Join the Club

Un articol de George Neagoe

Alex Pleşcan, Fevronia Novac, Andrei Zlătescu, Clubul literar (versuri), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 154 p.

În 1990, la Universitatea din Bucureşti, Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici şi Andrei Zlătescu au înfiinţat Clubul literar. Titulara indică, printre altele, o schimbare de atitudine – tipică pentru prima tranziţie postcomunistă – faţă de conglomeratele din anii 1980.
Coaliţie vs. pluralism
Probabil că, în viziunea lor, apusese vremea cenaclurilor şi a falselor solidarităţi de breaslă. Se întâmplase aşa, odată ce, imediat după Revoluţia din 1989, Junimea şi Universitas nu-şi mai organizau întâlnirile. Între două lumi, cei şase scriitori vor fi resimţit nostalgia apartenenţei. Toţi participaseră măcar la şedinţele uneia dintre grupările amintite. Reacţia sentimentală era echilibrată de un spirit critic aparent nedemocratic. Privite în absolut, cenaclurile ultimului deceniu ceauşist aveau aspectul de „one big happy family“. S-ar fi auzit zgomotul propagandei: „Centrul Universitar Bucureşti vă pune la dispoziţie două instituţii avizate pentru manifestarea talentului pe tărâmul creaţiei literare!“.
Numai că, pretinsa înfrăţire a scriitorilor avea tangenţe evidente cu întovărăşirea sub flamura „coaliţiei“ subordonate Partidului, nu cu pluralismul. Desigur, a existat şi reversul medaliei. Junimea şi Universitas constituiau modalităţi de refugiu – pentru foştii membri ai Cenaclului de Luni şi pentru autori care, deşi pregătiţi, nu debutaseră. Lectura publică, într-un spaţiu retras, dar sigur din punct de vedere valoric, devenise prilej de recunoaştere şi de confirmare. S-ar spune că astfel a fost întreţinut un spirit de „gaşcă“, în sensul diferenţei majore între rostul local (mediul universitar) şi impactul naţional. Este de presupus că  factorii amintiţi au condus la conturarea „Clubului literar“. Fizionomia acestuia ţine de paradoxurile postmodernităţii româneşti. Aşa-zisa democraţie socialistă – în care crescuseră Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici şi Andrei Zlătescu – stârnise o confuzie între accesul liber la cultură şi antrenarea imposturii. În plină postmodernitate occidentală, părea că învăţământul umanist din R.S.R. apără profesionalismul şi vocaţia (prin restrângerea locurilor la Facultatea de Filologie) şi că păzeşte instanţa scriitorului bine pregătit. Lozincile educaţionale, în mare parte bazate pe cifre, îşi aflau contrapunctul în trimiterea absolvenţilor în zone fără perspective şi în amânarea manuscriselor predate editurilor.
Underground vs. disidenţă
Alianţele conjucturale au dispărut în 1990, când eliberarea de presiunea contextului nu a însemnat, neapărat, netezirea carierei. Volumul Ficţiuni (Ed. Litera, 1992), semnat de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleşcan, Ara Şeptilici şi Andrei Zlătescu are câteva conexiuni cu optzecismul fondator. Aer cu diamante şi Cinci se tipăriseră la aceeaşi editură, cu 10 ani înainte. Iar Cinci reprezenta prima carte de autor pentru Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Alexandru Muşina. Marianei Marin îi apăruse, în 1981, Un război de o sută de ani. Influenţa acestui tip camaraderesc de a demarca un teritoriu restrâns se constată şi prin actul de independenţă al „Grupului de la Braşov“: Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu (Pauză de respiraţie, Ed. Litera, 1991). Aşa arătând datele, ar fi de semnalat că formula „optzecişti întârziaţi“ necesită câteva nuanţe şi clarificări, deoarece politicile culturale au condus la ideea epigonismului. Or, proba debutului ajunsese, până în 1989, şi modalitate de testare a răbdării. Literatura de sertar a însemnat şi o specie nepublicabilă, nu neapărat indezirabilă. Multe dintre cărţile meritorii apărute în 1990 stătuseră în carantină. Asemenea incertitudini au antrenat „mania autorlâcului“, pornirea firească spre exercitarea dreptului la scris şi obişnuinţa cu zădărnicia propriei activităţi. Uneori, aceste stări au coabitat latent.
Tabloul de mai sus este reconfortant pentru amatorii de istorii contrafactuale. Ce s-ar fi întâmplat dacă toţi contributorii din Ficţiuni şi-ar fi urmat cursul literar? Privirea superficială ar sugera că unora le-a lipsit anduranţa, iar altora constanţa. S-ar întrezări şi ipostaza asumării postmodernităţii ca avatar al avangardismului. Clubul literar a fost o frondă nepartinică. A pornit sub auspiciile autoironiei. A semănat cu o disidenţă, dar, în intenţie, a îmbrăţişat, la început fără rezerve, mentalitatea underground, care şi-ar găsi originea în acomodarea cu restricţiile regimului comunist şi în transformarea lor în privilegiu. A nu fi canonic echivala, până în 1996, cu a fi contra puterii. Gruparea şi-a luat o denumire în răspăr, pentru că nu şi-a asumat caracterul „select“/„aristocratic“. Nu corespunde nici ştampila de „Salon al refuzaţilor“, fiindcă nu s-a manifestat ca o ruptură, ci, mai degrabă, ca o tentativă de împrospătare a tradiţiei. Poate că impasul Clubului literar a fost provocat şi de stagnarea proiectului. Câteodată, supravieţuirea marginalului este condiţionată de migraţia spre centru. Adaptarea – noţiune moderată şi progresivă totodată – nu se confundă cu integrarea sau cu compromisul. De asemenea, ar fi de evitat o etichetă extremă, precum „ratarea trenului“. Am îndoieli că Alex Plescan, Fevronia Novac şi Andrei Zlătescu şi-ar fi dorit să se urce în „personalele“ de la sfârşitul secolului trecut, brenduite încă de atenţionarea „E pericoloso sporgersi“, făcută celebră de Nae Caranfil. Totodată, constituie un risc a merge cu trenul botezat acum regio. Ai bilet. Nu neapărat şi loc. În plus, traducând literal avertismentul din italiană, rezultă un îndemn la ponderare: „E periculos să te expui“. Ilustrativă în acest sens rămâne transformarea lui Alexandru Pleşcan în fiinţa de hârtie Alex Plescan, aşa cum precizam în articolul despre primul lui volum – Scriitorul de vagoane şi alte povestiri aproape adevărate (Ed. Tracus Arte, 2014).
Telescriitori
Astăzi, Alex Plescan, Fevronia Novac şi Andrei Zlătescu aparţin diasporei literare. Aş alege acest termen din lipsa dovezilor care să-mi îndreptăţească o supoziţie factologică. Ei se numără printre copiii născuţi la comandă – decreţeii – care, dezamăgiţi de România postcomunistă, s-au exilat. S-ar obiecta că termenul de „exil“ funcţionează doar în situaţii de politică autoritaristă sau totalitaristă. Aş prefera să ne raportăm la consecinţele regimului paternalist, exercitat de Nicolae Ceauşescu, a cărui „iubire“ a produs leziuni fără posibilitate de cicatrizare. Traumele din 1980  şi-au atins punctul culminant al efectelor în preajma anului 2000. Înţelegem ca atare şi de ce unii scriitori au respins libertatea formală din ţară, preferând să stea în continuare în Occident, vizitând România ca pe un spaţiu exotic.
Aşadar, Alex Plescan, Fevronia Novac şi Andrei Zlătescu sunt telescriitori. Unitatea cărţii, intitulată Clubul literar, provine de la conştiinţa distanţării de embrion şi a efectelor legate de raportarea la realitate. Viaţa lor se derulează pe un ecran, fiind o proiecţie din satelit, ajunsă cu întârziere de imagine şi de sunet la spectatorul din casă, care se confundă cu un couch potato, cu un individ leneş, dar pornit să invadeze intimitatea personajelor din seriale. Textele sunt nişte scrisori, care nu vor ajunge neapărat la destinatar (vezi Lui Mihai Sebastian de Fevronia Novac). Par manuscrise închise în sticle şi aruncate în ocean. Globalismul denumeşte, de fapt, exilul contemporan, care nu este fugă sau izolare, ci alienare: „Cling. Timbrele albe./ Poşta română încurcă expeditorii, amestecă/ plicurile,/ tace. Acum ştiu ce gândeşti. Asta da fată, pisica/ blândă/ care nu zgârie, care îţi moare de gât. Şi aburul/ greu/ care vine din bricheta asta stricată, de ciudă/ să poţi să boceşti. Atâta tristeţe şi sete, lasă-ţi/ batista/ să zboare. Soţul tău să o ridice, să o spele/ «dă lacrimi», ca un bun menestrel, cu/ majuscule,/ cu eşarfa brumată. Nu care cumva să pleci/ dintre noi, să o ştergi/ englezeşte,/ pe mare.“ (Andrei Zlătescu, Visând, Quetzalcoatl, p. 130). Clubul literar este contaminat şi de atmosfera conspirativă din romanul lui Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49 sau de palimpsestele din prozele lui Edgar A. Poe.
Poezia celor trei reacţionează la stimuli în culorile semaforului pentru pietoni. Spaţiu intermediar nu prea există. Iar când se discerne, nesiguranţa simţurilor este înlocuită de emoţii extreme, care împiedică percepţia intelectualizată: „nu e lumină nici umbră/ numai ruşine/ tu şi eu noi renunţând la atâta fericire/ de ruşine// nici frumuseţe, doar ură şi într-o sticlă/ numai durere/ numai ziua de mâine// ochii mei roşii într-o fotografie// nu e nicio fotografie deloc// niciun telefon roşu să sune să mă aducă înapoi aici// nicio macara să ridice balenele moarte de pe cheu// în lumina lunii// când copiii dorm// deloc// hainele astea goale s-ar potrivi oricărui trup// să mă iubeşti pe mine/ nevoie nu e.“ (Alex Plescan, O poezie scrisă pe plic, p. 16-17). Stările se succed fără dependenţă precisă, de la dorinţa de a salva până la pofta de a fi abandonat. Lumea din jur nu contează în datele cotidianului, ale notaţiei, ale minimalismului, pentru că interesul se concentrează asupra introspecţiei: „Foştii adolescenţi scriu cu furie despre/ vieţile lor comuniste/ din vechiul bloc sovietic/ obsedaţi de aceeaşi ideologie care încă bântuie/ Coreea de Nord/ pe cealaltă parte a pământului/ Fără niciun ajutor de la puterile lumii/ coreenii de nord învaţă din cărţile/ demodate/ pe care eu le-am lăsat în urmă// Fără să am habar de ce se întâmplă în ţara/ aia îndepăratată/ înţeleg ce noroc am avut că am scăpat din iad/ petrec şi dansez.“ (Fevronia Novac, Peter und Martin, p. 85). Empiric, se observă la toţi trei că tăietura fiecărui vers aduce o frustare, compensată de limbaj în rândul următor. Totuşi, senzaţia de gol istoric se întinde contrar intenţiei de a descoperi confortul. Din fiecare poezie lipseşte tocmai omul, nu creatorul.
Clubul literar arată, după 25 de ani, că profeţia lui Alexandru Muşina nu s-a împlinit. Postmodernismul nu înseamnă noul antropocentrism.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper