnicul care face minuni pe insula Evia. Cine eşti dumneata, femeie, de-l recunoşti pe Tolstoi dintr-o privire?“.
Au stat în după-amiaza aceea câteva ore de vorbă. După care pictorul a decis: „Aici, în casa asta, dumneata nu vei pune mâna pe mătură. Să-mi facă curăţenie voi găsi pe altcineva. Dumneata vei veni o dată pe săptămână, joia, câteva ore, să stăm de vorbă. Te voi plăti regeşte. Fiindcă nevoia mea cea mare, ucigătoare, asta este de fapt. N-am cu cine să stau de vorbă. Să mă înţeleagă ce spun. Să mă intereseze ce-mi spune. Mie din asta mi se va trage sfârşitul. Vino aşadar, eu te voi plăti pentru bunăvoinţă. Vino să vorbim despre cultură. Şi despre artă. Şi despre cât e lumea asta de mare şi de frumoasă, dacă o înţelegi“.
Şi aşa s-a dus câţiva ani Larisa, în fiecare joi, la bătrânul pictor. Care a intrat într-o zi fericit în mormânt, fiindcă avusese în ultimii lui ani pe cineva cu care să poată să stea de vorbă. Să-şi aline astfel singurătatea intelectuală, o formă de singurătate mai rea, poate, decât multe altele, nici ele uşoare.
De la Larisa a aflat pictorul că ea, de fapt, nu era femeie de serviciu, ci profesoară de literatură. Şi traducătoare. Dar că plecase din ţara ei fiindcă avea trei copiii. Pe care cu un salariu de profesor nu şi-i putea creşte. Aşa cum nu reuşiseră nici Ana, nici Galina şi nici Olga, comesenele noastre de la petrecerea emigranţilor de la Chişinău. Care nu avuseseră însă norocul Larisei, să întâlnească un pictor chinuit de lipsa comunicării intelectuale. Fiindcă, dacă l-ar fi întâlnit, pe „Liev Nikalaevici“ l-ar fi recunoscut şi ele. Şi ele îi ştiau chipul şi opera. Olga era medic de profesie. Galina studiase pedagogia la Universitatea din Chişinău. Ana fusese director de poştă. În emigraţie Olga avea grijă de o bătrână şi cea mai mare dorinţă a ei era să nu cumva să dea „babuşca“ ortul popii şi să rămână ea fără salariu. Galina făcea gospodăria într-o casă cu trei copii, în timp ce copiii ei erau crescuţi de rudele de la Bălţi. Iar Ana spăla scările pe la blocuri pentru un salariu de câteva sute de euro. Da, mi-au comunicat ele cu mândrie, dar erau euro. Şi ele munceau într-o ţară a Uniunii Europene unde, oricât ar fi fost situaţia de jalnică, oricât ar fi fost criza de adâncă, oricum, se câştiga mai bine decât în ţara lor. Aşa că unica lor dorinţă, la masa la care se turna în pahare, se cânta, se râdea şi se plângea în Atena, era ca Republica Moldova să fie la un moment dat acceptată în Uniunea Europeană.
Am stat şi i-am ascultat. Am stat şi-am ciocnit pahare cântând de inimă albastră. Până când, la un moment dat, n-am mai înţeles dacă mi se învârte capul doar de la băutură. Uriaşul paradox de care se pare că nimeni nu se sesiza a fost pus în cuvinte de un cercetător ştiinţific din Chişinău. Care încerca şi el să se încropească prin diasporă. Accepta aşadar pe ici, pe colo servicii infecte, cu plata pe sponci, deşi el era doctor în ştiinţe şi autor de studii. „Ce dracu’ de uniune e asta, se întreba el, dacă la aceeaşi prestaţie eşti plătit diferit într-o parte şi-n alta? Cine cu cine s-a unit şi de ce, dacă un medic e plătit în Grecia cu câteva sute de euro şi în Germania cu câteva mii, dacă nu chiar cu câteva zeci de mii? La ce fel de uniune visaţi voi, dacă în cadrul ei, la aceeaşi muncă, salariile nu se unesc? Vreţi adică să intraţi într-o «uniune» în care oricum în ţara voastră nu veţi fi mai bine plătiţi, deci va trebui s-o părăsiţi, nu pentru Grecia, care, deşi e în «uniune», e la sapă de lemn şi…“.
Vorbea singur la capăt de masă. Cei din preajma lui au refuzat să-l asculte. L-au implorat să tacă, să nu strice cheful. Dar el s-a înverşunat, aşa că l-au scos afară, la aer. „Ştii, mi-a spus Larisa, care stătea lângă mine, el, de când e pe-aici, vai de capul lui, fără lucru, fără nevastă şi fără copiii, a cam început s-o ia la măsea“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper