Jurnal din sticlă şi lemn

Prima şi ultima bancă din sala de curs. Un student căruia nu îi cunosc vocea şi altul căruia i-am auzit-o la aproape fiecare întâlnire. Nu îi pot asocia, par a fi din lumi ireductibil diferite. La una dintre temele dedicate antropologiei obiectului, îmi fac surpriza de a interpreta o partitură la patru mâini. Cuvintele unuia se reflectă în vocabulele celuilalt. În oglindă, răsturnat, complementar? Ştiu doar atât (parafrazându-i): în faţa lor se află lumea, în băncile sălii de curs ochii ce caută să vadă. Privirea celor doi studenţi din anul al II-lea de la specializarea Literatură Universală şi Comparată (din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti) merită să fie împărtăşită. (Cristina Bogdan)

Ochii fără lacrimi

În faţa mea se află lumea, în spatele meu ochii ce caută să vadă. Eu sunt cel ce mediază impactul dintre lume şi ochi, cel ce remediază privirea maladivă a celui ce încearcă a privi. Povestea mea începe de timpuriu, de când lumea devenise confuză şi difuză.
Când am devenit conştient de propria mea existenţă eram orb, căci ochi nu îmi dăduseră, iar eu priveam în mine fără să înţeleg ceea ce eram. În mine nu exista mişcare, numai repaos. Dar ce eram eu nu puteam să spun. Am aşteptat, gândindu-mă şi regândindu-mă. De acel întuneric eram pătruns – eu eram el, iar el era… eu – atât puteam să ştiu. Am primit ochi, am putut vedea.
La început unul singur, cel drept, mi-a fost montat. Culori. Mii de culori. Forme. Mii de forme. Dar ce erau acele figuri şi figurine ce se mişcau necontenit? Sunt eu similar lor? mă tot întrebam când m-am obişnuit a le privi. Nu, am înţeles că nu puteam fi, deoarece ele se mişcau, iar eu nu. Am încercat din răsputeri să le fac conştiente de existenţa mea, dar totul a fost în zadar, nu mă puteam mişca precum acele corpuri. Dar… m-am mişcat. Nu, nu mă înşelasem, eram mişcat, purtat dintr-o parte în alta, diferite obiecte păreau a fi folosite pentru a mă şlefui, pentru a mă aranja. Am primit şi cel de-al doilea ochi, cel stâng.
Cineva mă purta, eram ataşat de una dintre acele figuri pe care nu ştiam a le numi. Vedeam acea formă privindu-se în ceva ce reflecta figura lui. Mă vedeam pe mine, dar nu înţelegeam unde sunt eu. Noi forme şi culori au apărut când am părăsit spaţiul ce îmi părea plin de mister şi de ceva indescriptibil, infinit. Totul era în mişcare, în necontenită mişcare. Forme peste forme, forme din forme, forme ce creau forme, ce erau create la rândul lor într-un proces de infinită creaţie.
În faţa mea au apărut niste forme mici ce erau privite necontenit de cel ce mă purta. Am înţeles că sunt nişte simboluri ce conţin fragmente din ceva mai mult. Erau litere ce formau cuvinte, care alcătuiau fraze; aveam în faţa mea cărţi. Cu timpul, am decriptat înţelesul acelor simboluri ce construiau un sistem de gândire pentru cei ce se numeau „oameni“. Acel om nu putea privi fară mine, depindea de mine. Avea un nume, mi-am dat seama că-i aparţine deoarece era o structură repetitivă dublată de un pronume posesiv; spunea „eu sunt“ şi el era. Filosofia lui Descartes certifică existenţa unui lucru prin prisma facultăţii de a gândi: gândesc, deci exist. Eu gândesc, deci eu exist? Deci eu exist, asta este concluzia mea.
Ochii mei se numesc lentile, trupul meu poartă denumirea de ramă. Sunt considerat un obiect inanimat. Nu aud, nu simt, dar gândesc. Gândind îmi certific existenţa intr-o lume ce ignoră această posibilitate. Sunt tot atât de inanimat pe cât sunt „ei“ de animaţi. Ce lucru ciudat! Până şi această conversaţie există numai în mine şi în ceea ce sunt eu. Nu o pot face văzută de cei ce nu mă pot vedea, dar imi place să povestesc. Să-mi povestesc. Eu, captiv în temniţa propriei mele minţi, căci am ajuns la concluzia că şi eu pot spune că am o „minte“.
Şir necontenit de gânduri şi idei îmi dau târcoale, sunt peste tot, şerpuiesc, viermuiesc. Gândurile mele sunt vii, iar eu sunt gânduri ce sunt captive gândirii. M-am pierdut în ele… să reiau, să-mi reamintesc…
Parcă spuneam aşa: „În faţa mea se află lumea, în spatele meu ochii ce caută să vadă. Eu sunt cel ce mediază impactul dintre lume şi ochi, cel ce remediază privirea maladivă a celui ce încearcă a privi. Povestea mea începe de timpuriu, de când lumea devenise confuză şi difuză…“    (CĂlin Popa)

 

Pielea care nu îmbracă viaţa

În exteriorul meu se află lumea, în interiorul meu neochii ce caută să vadă. Eu sunt cel ce curmă impactul dintre lume şi ochi, cel ce strică privirea sănătoasă a celui ce a încercat să privească. Povestea mea începe mai târziu, de când lumea devenise clară şi echilibrată.
Când am devenit conştient de propria mea existenţă eram mut, căci gura nu-mi fusese montată încă, iar eu tăceam în mine fără să înţeleg ce eram. În mine nici nu va exista mişcare, doar repaos. Ajunge! Naşterea mea e similară cu a lui, voi relua povestea din momentul primei noastre întâlniri.
Când am înghiţit conştient propria lui existenţă şi eu eram orb, căci ochii ce mi-i dăduseră i-am înfulecat, iar el privea în mine fără să înţeleagă ce eram. În mine nici nu va exista mişcare, doar repaos. Am aşteptat, digerându-l şi redigerându-l. De acel întuneric l-am pătruns – eu eram el, iar el era… eu – atât putea să ştie. Primisem gură, l-am putut mânca.
La început un singur ochi, cel stâng, l-am înfulecat. Întuneric. Un singur întuneric. Vid. Un singur vid. Dar ce erau acele figuri şi figurine ce se mişcau necontenit? Sunt eu similar lor? mă tot întrebam când m-am obişnuit a le simţi. Nu, am înţeles că nu puteam fi, deoarece ele se mişcau, iar eu nu. Am încercat din răsputeri să le fac să uite de existenţa mea, dar degeaba, nu mă puteam mişca cum se mişcau acele corpuri. Dar… m-am mişcat. Nu, nu, mă înşelasem, eram mişcat, purtat dintr-o parte în alta, diferite obiecte păreau a fi folosite pentru a le păstra, pentru a le îngriji. Am primit şi cel de-al doilea ochi, cel drept.
Cineva mă deschidea, îmi era ataşat unul dintre acele obiecte pe care nu ştiam a le numi. Simţeam acea formă oferindu-mi ceva ce făcea parte uneori din figura lui. Se vedea în mine, dar nu înţelegea unde se află. Vechi forme şi culori au dispărut când a pătruns în acest spaţiu ce mie mi se părea atât de cunoscut… deşi tot ceva indescriptibil, infinit. Totul era în repaos, în necontenit repaos. Vid peste vid, vid dintru vid, vid ce crea vid ce era divizat la rândul lui într-un proces de infinită divizare.
Mă simt nevoit să continui singur de aici. Aş vrea să continui ce am început, să continui împreună cu el, dar… ah, cum se schimbă dintr-o dată unele poveşti.
În jurul meu am simţit nişte forme mari pe care eram aşezat necontenit de cel care mă purta. Eu am descoperit că sunt nişte dreptunghiuri, pe a căror suprafaţă distingeam inscripţii proeminente ce alcătuiau ceva ce ar fi trebuit să aibă sens. Simţeam un contur ce semăna cu D, un altul cu E, unul cu S, şi se continuau cu inscripţiile C, A, R, T, E şi S. Aici totul devine greu. Eram gelos pe obiectul înghiţit de mine, simţeam că el înţelege un anume sens pe care îl formau toate aceste semne. Fiind încapsulat în mine, simţeam că el a înţeles ce ar putea însemna Descartes. Pentru mine rămâne D plus E plus S plus C plus tot aşa plus alt S. Am devenit curios, de-aş şti ce-a aflat el… Avea un avantaj, văzul, mie îmi era mai greu cu tactilul. Deşi la început, când am fost confecţionaţi, noi amândoi eram forme de conştiinţă, devenisem obiecte vii, el a ajuns să se înţeleagă pentru că… Dar hai să fim pentru o secundă umani, el a citit mai mult, a avut posibilitatea asta. Poate că de aceea l-am şi înghiţit. Acum nu mai ştie nimic. E în interiorul meu care e gol. Eu măcar am şi exteriorul aşezat pe un dreptunghi, exterior care îmi spune că acolo undeva scrie D, E, S, C, A, R, T, E, S. Ah, de-aş afla ce vrea chestia asta numită Descartes de la mine! Dar eu nu gândesc, deci poate nu exist, asta e concluzia mea.
Pielea mea se numeşte lemn, iar trupul mi-e totuna cu pielea. Nu aud, nu văd… doar simt. Aş vrea să spun şi eu „Gândesc!“, dar e un cuvânt prea mare. Îl las pe el, eu rămân ce a fost şi el la începuturile lui, o simplă conştiinţă de sine, ce nu se putea explica. De el a avut mai multă grijă stăpânul, omul. L-a purtat peste tot, s-au dezvoltat reciproc. Singura întâmplare fericită e că uneori îmi rămâne pradă mie.
Gândurile mele sunt aproape moarte şi sărace. Răpesc gânduri vii şi bogate, dar ele mor în mine, iar eu sunt gânduri ce sunt captive neantului. Tot ce se întâmplă e în afara gândirii mele. Cred că voi uita pentru totdeauna că spuneam aşa: „În exteriorul meu se află lumea, în interiorul meu neochii ce caută să vadă. Eu sunt cel ce curmă impactul dintre lume şi ochi, cel ce strică privirea sănătoasă a celui ce a încercat să privească. Povestea mea începe mai târziu, de când lumea devenise clară şi echilibrată.“  (Victor Achim)  

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper