Jucaţi-vă, oameni mari, jucaţi-vă!

Un articol de Marinela Raţă

În fiecare vară, în vacanţe, ne adunam, cinci verişori, în curtea bunicilor dintr-o comună de la vreo doi kilometri de Iaşi. În curte, erau, ca şi acum, două case, una mai veche ridicată înainte de război, alta mai recentă. Pe vremea aceea, a copilăriei noastre, acum mai bine de 25 de ani, casa veche era aproape părăsită. Mai stăteau acolo părinţii noştri, uneori, când veneau de la oraş în vizită sau la sfârşit de săptămână, să mai dea o mână de ajutor prin curte. Altfel, bucătăria nu era folosită, iar cele trei camere mobilate ajungeau uneori pline de praf şi păianjeni, căci nu se mai obosea nimeni cu fãcutul curãţeniei decât dacă avea nevoie să rămână acolo peste noapte. Casa părăsită avea însă marele avantaj de a fi extrem de răcoroasă în zilele toride, iar noi, copiii, o transformam, pe furiş (căci nu aveam voie să stăm acolo), într-un spaţiu de joacă. Îmi amintesc şi acum jocul nostru preferat: „de-a magazinul”. Ne imaginam că aveam un fel de aprozar: vindeam coji de nuci verzi pe post de ouă, iarba ruptă din curte devenea o legătură de pătrunjel. De plătit, plăteam cu frunze. Valoarea banilor era dată de mărimea frunzei. Cu ce cumpăram de la piaţa imaginară găteam ceva în altă cameră. Mâncarea era servită celorlalţi, evident, contra cost. Era, dacă vreţi, un fel de Monopoly.
Mi se întâmplă adesea să călătoresc în spaţiul acela de joacă şi să realizez că aceasta a fost prima noastră lecţie despre economie şi, cine ştie, poate chiar să ne fi dezvoltat primele abilităţi de a gestiona un buget, de a negocia şi a convinge. Nu ştiu cum reuşeam, dar în jocul acela şi la vârsta aceea, descâlceam orice problemă legată de bani. Mai erau, apoi, jocurile în care, din afară, părea că vorbim singuri. Mie, de pildă, părinţii îmi spuneau că vorbeam adesea despre un personaj misterios, numit Bunica Panu, dar pe care niciun adult nu îl văzuse vreodată. Eu încercam totuşi să îi conving că există, deoarece pentru mine chiar aşa era. Şi mă bucur că am avut un astfel de prieten. Sunt, astfel, subiectul clasic din studiile psihologilor care susţin că jocurile imaginative dezvoltă limbajul, comunicarea, capacitatea de adaptare la mediul exterior. La fel de bine, jocurile în care pretindeam că sunt Michael Jackson sau Sharon Stone m-au ajutat să învăţ lucruri noi, dar mai ales să exersez diverse roluri sociale. Chiar şi pe acela de a fi pe o scenă. Joaca de-a actriţa sau prezentatoarea de televiziune din curtea bunicilor, când un băţ devenea microfon, iar un butuc era transformat în pupitrul ştirilor, a fost prima mea lecţie despre vorbitul în public, antrenamentul pentru atelierele de public speaking pe care le ţin azi, folosind tehnici de storytelling.
Cursanţii, oameni maturi sau adolescenţi, vin în fiecare săptămână, de la muncă sau de la şcoală, direct la ateliere. Intră în sală vlăguiţi (unii de şefi, alţii de profesori), au ochii obosiţi şi cască. Mă întreb de multe ori ce anume îi motivează ca în fiecare săptămână, timp de două ore, să vină la curs, în loc să meargă acasă. Imediat ce începem atelierul, le dau ceva de joacă. De regulă, la prima întâlnire, când nici nu ne cunoaştem bine, îi pun să scrie pe o foaie începutul unei poveşti. Le iau apoi notiţele, împăturesc hârtiile şi le pun într-un bol. Acela e momentul în care prietenii mei de la ateliere se trezesc instantaneu. Şi încep să râdă: „O, nuuu!”, îi mai aud pe unii spunând, când realizează ce urmează să joace. Fiecare iese în faţă, extrage un bileţel din bol şi continuă, timp de un minut, povestea începută de un alt coleg din sală. Un simplu joc de rol îi trezeşte din oboseală pe toţi. Cel care a scris începutul poveştii e curios să vadă continuarea. Cel care extrage bileţelul îşi accesează toate amintirile, experienţele, dorinţele şi imaginaţia pentru o poveste care captivează la fiecare exerciţiu de genul acesta. Unde mai pui că aproape fiecare prezentare se termină fie în aplauze, fie în hohote de râs. Uneori, hohotele sunt însoţite şi de: „Nu mi-am imaginat că pot născoci o astfel de poveste!”.
Însă nu jocul în sine îi face pe aceşti oameni să revină la ateliere. Râsul, distracţia, buna dispoziţie nu reprezintă decât un bonus. Ceea ce îi convinge cu adevărat este, de fapt, procesul de învăţare. Nimic nu e mai folositor decât învăţarea prin joacă. Joaca este cel mai eficient mod de a ne accesa cele mai adânci resurse de energie şi motivaţie pentru a deprinde o nouă abilitate.
Într-una dintre pledoariile mele pentru joacă, ţinute în faţa unui prieten, am fost plăcut surprinsă de reacţia lui: „Ai dreptate”, îmi spune. „Cu toţii ar trebui să ne jucăm. Dacă te gândeşti, până şi Dumnezeu se joacă cu noi, cu lumea, cu tot. Cine suntem noi să facem altfel acum?”. E şi acesta un mod de a spune că nimic nu ne opreşte, chiar şi în viaţa de adulţi, de la a ne juca. Da, noi, adulţii serioşi şi responsabili, avem acest drept. Sari într-un picior pe stradă dacă aşa îţi vine, desenează un şotron în faţa blocului, aruncă cu mingi din hârtie în colegi, la birou. Căci nu e nimic nesănătos în asta. Nesănătos este să nu te mai joci. Aşa că, vă provoc, în final, să vă jucaţi. Timp de o săptămână, începând din acest moment, jucaţi-vă orice, în fiecare zi. Iar dacă încercaţi experimentul, veţi putea descoperi că sunteţi mult mai aproape de inima vieţii, care este joaca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper