Istoria este, oare, repetitivă?

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

După finala pierdută recent pe Le Rocher, la Monte-Carlo, în faţa sârbului Novak Djokovici, la un scor care, aparent, ar desfide orice comentariu (6-3 6-3), ce s-ar mai putea spune despre regele zgurei, Rafael Nadal? Cumva că maiestatea sa se îndreaptă spre extincţie? Sau poate că, în sfârşit, ceasul spaniolului a bătut, el fiind depăşit de o istorie ce vrea parcă prea repede să-l trimită în legendă şi mitologie?
Oricum, cine poate să ştie cum stau cu-adevărat lucrurile? Iar până la Roland Garros mai sunt turnee pe zgură… Şi, în cele din urmă, să ne gândim la un aspect esenţial: în sistemul de trei seturi din cinci, pe zgura pariziană, una fără turbulenţe atmosferice, într-o fază finală, după 10-12-14 zile de rodaj, señor Crăciun (aşa s-ar traduce numele lui Rafa în româneşte) va dezvolta cu siguranţă altfel de tenis. Şi mai este ceva, maiorchinul nu vizează niciodată cupa, ci jocul. Dacă tenisul merge, cupa vine logic. Că e al treilea sau al zecelea trofeu la Paris, nici că mai contează. Însă mai e mult până departe. De aceea reiau o parte a unui text mai vechi, în care comentam încă o revenire senzaţională a balearului, după un sezon decepţionant şi o suită de accidentări urâte… acest replay poate fi, cine ştie, un preambul la ceea ce se va fi pretrecând…
… O ultimă speranţă, un ultim criteriu pentru a afla dacă Rafael Nadal, superjucătorul iberic, mai putea să ţină capul de afiş al marilor competiţii tenisistice: sezonul pe zgură 2010. Se ştie, Nadal este considerat cel mai mare jucător din istorie pe această suprafaţă. Pe zgură, rezistenţa fizică, tehnica topspin-ului şi tactica sofisticată sunt elementele ce fac diferenţa. Ca urmare, confirmarea renaşterii nadaliene a venit exploziv. Astfel, la Monte-Carlo, Rafa a câştigat fără să piardă vreun set, desfiinţându-l pur şi simplu în finală pe puternicul său compatriot, Nando Verdasco, scor 6-0, 6-1. Cu titlul achiziţionat pe Le Rocher, Nadal devenea primul jucător din istorie care câştiga de şase ori la rând un turneu. Borg cucerise şi el de şase ori Roland Garros-ul, dar nu consecutiv, aidoma lui Federer, laureat de şase ori la Wimbledon, dar contabilizând şi el sincopa din 2008. Şi apropo de gazonul londonez, Pete Sampras se putea lăuda cu şapte trofee ridicate deasupra capului, dar cu o pauză datorată olandezului Krajicek.
Apoi, după Monte-Carlo, deşi cu durere în suflet, spaniolul a declarat forfait „la el acasă“, la Barcelona, căci protejarea genunchilor pentru restul sezonului „roşu“ era mai importantă decât martirizarea încheieturilor pe zgura catalană. Calculul s-a dovedit corect, căci Nadal avea să triumfe pentru a cincea oară la Foro Italico – dar nu fără să tremure serios, mai întâi în semifinala contra fantastului leton Ernests Gulbis, naşul lui Federer în tururile precedente, în faţa căruia Rafa a pierdut un set şi a trebuit să se întrebuinţeze puternic pentru a câştiga meciul; de asemenea, nici finala n-a constituit tocmai un galop de sănătate, deoarece compatriotul său, David Ferrer, supranumit şi „buldogul“ circuitului profesionist, s-a predat numai după o luptă încrâncenată.
Mai rămânea Madridul, Masters Series-ul patronat de Ion Ţiriac, un turneu pe care Rafa îl câştigase în varianta sa indoor, în 2005, dar a cărui primă finală în varianta pe zgură o pierduse în urmă cu un an, în faţa lui Roger Federer, din pricina genunchilor şi a epuizării fizice, după ce disputase trei seturi vreme de patru ore în semifinala împotriva lui Djokovici – un meci considerat de specialişti un clasic al genului. Condiţiile exterioare păreau să-l indice favorit pe elveţian: altitudine înaltă, zgură mai aridă, suprafaţă mai tare şi mai rapidă, lipsa curenţilor atmosferici. Dublul 6-4 din finală a spulberat şi ultimele iluzii cât priveşte supremaţia tenisului pe „roşu“. Nadal a defilat pe lângă cel mai galonat jucător din istorie, devenind primul tenisman care cucereşte toate cele trei turnee de Masters Series pe zgură. Urma însă Roland Garros-ul, turneul cel mai drag campionului spaniol – pentru a realiza în premieră absolută Marele Şlem „roşu“.
La Paris, cu prilejul conferinţei de presă ce premerge debutul turneului de la Roland Garros, Rafael Nadal Parera a declarat că nu cunoaşte un favorit cert şi că esenţial pentru el este să depăşească primul tur. Această afirmaţie nu era doar expresia elocventei sale modestii, ci şi mostra unei lucidităţi exemplare. Acelaşi lucru l-a afirmat şi campionul en-titre, marele Federer, dar şi alţi super-jucători, favoriţi la Paris – semn că toţi luau în serios dificilul turneu pe zgură. Cum au decurs lucrurile?
Eu, personal, am văzut trei meciuri disputate live de Nadal la Porte d’Auteuil, în acest an. În primul tur el a trebuit să transpire din greu, vreme de două ore şi jumătate, pe arena Suzanne Lenglen, contra puştiului din Guadelupa, replica siameză a lui Gael Monfils, Geanni Mina, în vârstă de optsprezece ani. Scorul, un triplu 6-2, este extrem de înşelător. Juniorul, anul trecut vicecampion mondial la categoria sa de vârstă şi actualmente numărul 656 ATP, i-a făcut zile fripte lui El Rey, contabilizând nu mai puţin de nouă (9!) mingi de break. N-a valorificat nici una, ce-i drept, dar Rafa a trebuit să-şi pună la contribuţie întreaga lui experienţă şi valoare ca să nu furnizeze (încă) o surpriză în capitala franceză. În turul al doilea, pupilul lui Tony Nadal a fost ceva mai relaxat, căci argentinianul Horacio Zeballos, deşi un bun jucător pe zgură, nu i-a luat mai mult de şapte ghemuri, izbutind doar câteva mingi frumoase. În turul următor, fostul lider mondial, „cangurul“ Lleyton Hewitt, acum destul de aproape de vârsta retragerii, l-a întins destul de mult, dar fără a fi în stare să-i smulgă vreun set lui Rafa.
În optimi, cu brazilianul Thomasz Bellucci, un specialist pe terre battue şi un tenisman în mare formă de-a lungul întregului sezon, meciul n-avea cum să fie unul uşor, dar scorul a fost destul de net 6-2, 7-5, 6-4, iar jocul nadalian a căpătat şi mai multă consistenţă, spaniolul reuşind să găsească mereu soluţii la problemele ridicate de Thomasz. În sferturi, prima nucă tare, în persoana imprevizibilului său compatriot, cel care-l eliminase anterior pe Verdasco, Nicolas Almagro, un tenisman cu serviciu puternic şi cu un backhand cu o singură mână de-a dreptul letal. Almagro îl chinuise pe Rafa în semifinala de la Madrid, cu două săptămâni înainte, după ce-i câştigase primul set, 6-4, dar cedându-le pe următoarele două cu un scor identic, 6-2. La Paris n-a fost mai uşor, căci în primele două manşe Rafa a trebuit să servească atent, să fie răbdător şi să aştepte tie-break-ul, în care s-a impus facil, la 2 şi la 3. Ultimul set i-a revenit la 4, Nicolas clacând în momentul cel mai puţin prielnic sieşi, dar confruntarea i-a arătat lui Nadal că e pe drumul cel bun. Semifinala, cu surprinzătorul killer al lui Novak Djokovici, austriacul Jürgen Melzer, a fost un galop de sănătate, căci în două confruntări anterioare strănepotul fraţilor Strauss nu-i câştigase mai mult de patru ghemuri pe meci. Acum, a atins treapta unsprezece, după o dispută frumoasă şi plină de excentricităţi tenisistice.
Finala de la Roland Garros ediţia 2010, pe care, din pricina emoţiilor, mărturisesc că am urmărit-o înregistrată, atât de tare mă temeam de un succes al vikingului Söderling, călăul lui Federer din sferturi, un tenisman cu un joc extraordinar de solid pe durata întregului turneu, aflat, iată, la a doua finală consecutivă pe zgura pariziană, a revelat un Nadal în zi excepţională, foarte calm şi teribil de stăpân pe sine, mereu prezent în meci, cu soluţii pentru orice strategie folosită de scandinav. Meciul, unul fără istoric, a durat mai puţin cu zece minute decât confruntarea din primul tur contra juniorului Mina, iar scorul spune, de astă dată, chiar totul: 6-4, 6-2, 6-4. Mulţi comentatori, inclusiv Mats Wilander, îl dădeau favorit pe Robin care, cu un serviciu ucigător şi cu un forhand ca o „lovitură de halebardă“ (expresia îi aparţine lui Cristian Tudor Popescu), se dovedise superior şi campionului elveţian, în sferturi, şi cehului Thomas Berdych, în semifinală. Rafa, cu media lui de 178 de km/h la primul serviciu, părea victimă sigură în raport cu media de 204 km/h dovedită de viking. Dar n-a fost deloc aşa.
Diferenţa între cei doi a stat în primul rând în capacitatea de a gestiona apăsarea prezumtivului triumf. Înaintea meciului, Rafael Nadal a declarat că doreşte să joace bine şi să câştige, dar dacă se va întâmpla să piardă, atunci e sigur că meritul va fi 100% al adversarului. Rafa n-a făcut risipă de retorică, n-a mimat modestia, ci a comunicat simplu esenţa jocului numit tenis: pe un teren, cineva câştigă şi cineva pierde. Viaţa merge oricum înainte, aşa că orice se poate întâmpla, nimic nu e bătut în cuie, nimic nu e tragic.
În schimb, Robin era absolut convins că se află pe coama valului, că a sosit clipa gloriei lui, după eliminarea lui Nadal şi finala de anul trecut, după înfrângerea lui Federer şi finala de-acum. Suedezul şi-a îngustat singur orizontul de aşteptare, „auto-condamnându-se“ psihic la victorie. Şi, ca de obicei, atunci când ceva este dorit prea mult, obiectul dezirabil se îndepărtează asimptotic. Poate că mai multă modestie şi luciditate i-ar fi prins mai bine lui Söderling… care însă şi-a săpat singur groapa, abordând partida aşa cum a făcut-o, cu un surplus patologic de self estime.
Suedezul a fost deosebit de nervos şi nerăbdător, a căutat să joace tare, la intimidare, cu mingi prea lungi, a lovit necruţător şi haotic, şi-a diminuat singur forţa primului serviciu, a căutat nepermis de obsesiv contre-pied-ul, chiar şi atunci când logica simplă ar fi trebuit să-i impună valorificarea zonei libere a terenului, iar atunci când s-a speriat de liftul spre exterior al spaniolului, a jucat obstinat spre centrul terenului, semn că defetismul îi anihilase deja orice speranţă. Cât îl priveşte, Rafa a servit sigur prima minge, cu mult efect, mereu în exterior, a jucat înalt, cu necruţător lift, pe reverul suedezului, a salvat monoton şi exasperant aproape orice minge trimitea decisiv adversarul şi a contabilizat calm punct după punct, greşind foarte puţin. Cu alte cuvinte, l-a lăsat pe viking să piardă pe barba lui, el mulţumindu-se să asiste la dezastrul acestuia.
Statistica meciului final de la Roland Garros, ediţia 2010, spune totul despre superioritatea categorică a spaniolului Rafael Nadal: aşi, 7 la 7; procentaj la primul seriviciu,  54% Söderling, 76% Nadal; duble greşeli, 4 la 1 suedezul; mingi direct câştigătoare, 40 la 35 Söderling; greşeli neforţate, 45 vikingul, 16 ibericul; mingi de break, 0 din 8 Robin, adică 0%, 4 din 12 Nadal, adică 33%; total mingi câştigătoare, 81 Söderling, 100 Rafa. Ce ar mai fi de comentat?
Poate doar faptul că după ultima minge, Rafael Nadal s-a prăbuşit pe spate de fericire, dar s-a ridicat rapid, după doar câteva secunde, ca să nu-l jignească pe adversar, făcându-l să-l aştepte nepermis de mult la fileu pentru simbolica strângere de mână. Având în vedere relaţia tensionată dintre cei doi, marcată în trecut de incidente provocate exclusiv de suedez, nu era cazul ca acum, la suferinţă grea, delicateţea lui Rafa să ignore omeneasca tulburare a învinsului. După acest sacru ritual al omagierii înfrântului, maiorchinul şi-a permis luxul unui alt episod de cură „zguristică“ pe spate, ceva mai îndelungat, după care, punându-şi prosopul pe cap, a izbucnit într-un plâns aproape isteric, cu convulsii extrem de puternice. Omul se eliberase. L-am înţeles pe Nadal, căci el se scutura astfel de umilinţa, îndoiala şi suferinţa îndurate aproape un an, după o pauză de titluri câştigate de aproape unsprezece luni. Rafa, prin acel torenţial plâns, s-a epurat lăuntric, s-a eliberat, şi-a acordat dreptul de a fi uman. A fost plânsul unui catharsis autentic, adevăratul titlu de glorie al unui campion care, în răspăr cu toate cobitoarele tenisistice din întreaga lume, şi-a dovedit în primul rând sieşi că este un luptător care ştie să moară frumos.
Doar că… nu a fost vorba de nici o moarte, ci de o adevărată renaştere. Odată cu eliminarea lui Roger Federer în sferturi de finală şi cu triumful la Roland Garros, Rafael Nadal Parera redevine, după unsprezece luni, lider mondial. În urma Grand Slam-ului de la Melbourne şi a Masters Series-ului de la Indian Wells, el avea un decalaj de 4000 de puncte faţă de elveţian. Astăzi, el contabilizează 400 de puncte avans. Câştigând Roland Garros-ul pentru a cincea oară, Rafael Nadal intră în selectul club al campionilor care deţin şapte titluri de Mare Şlem, alături de Henri Cochet, René Lacoste, William Larned, John McEnroe, John Newcombe, William Renshaw, Richard Sears şi Mats Wilander. Mai mult, superjucătorul spaniol egalează recordul deţinut de Björn Borg, respectiv faptul de a câştiga de două ori turneul de la Roland Garros fără a pierde măcar un singur set (performanţa a fost realizată de Borg în 1978 şi 1980, iar de Nadal în 2008 şi 2010).
Având în vedere că la 3 iunie 2010 El Rey Nadal a împlinit 24 de ani, cred că nu putea exista un cadou mai frumos decât acest cvadruplu triumf. Cât îi priveşte pe cârtitorii care văd totul sub specia dopajului, cum e, de pildă la noi, altfel talentatul gazetar Cristian Geambaşu, neinspirat în „glumiţa“ pe tema „fripturii în sânge“, infectă metaforă a energizantului interzis, dar fără să producă o singură dovadă în acest sens, fără să citeze măcar o singură autoritate în domeniu, ei, aceşti cârtitori, nici nu merită a fi luaţi în seamă. De şase ani aud acelaşi refren legat de cariera nadaliană, refren neurmat însă de vreo probă cât de mică. Urâtă boală paranoia asta generalizată, nu credeţi!?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper