Iubirea din spatele maestrului

Un articol de Mariana Criş

Elena Magdalena Ionescu, Jurnal cu si fãrã Nae Ionescu, Editura Vremea, Bucuresti, 2013

 

Profesorul care a reuşit, în perioada interbelică, să coaguleze în jurul său celebrul grup literar Criterion este Nae Ionescu. A fost şi rămâne un reper, chiar dacă la un moment dat s-a lăsat influenţat de extrema dreaptă românească. În epocă era un profesor strălucit, debutând, în 1920, ca asistent la Catedra de Psihologie şi Logică a lui Constantin Rădulescu-Motru, mulţi dintre studenţii vremii, de la alte facultăţi, venind să-i audieze cursurile. Născut în 1890 la Brăila, Nae Ionescu a absolvit Filozofia în 1912, iar cu sprijinul celor doi profesori – Constantin Rădulescu-Motru şi Dumitru Drăghicescu – obţine o bursă pentru doctorat la Göttingen, în Germania, unde va pleca în toamna lui 1913. Însă înainte de această plecare, o întâlneşte în 1911 pe Elena Margareta Fotino, cu care avea să se căsătorească în 1915, la Bucureşti. Cei doi se întorc în Germania, pentru că România era încă ţară neutră, şi vor sta trei ani. Un an au stat despărţiţi, pentru că România a intrat în război, iar Nae Ionescu a avut condiţia de prizonier de război. Lângă Hanovra, în castelul medieval Celle-Schllos, Nae Ionescu îşi petrece un an de recluziune. În perioada petrecută în Germania, cuplul Nae Ionescu – Elena Margareta Fotino, devenită Ionescu, au doi copii, Radu-Mircea şi Răzvan. Aflat în Germania, Nae Ionescu va fi martorul prăbuşirii statului german şi al apariţiei revoltelor de tip bolşevic. Revoluţia din octombrie 1917 din Rusia a fost începutul unor lovituri de stat care au urmat atât în Germania cât şi în Ungaria sau Italia. Întors în ţară, Nae Ionescu rămâne până la sfârşitul vieţii lui (15 martie 1940) un aprig antibolşevic. În această perioadă, relaţia cu soţia sa se deteriorează, ducând în 1930 la separarea lor, însă fără divorţ.
Iadul prin care a trecut Elena Margareta Ionescu îl aflăm din Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, carte apărută la Editura Vremea, în 2013, în colecţia Fapte, idei, documente. Ediţia este îngrijită de Anca-Irina Ionescu, are o prefaţă semnată de Sorin Lavric şi este însoţită de un album foto. Elena-Margareta Ionescu, născută Fotino, era, ea însăşi, o femeie foarte cultivată, cu o licenţă în Litere şi Filozofie, urmând cursuri ale Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, bună pianistă şi o bună comentatoare a concertelor audiate. Citim, spre exemplu, în Jurnal, că autoarea nu avea o părere foarte bună despre George Enescu. „Şi când te gândeşti că în lumea noastră muzicală se pretinde că Enescu e un geniu, că e cel mai mare muzician actual etc. Eu sunt singurul om care nu e convins de acest lucru. Compoziţiile lui, după umila mea părere, sunt echivalente cu zero. Interpretarea lui? Uneori excelentă, dar numai uneori,
atunci când muzica se potriveşte firii lui. (…) Din toate scoate muzică sentimentală, care merge la inima publicului căutător de efecte uşoare. E idealul muzicantului pentru marele public, care nu vede în muzică decât sentiment sau joc, dar nu idei. Enescu poate fi Musset sau Watteau, niciodată nu va fi un Michelangelo sau un Dante“. Afirmaţie uluitoare pentru noi, care am fost obişnuiţi să vedem în Enescu un mare compozitor şi interpret. Dar nu este singura venită din partea unui om care iubea muzica şi credea că ea „trebuie să treacă mai întâi prin cap, apoi prin suflet“. În fapt, Elena Margareta Ionescu este o cerebrală, o femeie care-l iubea adânc pe Nae Ionescu şi suferea, mai ales când s-a produs despărţirea în fapt. Adică a trebuit să părăsească vila din Băneasa (unde Nae Ionescu a avut şi domiciliul forţat şi a şi murit la numai 50 de ani) şi să se mute într-o garsonieră pe strada Roma din Bucureşti. Jurnalul … este o mărturie a trăirilor ei interioare în perioada când Nae Ionescu avea amante celebre, cum ar fi Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea. Elena Margareta Ionescu era o fire antisocială, îşi dorea o societate în care să fie dezbătute idei filozofice; or, lumea mondenă a Bucureştiului interbelic nu-i putea oferi acest lucru. Îşi trăia cu ardoare, în singurătate, durerea despărţirii de Nae Ionescu, faptul că profesorul o trata ca pe mama copiilor lui şi nu ca pe o femeie, trăia într-o lume de vise, unde îşi închipuia că „este o prinţesă din alte veacuri“. Sigur, dragostea pentru Nae Ionescu a dus-o într-un teritoriu schizoid, al suferinţei şi al bucuriei pentru copiii ei. Călătorea destul de mult în Europa, a fost primită şi de Regina mamă Elena, când aceasta era despărţită de Regele Carol al II-lea şi trăia la Florenţa. În Italia, la Roma,  Elena Margareta Ionescu a fost şi martora unei manifestaţii a cămăşilor negre, unde l-a văzut pe Mussolini. A participat şi la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Nu întâlnim în acest jurnal referiri amănunţite la viaţa Bucureştiului interbelic, nici portrete ale prietenilor lui Nae Ionescu, decât numai câteva referiri vagi. Moartea lui Nae Ionescu e percepută ca o durere năucitoare. „A murit Nae. A murit, a murit… E oare cu putinţă? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort. Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu putinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic şi nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui, şi totuşi, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârşitor asupra întregii ţări“. Până în 1971, Elena Margareta Ionescu a trăit cu credinţa că oamenii au despărţit-o pe ea de Nae Ionescu, însă eternitatea nu-i poate despărţi.
O mărturie zguduitoare a unei femei căreia nu i-a plăcut să trăiască mărunt, înglodată în grijile cotidiene, ci dimpotrivă, în aerul rarefiat al ideilor; şi care a iubit mai mult spiritul lui Nae Ionescu decât pe bărbatul Nae Ionescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper