Istorie şi mit pe Mântuleasa

Un articol de Elena Manea

Din punct de vedere psihanalitic, mitul se află într-o strânsă legătură cu arhetipul, întrucât acesta face trimitere la o experienţă originară a omenirii ale cărei elemente ancestrale (arhetipurile) sunt aduse în conştient tocmai sub forma „poveştilor“ sau a „legendelor străvechi“ care conţin şi o doză mare de sacralitate pentru că aparţin unui moment ideal.

Din perspectiva lui Mircea Eliade, mitul reprezintă acele întâmplări petrecute ab initio, într-un timp mitic şi implicit sacru, denumit illo tempore. Acesta ilustrează o anume reversibilitate, fiind rememorat prin sărbătoare, ceea ce atestă o reintegrare a sacralităţii în profan, dispărută prin moartea lui Dumnezeu (Friedrich Nietzsche este cel care lansează afirmaţia conform căreia Dumnezeu a murit, însă noi suntem de părere că divinitatea doar s-a retras din lume, lăsându-şi astfel creaţia să se desfăşoare), dar şi prin eterna reîntoarcere. Ea se leagă de simbolul cercului sau al mandalei, sugerând faptul că moartea încapsulează în esenţa sa şi în acelaşi timp viaţa, renaşterea într-o ipostază nouă menită să îndrepte greşelile trecutului. Aceasta are legătură, aşadar, cu ideea de transmigraţie a sufletului sau de metempsihoză, aşa cum a mai fost numită, pe care cercetătorul român o preia din interiorul religiei hinduse şi budiste.
Pe strada Mântuleasa (1967) este o „punere în abis“ a întregii proze fantastice a lui Eliade. Ceea ce scrie fostul director Zaharia Fărâmă nu este decât scriitura mitică pe care o practică autorul. Fărâmă scrie cu mare atenţie şi reciteşte apoi, dar memoria îl trădează şi observă că, fără voia lui, confuziile şi repetiţiile pătrund în text, demonstrând că naraţiunea mitică se scrie fără autoritatea naratorului. Pe măsură ce o parte a textului se relevă, alta se ascunde. Acest lucru a fost sesizat în numeroase dăţi şi de Eliade, care nota în jurnalul său: „Când o latură a sacrului se manifestă (hierofanie), ceva se ocultează în acelaşi timp, devine criptic, adevãrata dialectică a sacrului fiind tocmai aceasta, că prin propria sa dezvãluire, sacrul se ascunde“. Astfel, strada însăşi devine centrul de interes întrucât în jurul ei se va ţese întreaga naraţiune, o naraţiune care capătă, pe măsură ce se etalează, forma unei pânze de păianjen cu reveniri şi întortochieri nebănuite. Din acest punct de vedere, naraţiunea este un spaţiu al iniţierii celor care îi acceptă convenţia, fie ca ne referim la cititor, fie că avem în vedere personajele care sunt fascinate, atrase şi chiar intrigate de meandrele
cursului povestirii personajului principal. Zaharia Fărâmă devine un rezultat al actului povestirii, deoarece el există prin intermediul poveştilor sale la care se raportează în calitate de martor al evocării.
Şi aici, ca şi în ale povestiri ale sale, Eliade demonstrează o foarte bună cunoaştere a universului mitic românesc de care a fost atras încã din copilărie. Povestea personajului Oana are o conotaţie mitică, întrucât face referire la diferite elemente ce aparţin acestui univers, ca de exemplu descântecele de dragoste. Oana le performează sub clar de lună, mereu în pădure, ceea ce poate reprezenta un simbol al iniţierii erotice (pesemne o trimitere la festivitãţile închinate zeului Dionysos care aveau loc în tot în spaţiul securizant al pădurii): „Mătrăgună doamnă bună, mărită-mă într-o lună“. Mai mult, constituţia ei fizică îi conferă un statut aparte, întrucat Oana, înaltă de doi metri patruzeci, părea din seminţie de uriaş, fiind capabilă să doboare bărbaţi mult mai voinici decât ea, amintind de centaurii din mitologia mai sus amintită. Şi în ceea ce priveşte ideea lumii subterane există o anumitã trimitere la fondul mitic popular. Se prefigurează posibilitatea comunicării cu cei trecuţi în lumea de dincolo prin intermediul unor pivniţe părăsite, asemeni celei a Blajinilor, personaje ce se hrănesc cu pomana pe care le-o fac oamenii în riturile de pomenire a morţilor specifice poporului român, deci o trimitere la ceea ce credinţa populară numeşte Paştele Blajinilor, în a căror lume pot pătrunde doar cei iniţiaţi, aceia care ştiu semnele. Ideea unui tărâm paralel lumii cotidiene este pusă în legătură cu istoria şcolii şi a străzii despre care se spune că ar fi fost clădită pe vechile pământuri ale lui Iorgu Calomfir. Acesta ar fi încercat să-i găsească porţile pentru a aduce de acolo nişte cristale despre care se spune că ar
fi putut să-i redea vederea soţiei sale, preafrumoasa Arghira (gr. arghiros, ce semnifică argint, este, în limbaj mitic, un corespondent al lunii, simbol al femininului). Femeia este lecuită cu ajutorul unei ape cu care trebuia să se spele pe faţă, o nouă referire la recuzita de leacuri populare care au puterea de a-i vindeca pe cei care au nevoie, într-un episod cu alură fantastică.
Mai mult, există o oarecare legătură cu illo tempore, cu vârsta de aur ilustrată prin copii, exponenţii echilibrului primordial distrus odată cu căderea în păcat. Nu se cunoaşte vârsta unora dintre personaje atât datorită genealogiei de natură istorică, cât şi a uneia de natură mitică, atâta timp cât planurile temporale nu se află în concordanţă. Jocul reprezintă un arhetip al fiinţei. El face parte din natura înnăscută, atemporală a universului, dar şi din structura fiinţei graţie spontaneităţii cu care aceasta se manifestă.
Parfumul de mister în care era învăluită strada Mântuleasa l-a impresionat pe tânărul Eliade, pe vremea aceea elev la şcoala de acolo, de care va rămâne profund marcat. Mai apoi, o va folosi ca sursă de inspiraţie pentru povestirile fantastice pe care le va scrie ulterior, conferindu-i, astfel, dimensiune atemporală.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper