Jiddu Krishnamurti sau revoluţia gândirii

Un articol de Ramona Ardelean

Jiddu Krishnamurti, Eliberarea de cunoscut, Editura Herald, Bucureşti, 2015

 

Dacă măreţia unui gânditor rezidă în revoluţionarea unui mod de gândire, atunci Jiddu Krishnamurti poate fi considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai revoluţionari gânditori ai secolului al XX-lea. Dalai Lama nu s-a sfiit să-l numească astfel, iar revista Time, „unul dintre cei cinci sfinţi ai secolului al XX-lea”.
Născut în India, în oraşul Madanapalle din districtul Madras, la 11 mai 1895, Jiddu Krishnamurti s-a stins din viaţă în 1986, la vârsta de 91 de ani. Etichetat filosof, maestru spiritual sau mistic, Krishnamurti a atras atenţia, înainte de orice, prin luciditatea neobişnuită cu care a respins toate etichetele, titlurile şi onorurile. Încă de tânăr a negat calitatea de Mesia şi pe cea de fondator al unei noi religii atribuitã de Societatea Teosofică, care a înfiinţat special pentru el organizaţia „Ordinul Stelei Orientului”.
Susţinând însă că orice organizaţie cu scop spiritual devine, inevitabil, o barieră în calea adevărului şi creează distincţii care în cele din urmă duc la dominare spirituală şi exclusivism, Krishnamurti se răzvrăteşte împotriva organizaţiei teosofice şi desfiinţează Ordinul Stelei, în anul 1929, la vârsta de 34 de ani. De atunci şi până la moartea sa, el va refuza sistematic orice idee de a fi guru, de a avea discipoli sau o doctrină anume, rămânând în afara oricărui curent de gândire, a oricărui sistem filosofic academic şi a oricărei mistici tradiţionale. Cu toate acestea, mesajul său profund revoluţionar, exprimat în nenumăratele conferinţe întreprinse pe întreg mapamondul, a fost extrem de bine receptat mai ales de elitele culturale şi ştiinţifice occidentale şi orientale.
Întreaga sa operă, de fapt o transcriere a cuvântărilor sale, căci Krishnamurti, ca şi Socrate, cu care a fost mereu asemănat, nu a scris nimic, însumează peste patruzeci de volume, traduse în patruzeci şi şapte de limbi. Îi revine Editurii Herald din Bucureşti meritul de a traduce, de a edita şi reedita în limba română o parte însemnată a operei lui Krishnamurti, cea mai recentă reeditare fiind Eliberarea de cunoscut, apărută în 2015, în traducerea lui Remus Silvianu, carte considerată chintesenţa întregului mesaj şi discurs krishnamurtian.
De altfel, prima mea (mare) întâlnire cu opera lui Krishnamurti s-a produs în 1999, prin intermediul acestei extrem de revelatoare cărţi. Ceea ce m-a fascinat de la bun început a fost maniera simplă, directă, vizionară şi nonintelectuală cu care Krishnamurti aborda problemele fundamentale ale omenirii: problema suferinţei, a egoismului, a fricii, a violenţei, a competiţiei, a dorinţei, a lăcomiei, a timpului, a morţii, a iubirii, a frumuseţii, a libertăţii, a condiţionării, a conştiinţei, a credinţei, a revoluţiei interioare, a atenţiei, a tăcerii, a meditaţiei, a semnificaţiei vieţii. Analizele lui extrem de pertinente şi de lucide cu privire la aceste aspecte mi-au lăsat întotdeauna impresia unor adevăruri prime, a unor adevăruri vii, a unor adevăruri trăite, a unor adevăruri asumate.
Eul şi fragmentarea conştiinţei umane
Nodul gordian al tuturor problemelor şi conflictelor vieţii este, după Krishnamurti, Eul, această structură separatist-conflictuală profund condiţionată/ „programată” de rasă, sex, naţiune, familie, ideologie, religie, tradiţie, mediu, aceste condiţionări stând la baza următoarelor diviziuni: „ţara mea”, „religia mea”, „zeul meu”, „eu sunt american”, „eu sunt musulman”, „eu sunt creştin”, „eu sunt hindus”, „eu sunt democrat”, „eu sunt naţionalist”, fiecare „eu sunt” confruntându-se violent cu celălalt „eu sunt”, toate acestea dând naştere la o societate divizată, fragmentată, bazată pe violenţă, competiţie şi conflict.
Esenţa Eului este procesul de identificare a minţii cu ceva din exterior (rasa, naţiunea, familia, casa, ideologia, profesia, religia etc.) care se mută în interior şi creează Eul. Apoi, de îndată ce am stabilit noţiunea a ceva interior (al meu), devine necesar să-l apărăm, să-l protejăm. Şi astfel apare separaţia, conflictul, competiţia. Mintea noastră funcţionează, aşadar, pe baza acestui etern tipar sau „program” conflictual.
Există, oare, o altă abordare care să „fisureze” acest tipar, acest „program” mental? Krishnamurti lansează în acest sens o uriaşă provocare: Este posibil ca fiinţa umană să sufere o profundă revoluţie psihologică, adică o revoluţie a gândirii, care să pună capăt fragmentării şi conflictului?
Eu sunt Lumea/ Lumea este
Eu (nonseparabilitate)
Dacă suntem de acord că treapta cea mai înaltă a cunoaşterii este iubirea, atunci întreaga provocare a întrebării lui Krishnamurti poate fi citită în această cheie a iubirii, deoarece doar ea dizolvă aparentele dualităţi, contrarii şi opoziţii (generic, opoziţia subiect-obiect). Singură iubirea poate provoca o „revoluţie” la nivelul gândirii, o revoluţie psihologică, revoluţia (orientată spre interior) fiind opusul evoluţiei (orientată spre exterior) şi al devenirii egocentriste, separatiste şi individualiste, atât de iluzorii şi de arbitrare.
Punând la îndoială existenţa unei conştiinţe individuale separate de conştiinţa lumii, Krishnamurti arată că structurile sociale exterioare nu sunt decât „oglinda” structurilor psihologice interioare. Societatea nu e ceva abstract, ci este „ceea ce tu şi cu mine am creat prin relaţia noastră; este proiecţia exterioară a tuturor stărilor noastre psihice. Dacă această relaţie e fragmentară, societatea nu poate fi decât replica exterioară a ceea ce suntem noi” (J. Krishnamurti, Eliberarea de cunoscut). Aşadar, ceea ce suntem noi, ceea ce gândim, ceea ce simţim, ceea ce facem zi de zi se proiectează în exterior şi formează lumea, ceea ce înseamnă că, în fond, noi suntem în totalitate răspunzători de structura întregii lumi. „Noi suntem răspunzători pentru orice război, din cauza agresivităţii din propria noastră viaţă, din cauza naţionalismului nostru, a egoismului nostru, a zeilor noştri, a prejudecăţilor noastre, a idealurilor noastre, a tuturor acelor motive care ne dezbină”(J. Krishnamurti, op. cit., p. 16).
Înţelegând acest lucru nu intelectual, nu ca pe o idee, ci cât se poate de real, putem conştientiza uimitorul fapt că „Eu sunt lumea şi lumea este Eu” (nonseparabilitate), ceea ce înseamnă că nu ne mai putem concepe ca pe nişte conştiinţe individuale (conştiinţa mea şi conştiiţa ta) separate de conştiinţa lumii.
Semnificaţia înţelegerii că nu noi, în calitate de conştiinţe individuale, ne zbatem şi suferim, ci întreaga conştiinţă a lumii se zbate, suferă şi trăieşte în noi, cerându-şi rezolvarea, ar putea zdruncina credinţa în iluzia separativităţii, marcând un moment de cotitură, de salt, de revoluţie psihologică.
De altfel, această structură a nonseparabilităţii lumii, intuită de Krishnamurti, este pe deplin validată de noua paradigmă a mecanicii cuantice, care afirmă că lumea nu e alcătuită din entităţi separate, ci e o ţesătură de evenimente în care partea suferă influenţa tuturor evenimentelor ce se petrec la nivel de întreg. Acest lucru impune revalorificarea tuturor raporturilor: om-om, om-natură, om-societate, om-univers, precum şi înţelegerea faptului că individul reprezintă întreaga omenire, fiind răspunzător pentru destinul ei.
Meditaţia – abolirea limitelor conştiinţei individuale (Eul)
Sensul pe care Krishnamurti îl conferă meditaţiei este diferit. A medita nu înseamnă a urmări o tehnică anume, nu înseamnă a urmări un scop sau un anumit rezultat psihologic. A medita nu înseamnă a ne disciplina gândurile, emoţiile şi sentimentele. Toate acestea sunt tehnici de control bazate pe intervenţia gândirii, memoriei, dorinţei, voinţei, alegerii care condiţionează şi deformează rezultatul psihologic. Dimpotrivă, meditaţia este atenţie pură, înţelegere şi act spontan de conştientizare a ceea ce există, fără intervenţia „cunoscutului” – gândirii, memoriei, dorinţei, voinţei. Este arta de a fi într-o stare de receptivitate nediscriminatorie care permite lucrurilor să vorbească din ele însele.
A medita înseamnă a cerceta în fiecare clipă la ceea ce se petrece în noi, a fi conştient de fiecare gând, de fiecare sentiment, fără a condamna, ci doar a observa acel fenomen lăuntric, lăsându-l astfel să „înflorească” şi să-şi dezvăluie din sine însuşi conţinutul, fără nicio deformare a gândirii, memoriei, dorinţei şi voinţei. Acesta e sensul pe care Krishnamurti îl dă meditaţiei, considerând că doar ea poate aduce ordine în procesul gândirii, că doar prin ea există „cosmos” şi armonie.
În sfârşit, meditaţia are mare legătură cu înţelegerea naturii şi structurii gândirii, a faptului că nicio gândire nu este liberă, nouă, ci întotdeauna condiţionată, veche. Conştientizarea care răsare în urma acestei înţelegeri face ca mintea să se golească de tot trecutul, să se elibereze de tot cunoscutul. Această înţelegere e meditaţia şi ea pătrunde semnificaţia morţii, a sfârşitului psihologic, a sfârşitului a tot ceea ce reprezintă Eul – numele, familia, tradiţia, moştenirea rasială şi culturală –, adică sfârşitul tuturor ataşamentelor. Astfel, moartea psihologică, spune Krishnamurti, are mare legătură cu iubirea, deoarece acolo unde orice ataşament dispare, iubirea răsare.
Meditaţia duce astfel la eliberarea de limitele conştiinţei individuale în sensul trăirii unei vieţi care nu este doar a mea, ci a întregii umanităţi. Ea pune capăt dualităţii şi conflictului generate de „Eu” şi „Tu”, ca rezultate ale egoismului, ceea ce face posibilă conştientizarea faptului că „Eu sunt lumea şi lumea este Eu”.
Din percepţia profundă a acestui fapt se nasc compasiunea, iubirea, iar această compasiune afectează straturile adânci ale conştiinţei umane. Acest lucru provoacă o profundă revoluţie interioară, o profundă mutaţie psihologică a conştiinţei umane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper