Jurnalul „piteştean“ al lui Perpessicius

Un articol de THEODOR CODREANU

Teodor Tihan, Pretext cehovian. Un jurnal inedit marca Perpessicius, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014

 

O personalitate enigmatică a culturii româneşti este Perpessicius (1891-1971), deşi istoria literară nu lasă deloc o asemenea imagine, primând cea a unui critic literar, poet şi editor necontroversat, a cărui contribuţie fundamentală la editarea operei lui Eminescu rămâne fapta lui culturală cea mai temeinică şi mai cunoscută. Bucureşteanul, descins din Brăila, rezident în strada Eminescu, nr. 122 (providenţială coincidenţă!), şi-a înfrăţit de timpuriu propriul destin cu acela al lui Eminescu. Dacă pe altarul patriei, în timpul Primului Război Mondial, şi-a lăsat jertfă un braţ (retezat de la cot), pe cel al eminescologiei – vederea, transformând astfel exigenţa editorială în instrument şi unitate de măsură a profesiei editologice. Conştiinţa identităţii lui spirituale eminesciene este oglindită, cum remarca Mircea Vulcănescu, şi în pseudonimul pe care şi l-a ales: perpessicius înseamnă „încercatul“. Or, conceptul de încercare este fundamental în gândirea eminesciană, definind, alături de arheu, esenţa Fiinţei umane. Fac această apropiere pentru întâia oară, ajutat de soluţia etimologică a lui Mircea Vulcănescu. Iar, mai departe, numele lui Perpessicius a devenit substantiv comun, perpessicius definind unitatea de măsură a capacităţii de a edita texte cu maximă dificultate, totodată, „monetă“ a jertfei, cum ne avertizează dicţionarele specializate. Iar jertfa adevărată nu stă la vedere, încât olimpianul estet, atât de generos în critica literară, ascunde o viaţă cu abisuri labirintice, chiar tragice, precum experienţa erotică din 1926, rămasă necunoscută istoriei literare şi scoasă în evidenţă, întâia oară, de un spirit confin, poetul, traducătorul şi eseistul C.D. Zeletin, în nr. 49/2001 al revistei România literară.
Perpessicius s-a căsătorit de timpuriu, la 23 de ani (1914), cu o colegă de facultate, Alice Paleologu, având un fiu, Dumitru D. Panaitescu (1915-1983), şi el o personalitate cunoscută ca italienist, eseist, editolog şi traducător. Căsătoria aceasta s-a dovedit a fi prea grăbită, dacă nu de-a dreptul nereuşită, cel puţin din punctul său de vedere. Aşa se face că la 34 de ani se îndrăgosteşte, întâlnind-o la Biblioteca Academiei pe Yvoria (Viorica Secoşanu), o tânără frumoasă şi sensibilă, care, peste un an, află că iubitul ei este căsătorit şi are un copil de 10 ani. Nu suportă drama sufletească şi, într-o noapte, îşi dă foc într-un cavou din Cimitirul Bellu, agonizând în chinuri cumplite până în seara următoare, când a murit. Perpessicius a fost profund zguduit. Din acel an, 1926, istoria literară, observă Ioana Pîrvulescu (Jurnalul lui Perpessicius – Necunoscutul din strada Eminescu, în România literară, nr. 50/ 2001), n-a reţinut decât evenimentul fericit, debutul editorial în poezie cu volumul Scut şi targă, primit de critică elogios. Din această iubire tragică s-a născut proiectul romanului Amor academic, rămas nerealizat, ca şi Fatma sau focul de paie. Faţa ascunsă a vieţii lui Perpessicius s-a consumat în tăcere, răzbătând câte ceva în notele de jurnal din anii 1927-1935, 1940-1943 şi în alte două carnete din anii ’50, din care D.D. Panaitescu a publicat fragmente cenzurate, cum ar fi comentariul despre poezia lui Ion Barbu, 1940, închinată lui Hitler, şi considerată atât de reuşită de Perpessicius, încât, zice el ironic, dacă Führerul ar cunoaşte-o ne-ar da Ardealul înapoi! (Perpessicius, Jurnal (însemnările anului 1940), în Manuscriptum, nr. 1, 1975, p. 114) Comentând dezvăluirile lui C.D. Zeletin din România literară, privitoare la existenţa jurnalelor lui Perpessicius, Ioana Pîrvulescu, avertizează: „Nu ştiu cine se ocupă de manuscrisele rămase de la Perpessicius, după moartea profesorului D.D. Panaitescu. Dar nu e nici o îndoială că e timpul ca jurnalul său – pe care lumea noastră literară îl ignoră cu seninătate – să fie publicat“.
Şi iată că un istoric şi critic literar, clujeanul Teodor Tihan, care a fost în relaţie epistolară cu D.D. Panaitescu, a avut şansa, pe când încă mai trăia eseistul, să intre în posesia unui astfel de jurnal, fiindcă este vorba de mai multe, destule pagini fiind făcute dispărute din varii motive (unele, amintind de cazul Rebreanu, altele – fiindcă erau primejdioase, politic vorbind, pentru viaţa criticului). Apropierea dintre familiile lui T. Tihan şi D.D. Panaitescu s-a produs în urma publicării, în Steaua, a unui studiu despre critica literară a lui Perpessicius (1970). Cu intermitenţe, legătura s-a păstrat până la moartea acestuia, în 1983. T. Tihan a avut acces la manuscrisele lui Perpessicius şi datorită proiectului său de a elabora o teză de doctorat despre marele critic. Între manuscrise, a găsit şi un caiet de vreo 60 de file, cu un inedit Jurnal silvestru, datând din 1950 şi având imprimat pe copertă chipul lui Cehov, alegere nu întâmplătoare, însemnările trimiţând chiar la un Pretext cehovian, titlu prin care s-a născut cartea recentă a d-lui Tihan Pretext cehovian. Un jurnal inedit marca Perpessicius (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014). Jurnalul acesta a fost redactat la Piteşti, în august 1950, când criticul şi-a petrecut concediul, împreună cu familia, în Trivale, asumându-şi şi misiunea de a face corectura la volumul V din Operele lui Eminescu. Cu un sentiment vădit înstrăinat faţă de Alice şi de copil, Perpessicius îşi concentrează atenţia asupra lui Eminescu şi asupra scrierii unei proze jurnaliere izvodite dintr-o nouă experienţă erotică, consumată tot între arhivele de la Academia Română, iubire născută cu şase luni în urmă, protagonista fiind o suceveancă pe nume Elena, cercetătoare la Biblioteca Academiei, care, între altele, se documenta în vederea scrierii unui roman istoric.
Perpessicius debutase ca prozator cu o schiţă, un fel de replică la un volum al lui Emil Gârleanu, Omida. Din lumea celor care se târăsc, proză apărută în 1911, în publicaţia brăileană Flori de câmp, sub pseudonimul Victor Pribeagu. Nici acest pseudonim nu fusese ales la întâmplare, marcând, în definitiv, o viaţă de pribegie şi de jertfă, conturată definitiv sub pseudonimul consacrării. În „rătăcirile“ sale sentimentale, Perpessicius a vrut să se ascundă cu discreţie, cruţându-şi familia, în acelaşi timp. Rana episodului Yvoria se cicatrizase, după aproape un sfert de veac, însă destinul i-a adus-o în cale pe Chérisson, în pragul vârstei sexagenare. De astă dată, comparativ cu povestea tragică a Yvoriei, cel aflat în criză profundă pare să fie Perpessicius, sentiment augmentat de depărtarea de Bucureşti, dar şi de faptul că Chérisson, devenită personaj sub acest nume, avea deja o relaţie menită să complice lucrurile. Dacă cele două proiecte de roman au rămas in nuce, de astă dată conjunctura concediului de la Piteşti îl determină să aştearnă în caietul cehovian povestea iubirii târzii, subtil reflex estet al „complexului Lear“, pe care, între cei iluştri, îl trăise şi Goethe. În schimb, Perpessicius se descoperă în varianta ficţională a lui Cehov, din Doamna cu căţelul, Salonul nr. 6 sau din Casa cu mezanin.
Ne întrebăm de ce T. Tihan a ales această modalitate de a restitui Jurnalul silvestru al lui Perpessicius, nerecurgând la o ediţie obişnuită, ci la o exegeză. Primul răspuns ar fi că textul, în puţinătatea lui, greu de descifrat, cu lecţiuni incerte (consecinţă a infirmităţii din 1916 a autorului, când a trebuit să „reînveţe“ scrisul, exersând cu mâna stângă), n-ar fi permis decât o broşură, în care notele critice ar fi prevalat în raport cu textul. Calea aleasă e şi originală, şi în spiritul criticii lui Perpessicius, încât se poate spune că autorul Menţiunilor critice şi-a găsit un exeget ideal, analist subtil, producător de nuanţe comparatistice, în care intertextualitatea cehoviană se amplifică, în capitolul al X-lea, cu o reverberaţie din proza lui Thomas Mann din 1898-1899, Dulapul de haine, având subtitlul O poveste plină de enigme. Am invocat, mai sus, şi „complexul Lear“, când, la senectute, individul uman vrea să se ştie iubit, să i se facă declaraţii de dragoste, ca în tragedia shakespeariană, tăcerea Cordeliei fiind luată drept absenţă a dragostei. Coroborând dragostea târzie a lui Perpessicius şi cu „pretextul cehovian“, putem să înaintăm către o tipică iubire mediată livresc, ca în analizele profunde ale lui René Girard. Numai că rafinatul estet Perpessicius este conştient de asemenea capcane psihodramatice şi scrutează melancolic-ironic propriile trăiri, ca şi pe ale Elenei-Chérisson, încât, observă T. Tihan, el nu realizează simple note de jurnal, ci construieşte o adevărată proză sub tehnică diaristică: există „toate motivele să credem că acest Pretext cehovian este mai mult decât un simplu jurnal de vacanţă. Căci, pornind de la o realitate palpabilă, criticul ne pune, de fapt, în faţa unei ample povestiri în care se impune însuşi ca protagonist“ (p. 22). Iubirea acestui protagonist este vie, dincolo de vreun capriciu livresc, încât dorinţa mediată cehovian are, totodată, substanţialitatea celei verticale din manuscrisele eminesciene la care tocmai trudea cu gândul la Chérisson: „Ne despart nu numai zecile de kilometri dintre noi, nici numai anii sau biografiile, dar, totul. Singur, în inima pădurii, cu o filă de hârtie albă în faţă şi cu o cerneală coclită (de Piteşti) reeditez epigraful din capul acestor rânduri: Chérisson, unde eşti – ?, căci la nimic nu pot gândi decât la tine şi e singurul rost al acestor însemnări…“ Situaţia ingrată în care se găsea „tomnatecul“ îndrăgostit este astfel comentată de T. Tihan: „chiar dacă sufleteşte va fi fost dispus să reacţioneze ca un tânăr, trecuse totuşi binişor, în 1950, de acel mijloc al vieţii despre care vorbise cândva şi Dante în capodopera sa, ca să nu-şi dea până la urmă seama că la cei aproape şaizeci de ani, câţi avea în acel moment, nu putea să fie un competitor real la inima unei femei care n-avea, se pare, nici jumătate din vârsta sa. Ca să nu mai spunem că eforturile acestui cam tomnatec îndrăgostit aveau puţine şanse de reuşită cât timp fiinţa adorată mai era şi gardată de un om (probabil amant) care ţinea să n-o scape din ochi!“ (p. 19). Totuşi, după trei ani dragostea aceasta, ascunsă cu discreţie, încă nu se stinsese, de vreme ce Chérisson citeşte jurnalul şi face adnotări pe text, încercând să corijeze unele gânduri ale îndrăgostitului. Cei doi erau buni cunoscători ai operei lui Cehov şi tânăra îi impută prea ostentativa asimilare a iubirii lor cu una cehoviană. Reproşează criticului că n-ar trebui să se creadă un Trigorin.
Cadrul silvestru în care-şi petrecea complicatul concediu este schiţat astfel în jurnalul ce se configurează şi ca o adresare directă, epistolară: „Deocamdată, voiam numai să-ţi anunţ începutul acestui jurnal, şi topografia sălii de lectură. Pavilionul îl bănuieşti: e habitual tuturor pădurilor. În dreapta jos e şoseaua din Trivale, în faţă un trunchi de arbor retezat, pe care m-aşez când mă prăjesc la soare, în stânga urcă pădurea până la pajiştea din deal, poiană minunată, unde, pe vremuri se făcea nu ştiu ce târg. Bradul s-a încins şi răşina îmi aminteşte de mănăstirile pe unde voi rătăci în curând, spre marea mea disperare, în compania unor gânduri ce nu vor fi ale mele“. „Fericirea“ îi este permisă câtă vreme poate sta de vorbă cu ea, scriindu-i şi nişte versuri şoptite, în consonanţă cu natura din jur care o înlocuieşte: „Le şoptesc vântului sau înserării, ca atunci, ştii, întâia oară, şi te reconstitui întreagă şi naturală, tu scumpa şi abstracta mea fantasmă“. Poezia este reprodusă pe o contrapagină şi cuprinde şase terţine (semidanteşti/eminesciene?). Poetul de altădată redivivus: „Tu, mică Cleopatră,/ Cu inima de piatră/ Şi ochii de Bengal;// Aş pune să ne ardă/ Pe-un rug imens de nardă/ De-aş fi Sardanapal:// Poate-o putea lignitul/ Să-nduplece granitul/ În care te-ai zidit:// Poate-o putea pojarul/ Să mistuie amarul/ Cu care m-ai nutrit!// Dar nu e timp de vise./ Sentinţele-s înscrise/ Adânc în ochii tăi;// Nici eu nu-s din Ninive/ Şi-al tău amor fictiv e/ Şi oamenii sunt răi“.
Jurnalul îşi conservă tenta narativă, având ca laitmotiv întrebarea din finalul Casei cu mezanin a lui Cehov: „Unde eşti Misius?“, replica pictorului îndrăgostit de adolescenta întâlnită în casa unde fusese invitat ca oaspete. O nostalgie paradiziacă de felul zăpezilor villoneşti, observă T. Tihan (p. 43). Se pare că în una din zile a trebuit să se întoarcă la Bucureşti sub pretextul întâlnirii cu traducătorul lui Puşkin (Evgheni Oneghin), Ion Buzdugan, de la Chişinău. A vrut să se întâlnească şi cu Chérisson, dar custoda de la Biblioteca Academiei n-a fost de găsit, spre disperarea îndrăgostitului. Motivul întoarcerii la Bucureşti nu fusese, totuşi, unul inventat, fiindcă, observă T. Tihan, peste ani, traducerea lui Ion Buzdugan va apărea, cu o prefaţă generoasă a lui Perpessicius (pp. 48-49 ). Fantasma femeii îl însoţeşte pretutindeni: „Singur, printre columnele înalţilor arbori, pe sub bolta nesfârşită a pădurii, cu tine (subl. lui T. Tihan, n.n.), până în parcul de jos. Mă odihnesc pe-o bancă şi pe nisipul de la picioare te gravez în frumoase capitole: CHÉ RI SSON. Îmi zic: voi trece mâine să văd dacă persişti. Dar a doua zi era duminică şi desigur oaspeţii de duminică ai parcurilor n-avea să te cruţe. N-am mai trecut. Pentru mine, numele tău e indelebil“.
Ştie că-şi va începe şi ea concediul şi că, probabil, Ion al ei o va urma. O asigură că nu e gelos, deşi acela i-a impus să curme „colocviile noastre“: „Gelos nu. Trist, de bună seamă. Dar nu e vina dtale“. Se amuză, în schimb, de pregătirile în vederea sărbătoririi zilei de 23 august. Pe aleile din parc, îi vede exersând pe soldaţi, cântând versuri cu „lumina de la răsărit“. Sau comentează o traducere cu articole de teorie şi critică literară din Gorki, în care cenzura nu observase că un text despre Puşkin al autorului Mamei contrazicea aberaţiile despre literatura proletcultistă, text pe care-l comentează cu satisfacţie (pp. 58-61). Ironizează şi cartea lui M. Ermilov despre Cehov, interesantă ca informaţie, dar partizană ideologic şi cu profeţia aberantă că autorul Pescăruşului a prevăzut venirea luminoasă a bolşevismului (pp. 65-66). După cum, în alte pagini, nu scapă prilejul de a ironiza intervenţiile de ideologie culturală bolşevică de la radio ale „tov. Novicov“ (pp. 135-136). Se-ntoarce, lucid, apoi, la iubirea pentru Chérisson: „Îmi dau seama că e absurd să te doresc aşa cum te doresc, când eşti atât de departe cu gândurile tale toate – dar, cazna iubirii nu se discută. A fost un blestem că te-am întâlnit, dar blestemul acesta mi-i binecuvântat“. Criticul devenit personaj se comportă ca eroul cehovian Gurov, cel care „aflat la odihnă la Ialta n-o scapă o clipă din ochi pe blonda, în urma căreia «alerga un şpiţ alb», nici criticul nostru nu pare a fi mai prejos, cât timp se lasă prins de amintirea femeii pe care o iubea“ (p. 84). „Mimetismul“ cehovian este, totuşi, o capcană, fiindcă, aşa cum observă
T. Tihan, „marca Perpessicius“ se conturează dincolo de paralelismul cu personajele scriitorului rus: protagonistul jurnalului, „chiar dacă suferă şi el de pe urma aceloraşi defecte sau infirmităţi sufleteşti, regăseşte în el puterea de a se înscrie, până la urmă, pe un alt traiect. Şi care nu poate fi, în nici un caz, al omului obişnuit, decis să rămână în ciclul oarbei deveniri întru devenire, despre care vorbise mai demult Constantin Noica“ (p. 86). Comparatismul de diferenţiere continuă astfel: „dacă Gurov are abia după un timp revelaţia că se află în pragul unei neaşteptate îmbătrâniri, autorul acestui «jurnal silvestru» are din primul moment sentimentul că între el şi iubita sa există un prea apăsător număr de ani. Şi chiar dacă, uneori, ignoră deliberat imensa diferenţă de vârstă dintre ei, el simte, totuşi, că are puterea de a surmonta acest handicap şi de a-l face, astfel, uitat, la nivel scriptural“ (pp. 91-92).
Cu alte cuvinte, există o splendidă ambiguitate a jocului intelectual şi afectiv rezultată din puterea diaristului de a se raporta, simultan, la două niveluri de Realitate diferite, cum ar spune Basarab Nicolescu, existând un luminiş al acestei ambiguităţi, în care protagonistul practică un fel de „joc secund“ barbian, arătând că, pradă sentimentului de o acută forţă şi autenticitate, el, totuşi, se arată deopotrivă vindecat de ceea ce am numit, anterior, „complexul Lear“, cel care duce la finalul tragic din capodopera „divinului brit“. Cu siguranţă, trebuie să fi contribuit la această „vindecare“, oricât de dureroasă, trecutul episod al Yvoriei. Acest joc dramatic între cele două niveluri de Realitate, între cele două vârste, face din Perpessicius, în plin proletcultism (nu întâmplător culegerea de articole a lui Gorki, proaspăt tradusă în româneşte, este invocată!), un neaşteptat prozator plonjând parcă peste bune decenii, într-un ethos literar transmodern şi transdisciplinar, ceea ce nu-i scapă nici lui T. Tihan: „Procedând astfel, Perpessicius probabil că nici nu-şi dădea seama, în acei ani, cât de modern sau, mai degrabă, cât de transmodern era, ca să folosim un concept mai adecvat unei astfel de proze“ (p. 22). Cu atât mai mult cu cât „jurnalul silvestru“ nu era destinat decât unui singur cititor, când o astfel de proză devenea, da capo, în imposibilitate de a exista public, prinsă tot între două niveluri de Realitate ostile: cea familială şi cea politico-ideologică/istorică, între care Perpessicius găsise, norocos, marea salvare cu manuscrisele eminesciene, volumul V de Opere fiind cel mai complex şi mai fascinant între cele restituite până atunci. Convingerea mea e că Eminescu l-a ajutat, atunci, să supravieţuiască iubind şi scriind în cheie atât de diferită de canonul vremii.
Se cuvine a mai zăbovi o clipă asupra jocului existenţial şi estetic al prozei lui Perpessicius, joc surprins de T. Tihan în capitolele V-VII. Printr-o imprevizibilă abordare contrapunctică, raportarea la nivelele de Realitate diferite, dacă nu antitetice, se adânceşte prin apariţia, în habitatul silvestru al protagonistului, a celor doi copii, indezirabili, la început. Asta tocmai în momentul când se apucase de corectura volumului V ! Şi când, totodată: „Voiam să te văd, în mijlocul copacilor. Cum te ai şi cum te porţi cu fraţii tăi, arborii, <virgula nu există în mss. – n.m. T.T.> şi cu surorile tale, frunzele?“ (p. 106). Iar pentru a-i reaminti de „cruzimea“ ei, i se adresează cu „scumpă lady Macbeth“, intermitent cu lectura altor schiţe din Cehov, „îndeosebi Un nuit atroce“, în singurătatea din pavilion, cu avantajul că oaspeţii erau coborâţi în parc. Pe 16 august, apar fetiţa şi băiatul: „Mă năpădesc doi copii, foarte drăguţi, frate şi soră, foarte gălăgioşi, şi după aceea şi mama lor, o germană cu ochelari, care ar vrea să mă lase în pace, cu corecturile, dar nu poate de răul copiilor, care au şi pus stăpânire pe băncile circulare. (…) Sunt, pare-se, bucureşteni: seamănă extraordinar cu Gretchen (Mady) din Poemele din Ajun ale volumului meu Scut şi targă“. Căldura toridă de marţi, 15 august, îi readuce fantasma custodei iubite, ca în zilele fierbinţi din Bucureşti, când a întâlnit-o întâia oară: „Sunt minutele mele cele mai scumpe, pentru că eşti la distanţa unui sărut numai de mine, pentru că mă pot cufunda în ochii tăi, ca-ntr-o fântână de pierzanie, fără să te superi şi pentru că pot să mă despart cu imaginea ta săpată adânc în ochii mei“.
Deşi gândul nu se poate dezlipi de Chérisson, sau tocmai de aceea, îndrăgostitul simte ispita să o substituie cu noua lui cunoştinţă, fetiţa, imagine tulburătoare a Scufiţei Roşii. Acum, distanţa dintre vârste e şi mai mare: de la „bunic“ la „nepoată“, iubirea putând dobândi întreaga ei puritate originară, ca în amintirea „acelei extraordinare, precât de juvenile, tălmăciri din Schiller, a lui Eminescu“, şi aceasta legată de corectura la volumul V. Vineri, 18 august, coincidea cu ziua de naştere a lui Chérisson: „şi sunt cinci luni încheiate de când m-ai introdus în această cameră secretă a biografiei tale“, zi în care ea a fost nespus de rea, cum a şi recunoscut mai târziu. De aceea, spre a o feri de propria-i răutate, într-o insolită „răzbunare“, o substituie cu Scufiţa Roşie de la Piteşti: „Da, da, eşti toată tu de-acum aproape un sfert de veac. Dacă n-ar fi fost frate-său de faţă, i-aş fi cerut permisiunea s-o sărut pe ochi… Pentru tine. (Nu mi-ai promis şi tu, odată, un sărut… pentru Eminescu?)“. T. Tihan vede aici „o alternare de planuri“ (nu atât narative, cât niveluri de Realitate, desigur) care-i îngăduie să intre simultan „în lumea cu totul aparte a copiilor“, realizând „şi un transfer emoţional, care îi permite criticului să întrevadă, sub chipul fetiţei cu ochi genaţi, pe femeia de acum a visurilor sale“ (pp. 133-134). De altfel, această Scufiţă Roşie poartă un nume de capodoperă eminesciană, Doina. Ea seamănă atât de mult cu Chérisson, încât, atunci când nu mai apare, are sentimentul că-l trădează: „Scufiţa Roşie m-a trădat.“ „E ora 12 din zi! Nici ploaie, nici soare. Sunt obosit, mi-e foame, mă pregătesc de plecare. Regret că nu ţi-am văzut şi astăzi imaginea din copilărie. Şi poimâne pleacă. De-ar fi mâine soare!“ A doua zi, deşi soare, Scufiţa Roşie n-a venit: „Nu-ţi pot spune deznădejdea mea. Şi vinovată eşti numai tu, căci tu n-ai lă (un accident de stilou mă obligă la tocul cu pastă incomod prin excelenţă – subl. în text) sat-o să vină…“ E clipa „demascării“ geloziei lui Chérisson: „Eşti oare geloasă pe tine de acum mai bine de un sfert de veac? Spune-mi că aşa este şi-ţi voi ierta sărutul a jumătate din constelaţii“. În ajun de 23 august, marea sărbătoare a „Eliberării“, singurul lucru care-l preocupă este tot Chérisson: „te vei fi gândit o secundă la mine?“ Iar pe 24 august ţine să o „deconspire“, numind-o pe numele ei „mirean“ – Elena, nedisplăcându-i, gata să-l treacă prin Homer şi Ronsard, ca nume „de zile mari împărăteşti“, trimiţând iarăşi la Eminescu, poate la marea iubire de la Ipoteşti, din care s-a născut Mortua est!. Şi, de ce nu, la Veronica, într-un cadru precum cel de la Văratic, ca ultimă ironie amară: „Singură cu tine însăţi în vreo poiană minunată la Văratic, la mormântul Veronicăi, cu o carte în mână, pe cărări tăinuite de pădure, pe sub brazi aromaţi, în cine ştie ce taifas erudit sau frivol, în orice caz stăpână pe gândurile tale ca un vizitiu de epopee (poetul modern, care construieşte socialismul, ar zice, ca o tractoristă) indiferentă la ispitele aducerilor aminte, despre partea mea liniştită, imună. În timp ce eu… (…) Nu m-am vindecat încă de tine şi de vraja ta. Sunt iremediabil pierdut“. Şi, deodată, o întreabă intempestiv: „Ce părere ai, despre noul nostru oraş Stalin?“. Şi tot el dă răspunsul crunt: „Trebuie să studiem condiţiile în care Washington a dat numele său capitalei Statelor Unite“.
După o călătorie la Merişani, între Piteşti şi Curtea de Argeş, pe 31 august concediul şi jurnalul, bine păzit de ochi iscoditori, se încheie: „Cea din urmă zi a unui condamnat. De bună seamă, cea mai frumoasă zi a lungului surghiun ce m-a despărţit de tine“, când „În cinstea ta, desigur, au înflorit, de-a dreapta şi de-a stânga treptelor pe care urc, cicorile albastre. O clipă m-am gândit să rup una şi să o presez între filele acestui jurnal al omniprezenţei tale, pe care mi l-ai sugerat tu. Mi-a fost teamă să nu fie cu mult prea romantic, deşi, pre cât îmi amintesc, nu l-ai condamnat niciodată de plano romantismul“. Mi-ar fi făcut plăcere, va adnota Chérisson, pe pagina 50, la lectura jurnalului. Prozatorul ţine să încheie tot în notă cehoviană, reamintindu-i de scena din Pescăruşul în care Trigorin, întorcându-se în locul unde o cunoscuse pe Nina, „tăgăduieşte că ar fi sugerat să se împăieze pasărea ucisă de Treplev“: „Dar eu te-am dezamăgit: nu sunt Trigorin. Cel mult un biet pescăruş!“.
Surpriza e că acest „jurnal“ se termină cu un epilog-poem, ceea ce întăreşte intenţia narativ-lirică a scrierii: „Am întrebat cicorile pe care le-am cruţat/ Şi le-am lăsat în grija Domnului să se sfârşească/ Pe lujerul predestinat –/ Ce vor visa de mâine înainte/ Când nu m-or mai vedea cu trista-mi mască/ De tine aducându-le aminte.// Şi mi-au răspuns: Nu-ţi fie teamă!/ Nimic din ce-a fost gândit cu dragoste nu piere:/ Nici ghimpii rozelor într-o coroană funerară/ Nici fagurul albinelor, cu miere,/ Nici, mai ales, iubirea ta dulce-amară“. Acest epilog, testamentar, îl determină pe T. Tihan să consacre capitolul al X-lea desăvârşirii propriei exegeze la insolita proză perpessiciusină.

Lucidul protagonist al jurnalului ştie că, oricât şi-ar ascunde bătrâneţea, fiecare zi îndreaptă către inevitabilul sfârşit, cu atât mai mult, cu cât diaristul nu crede în nemurirea sufletului, presimţirea morţii fiind chiar pedeapsa raţionalismului excesiv, ca în povestirea lui Thomas Mann, Dulapul cu haine. Albrecht van der Qualen, spre deosebire de protagonistul român, nu mai crede nici în puterea izbăvitoare a iubirii, aşteptându-şi sfârşitul. Totuşi, ia o hotărâre bruscă, iraţională: urcă în acceleratul Berlin – Roma fără ţintă, deşi iniţial vizase Florenţa. Crede că astfel se va desprinde de timp („Nu avea ceas“), ceea ce, spune naratorul, îi „procura o senzaţie plăcută“. Nu reuşeşte însă a se desprinde de dimensiunea prezentului, admiţând că se află într-o toamnă, dar nu se ştie unde, într-un dincolo plin de enigme. Ca în marea trecere blagiană, topos al matricei stilistice româneşti. „Turistul“ fără ţintă al lui Thomas Mann trece un pod pe sub care curge o apă tulbure şi unde aşteaptă „o luntre lungă şi putredă, din spatele căreia un om vâslea cu o prăjină lungă“, umbră a miticului Caron. Eroul ajunge însă la o casă de oaspeţi a cărei patroană i se pare „ca o apariţie de coşmar, ca o figură din Hoffmann“. Printre indivizii oraşului necunoscut, Albrecht van der Qualen ştie că e „liber“, că nu datorează nimănui nimic, nici lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu şi-a întins niciodată mâna asupră-mi, nici măcar nu mă cunoaşte“. Căci e Dumnezeul mort al lui Nietzsche. Oamenii au devenit umbre, lipsite de orice corporalitate, ca în peştera lui Platon. T. Tihan apropie acest erou straniu de personalitatea ascunsă a lui Perpessicius însuşi, cel care s-a pierdut, ca om, prin „oraşul“ pseudonimelor. Albrecht van der Qualen ascultă, în fiecare seară, poveştile unei noi şi stranii Şeherezade din casa de oaspeţi. La Perpessicius, rolurile s-ar inversa: el este cel care joacă rolul Şeherezadei, spunând povestea umbrei de Elenă lui Chérisson. Albrecht van der Qualen se lasă ademenit de farmecul povestirilor, fascinat de frumuseţea povestitoarei, această Fata Morgana care-i scăpa mereu printre degete, între tăceri şi poveste. Thomas Mann nu ştie cât va fi durat această taină, finalul rămânând deschis, ca în nuvela Două loturi a lui Caragiale, insinuând însă străvechiul motiv al vieţii ca vis: a coborât din trenul Berlin-Roma Albrecht van der Qualen sau a rămas dormind „în compartimentul său de clasa întâi“? Nu se ştie: „Totul este scris în aer“. Nu cumva s-a produs translaţia între lumi, între nivelurile de Realitate, „cu o viteză nemaipomenită“? Poate viteza luminii sau a gândului. „La această inevitabilă «mare trecere» va începe să reflecteze şi Perpessicius – apreciază, finalmente, exegetul clujean – în al său Pretext cehovian, chiar dacă mai regăseşte în el puterea de a crede că dragostea sa i-ar putea supravieţui, prin chiar ecoul pe care l-ar putea avea în inima celei pe care, în timpul vieţii, atât de mult o iubise“ (pp. 203-204). Este, cu siguranţă, uitarea necredinţei sale în nemurirea sufletului, prin puterea iubirii, precum la marele său „idol“ Mihai Eminescu din ecourile/umbrele căruia s-a născut jurnalul piteştean, înveşnicind-o pe cvasianonima Chérisson.
Se cuvine să-i mulţumim lui Teodor Tihan pentru această originală restituire a unor pagini despre care literatura română n-a avut ştire până astăzi. E de bănuit că va urma şi o ediţie critică, propriu-zisă, a Jurnalului silvestru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper