Liberalismul francez şi mesianismul rusesc în viziunea antiutopistă a lui Emil Cioran

Horia PÃtraŞcu

O imensă confuzie ce se face în cazul lui Cioran, chiar de către cei mai reputaţi exegeţi ai săi, este catalogarea perioadei sale „legionare“, „militante“, a Schimbării la faţă a României ca fiind o „rătăcire utopică“, o abatere de la luciditate şi o convertire mistico-politică la o mişcare extremistă ce orbise în epocă mai mulţi intelectuali de marcă. Or, Schimbarea la faţă a României este o carte proclamată de către autorul însuşi antiutopistă, realistă, care încearcă să stabilească României un viitor istoric în nişte termeni moderaţi, marea transfigurare a culturii române fiind una slabă, de la o cultură mică şi anistorică, la o cultură intermediară, istorică, dar încă modestă, comparabilă cu ţări precum Italia, Spania, Portugalia. În afara acestui fapt însă dacă analizăm motivele care au dus la pretinsa rătăcire utopică din anii tinereţii legionare vom vedea că ele sunt de departe antiutopice, mai precis că adeziunea lui Cioran la o mişcare extremistă, antidemocratică se datorează respingerii democraţiei ca o utopie „mortală“, ce ar îmbolnăvi poporul român, ce l-ar scoate complet din jocurile istoriei, ca pe o iluzie aflată în contradicţie cu datele fundamentale ale fiinţei sale. În analiza pe care o face poporului român arată toate motivele pentru care un om lucid trebuie să reziste atât fascinaţiei utopiei liberale, democratice, occidentale, cât şi fascinaţiei pe care o poate exercita utopia realizării unei culturi mari în spaţiul acestei ţări, singura poziţie la care ar fi îndreptăţită să râvnească fiind aceea a unei culturi intermediare.
Iată analiza idealului democratic realizată în textul care deschide Istorie şi utopie, intitulat „Despre două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten de departe“. Dacă există un instinct al libertăţii, acesta este exclusiv un instinct al libertăţii mele, celuilalt nu i-o conced decât în urma unor eforturi epuizante. De aceea liberalismul şi regimul parlamentar sunt „sfidări la adresa instinctelor umane“, o stare de „miraculoasă excepţie“, a cărei sursă nu este alta decât moleşirea, slăbirea instinctului vieţii, debilitatea. Respingerea utopiei democratice Cioran o face în numele vechiului său principiu, în virtutea vitalismului său fundamental, pe scurt în numele Vieţii: „…sistemele ce vroiau să-l elimine (regimul parlamentar, n.m.) spre a-i lua locul îmi păreau admirabile fără excepţie, armonizate cu mişcarea Vieţii, divinitatea mea din vremea aceea.“ (Istorie şi utopie, Humanitas, 1992, pp. 7-8). Utopia democraţiei este o iluzie a lui Mara, zeul morţii, o utopie care vrea să ne adoarmă şi să ne suprime instinctele vitale prin seducţii şi farmece irezistibil de moleşitoare. Ca să crezi în democraţie, tânăr fiind, trebuie să fii şi bolnav de moarte, pe scurt să fii lipsit de „resurse biologice“, „sleit“, „decrepit precoce“, „fruct al unei flăcări stinse, al unui dezechilibru – provocat nu de prea multă, ci de prea puţină energie.“ (p. 8) Un om tânăr şi sănătos este, în conformitate cu „principiile umane“, „fascinat de toate extremismele“. În rest, democraţia este o invenţie a oamenilor bătrâni şi a civilizaţiilor epuizate, din care focul vieţii abia mai arde mocnit. Fanatismul la tinereţe este semn de „normalitate“ psihică şi spirituală chiar dacă este, prin natura sa, distructiv şi criminal. În mod total diferit de interpretarea curentă, convertirea la democraţie, şi nu episodul fanatic legionar, este, conform lui Cioran, rezultatul unei „dereglări lăuntrice“:  boala sau îmbătrânirea. Au existat desigur, scrie Cioran, şi anumite frământări care l-au muncit şi care explică „reorientarea“ sa (termenul îi aparţine!), probabil dintre acelea mult discutate: căderea în dizgraţie a extremismului de dreapta, vânătoarea de vrăjitoare naziste şi legionare, încercarea de a se instala ca autor credibil într-o ţară democratică, Franţa. Dar „orice frământări m-ar fi muncit, ele n-au fost nici pe departe singura cauză a reorientării mele; a contribuit în mare măsură un fenomen mai natural şi mai întristător, vârsta, cu simptomele ei ce nu pot să înşele: începeam să dau tot mai multe semne de toleranţă, prevestitoare, mi se părea, a vreunei dereglări lăuntrice – o boală probabil de nelecuit. (…) Pe măsură ce energia mă părăsea, mi se accentua pornirea către toleranţă. În mod vădit, nu mai eram tânăr: celălalt mi se părea posibil, ba chiar real.“ După Cioran ca să fii un sincer democrat, trebuie să fii un om sfârşit. (I&U, p. 11)
În concordanţă cu vârsta sau starea sa de decădere, Cioran se stabileşte în Franţa, o ţară obosită, decăzută, sceptică până la indecenţă, atinsă până în măduva oaselor de viciul toleranţei şi al indiferenţei, care foloseşte ideea şi idealul libertăţii ca justificare sublimă a moleşirii şi decăderii ei, la fel cum o ţară tânără şi plină de o „vitalitate morbidă“ precum Rusia foloseşte idealul marxist pentru a-şi justifica supremaţia. Ravagiile produse de această utopie realizată în Estul Europei culminează cu nenorocirea de a permite societăţii franceze – liberală, burgheză, decăzută, devitalizată, decrepită şi profund imorală, să se considere „cel mai bun“ dintre toate relele posibile:  „Cine putea să ghicească, în veacul trecut, că noua societate – prin viciile şi nedreptăţile ei – avea să-i permită celei vechi să supravieţuiască şi chiar să se consolideze, că posibilul, devenit realitate, avea s-alerge-n ajutorul vechiului?“ (I&U, p. 17)
Parte pozitivă a neantului său, epifenomen al vidului, al lipsei de temei – libertatea este deopotrivă viciul şi virtutea societăţii burgheze occidentale, ea izvorăşte din agonia unui „corp social bolnav“ care permite un ultim suprem rafinament al omului. Libertatea este o eflorescenţă a bolii, o floare a răului ce a atins rădăcinile vieţii unui muribund, scurt moment de extaz al unei societăţi îndelung agonizante. Libertatea nu a fost prevăzută în rosturile fiinţei umane şi de aceea fiinţa raţională nu caută decât să o trădeze ori de câte ori îi este dat să o întâlnească într-un scurt moment, el însuşi nenatural, cum este cel al societăţii occidentale burgheze. Deoarece starea de libertate nu este decât un accident de scurtă durată şi, pe de altă parte, dacă nu este chiar iremediabil pierdută, Cioran profeţeşte ca şi societatea occidentală să fie cât de curând cuprinsă de apocalipsa utopiei marxiste, pe urmele Răsăritului Europei care îşi construieşte imperiile pe baza „unor înalte principii mincinoase“ preluate de la un Occident care a ezitat să le pună în practică. Mai mult decât atât, în stare de libertate – oamenii devin nişte „larve“, larvele produse de putreziciunea Occidentului: „aceşti afacerişti, aceşti băcani, aceşti intriganţi cu privirile goale şi cu surâsuri veştede, pe care-i întâlneşti peste tot, în Italia şi în Franţa, în Anglia ca şi-n Germania?“ (I&U. p, 22)
Fanatismul şi imperialismul rusesc devin, în contrast cu utopia flască a libertăţii occidentale, simptomele unei boli vitale. Dimpotrivă, societatea franceză, lipsită de iluzii, de credinţe, de alte idealuri şi de idoli în afara desfrânatei zeiţe a Libertăţii căreia i se închină blasfemiind-o, suferă de o boală mortală, – deopotrivă generată de moarte şi generatoare de moarte. Societăţile tinere suferă de boli vitale, produse de un exces de viaţă, de un dernajament sau dezechilibru benefic, vital, în vreme ce societăţile bătrâne suferă de boli mortale, degenerescente, utopia libertăţii fiind un produs, dacă nu însuşi numele acestei stări morbide. Altfel, în cadrul societăţilor vitale, omul vrea să se pună în slujba unui tiran, a unui idol sau a unui ideal, fie vrea să-şi impună el însuşi tirania şi idealurile. De cele mai multe ori însă nu se supune decât pentru a supune, nu acceptă suzeranitatea decât pentru a putea pune la rândul lui stăpânire, nu se închină unui ideal decât pentru a-i face pe ceilalţi să i se închine.
Ce să alegi între două boli, fie că una se numeşte vitală, iar cealaltă mortală? Aici îşi face loc concepţia lui Cioran privitoare la virtuţile terapeutice ale antiutopismului. Antiutopistul constată şi analizează, cu sânge rece, în mod obiectiv, avantajele şi dezavantajele, benefiicile şi deficienţele, cauzele şi consecinţele fiecărei boli în parte, fiecărei suferinţe, fiecărei utopii. Medicul lucid nu poate alege în mod serios nici una dintre cele două boli, nici unul dintre cele două rele. Analiza lor atentă îl face însă, precum pe vechii sceptici, să se sustragă atracţiei ambelor, să se situeze deasupra lor, să le transceandă. Minuţiozitatea observării celor două părţi aparent opuse produce un salt calitativ: „medicul“ antiutopist obţine o stare de sănătate în urma descrierii şi conştientizării celor două boli posibile aşa cum altădată scepticul obţinea ataraxia în urma analizării şi respingerii egale a celor două teze contradictorii. Nu e uşor însă pentru omul lucid să obţină o stare de linişte sufletească în urma acestei metode. Dimpotrivă, în primă instanţă instinctele se răzbună, derutate de sustragerea oricărui obiect asupra căruia să se exercite. Cu toate astea, înfruntându-le în continuare şi opunându-li-te poţi atinge „extazul nehotărârii“, „ultima treaptă a stingerii.“ Vechea preocupare a lui Emil Cioran: descoperirea modurilor de obţinere a extazului se menţine şi în perioada franceză de creaţie, scepticismul său fiind unul terapeutic, mai precis un scepticism extatic. Termenii folosiţi de Cioran aparţin registrului medical: „Ca să cunosc eu însumi fondul gândirii mele asupra celui mai mărunt lucru, ca să mă pronunţ nu doar asupra unei probleme, ci chiar asupra unui nimic, trebuie să lupt cu viciul major al spiritului meu, cu tendinţa de a îmbrăţişa toate cauzele disociindu-mă de ele, în acelaşi timp, asemenea unui virus omniprezent sfâşiat între dorinţă şi silă, agent nefast şi inofensiv, nerăbdător şi indiferent deopotrivă, şovăind între diferite flageluri fără să adopte vreunul şi să se specializeze în el, trecând de la unul la altul fără preferinţe şi fără eficacitate, expert în lucrul de mântuială, mesager şi sabotor al incurabilului, trădător al tuturor bolilor, fie ale celorlalţi, fie ale sale.“ (sbl. mele) (I&U, pp. 24-25) Starea de sănătate se obţine în urma analizei implicate şi deopotrivă detaşate a celor două tipuri de boli fundamentale ale fiinţei umane: boala vitală şi boala mortală (cu sintagma lui Kierkegaard), fiecare cu utopia sa specifică – a binelui comun în dauna libertăţii individuale, respectiv a libertăţii totale, necruţătoare cu binele celuilalt. Dacă înţelepciunea este o „boală a popoarelor bătrâne, sătule de ele însele şi parcă încântate să miroasă a muced“ (I.&U., p. 28), aşa cum este de exemplu Elveţia, nebunia popoarelor tinere, impetuoase şi vii nu este mai puţin bolnavă, chiar dacă situată la celălalt pol al monstruozităţii.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper