Ioan Alexandru – portret complex

Un articol de Ion Brad

Aurel Hancu, Ioan Alexandru – monografie critică, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2014

Profesorul şi preotul greco-catolic din parohia Târnăvenilor şi a satelor din jur, Aurel Hancu, prieten apropiat al regretatului Ioan Alexandru, a reuşit să alcătuiască şi să publice această primă monografie amplă pe care o merita încă de mult marele poet.
Cartea este compusă din capitolele: Profil biografic; Opera; Dosar critic; Lucian Blaga – Ioan Alexandru: convergenţe lirice şi nu numai; Lirica lui Ioan Alexandru în actualitate; Aprecieri critice.
Autorul îşi argumentează astfel demersul său critic: „Considerăm oportun să prezentăm un profil biografic al acestuia, să ne oprim analitic asupra volumelor sale publicate, cu marcarea aspectelor de ruptură şi continuitate, să aflăm presupusele orientări şi tendinţe estetice, cum ar fi neomodernismul sau neoexpresionismul, să întreprindem cercetări de sinteză, privind opera poetică în ansamblu, pe anumite dimensiuni: poetica realului/profanului, poetica sacrului, purgatoriul liric, logosul imnic, imaginarul/limbajul profetic, metafore şi simboluri ale sacrului, stilul poetic etc. Astfel, cele două perspective – diacronică şi sincronică – vor putea oferi complementar o imagine integratoare şi verosimilă a fenomenului poetic alexandrian“.
Născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, în satul Topa Mică, din părinţi ţărani cu nume maghiarizat, Sandor, Ioan, cel de-al doilea copil al lor, din cei trei, şi-a făcut studiile în satul natal (astăzi şcoala îi poartă numele) şi liceul la Cluj. Se înscrie la Filologie, dar din cauza unor neînţelegeri cu decanul facultăţii, Mircea Zaciu, se mută la Literele din Bucureşti (1964-1968) unde este reţinut asistent pe lângă profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, la Catedra de atunci „Mihai Eminescu“.
Aşa îi urmează paşii vieţii şi ai carierei autorul, în subcapitolele: Peregrinul. Dascălul universitar. Binefăcătorul; Consolidarea credinţei; De la apelativul: Ion la Ioan; Poetul şi Revoluţia; Omul politic şi religios; Ultimii ani; Cei care l-au cunoscut; Indice cronologic.
Aflăm o mulţime de amănunte biografice mai puţin cunoscute din viaţa şi faptele lui Ioan Alexandru. Căci, de mai multe ori, el se comporta ca un veritabil erou al crezurilor sale estetice, morale şi sociale. Un astfel de moment semnificativ este cel al înmormântării lui Lucian Blaga, din mai 1961, când Ioan Alexandru i-a însoţit sicriul până la cimitirul din Lancrăm. Un alt moment important este cel din Poetul şi Revoluţia din care citez doar începutul: „Evenimentele care premerg revoluţia din 22 decembrie 1989 îl găsesc pe Ioan Alexandru la post. Cu crucea în mână şi cu Biblia, cu icoana Mântuitorului la sine îşi ia rămas bun de la soţia sa, Ulvine, şi de la cei cinci copii ai lor: Ştefan, Maria, Ioachim, Rut-Elena, Ioan-Constantin. Până acum, poetul luptase, într-o perioadă atee, să-şi scoată cărţile sale creştine, acum lupta lui primea alt sens. Era în noaptea de 21 decembrie ’89. La manifestaţie, a venit cu el şi soţia sa. A stat o vreme. A plâns că rămâne singură cu cinci copii, întrucât se auzeau împuşcături. «Deci – spune I. Alexandru – m-am despărţit de soţie, care mi-a spus: Dacă aşa îţi este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii! Eu am rămas acolo în stradă. Fără să-mi dau seama, a fost o noapte hotărâtoare, care a schimbat soarta României!»“
În bogatul capitol Opera, autorul îl încadrează pe Ioan Alexandru în generaţia fericită a anilor ’60, definindu-i crezul artistic, condiţiile debutului (cu volumul Cum să vă spun din 1964), influenţele neoexpresionismului şi aşa-zisul „purgatoriu liric“ şi „logosul imnic“. Pe acest ultim plan, sunt prezentate Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Iubirii, Imnele Putnei, Imnele Maramureşului. Examinându-le, autorul stăruie asupra poeticii realului şi profanului, a sacrului şi profeticului, cu metaforele şi simbolurile sale, precum şi asupra stilului poetic şi limbajului popular ardelenesc.
Un alt capitol este dedicat Eseistului şi cărţilor sale, mai întâi Iubirea de Patrie (în două volume, 1978, 1985), cu o gamă variată de subiecte, ca fenomenul poetic, misiunea scriitorului şi a artei, despre patrie şi alte topos-uri, despre limbă, cultură şi civilizaţie, despre călătorie, despre relaţia poeziei cu muzica, filosofia şi istoria.
Astfel aflăm că „Autorul eseurilor indică locurile din patria sa sau de peste hotare pe unde a călătorit: Transilvania, Maramureş, Blaj, Alba Iulia, Moldova, Putna, Ţara Românească, Dobrogea, Oltenia, Tg. Jiu, Ţara Vrancei, Germania, Spania, Roma, Finlanda, Acropole, Delfi, Creta, Moscova, Leningrad, Bulgaria, Japonia, menţionează obiective turistice, sanctuare, numele unor artişti sau scriitori, gânditori, istorici, muzicieni, opere de valoare: Eminescu, Coşbuc, Goga, Blaga, Voiculescu, Iorga, Pârvan, Bălcescu, Rembrandt, Rubens, Luchian, Grigorescu, Andreescu, Ressu, Gh. Anghel, Brâncuşi, Enescu, Heidegger, Hagia Sofia etc.“.
Sunt bucuros că n-a uitat să amintească de călătoria sa primă în Grecia, invitat la un colocviu pe temele ortodoxiei, dar neaşteptat la aeroport de nimeni, astfel că l-am putut salva (era cu unul dintre copii) şi aduce la Ambasadă, unde ne-am reluat vechile discuţii şi relaţii de la Bucureşti, unde locuisem o vreme aproape unul de celălalt. O preţuire reciprocă şi o prietenie ardelenească, reînnoită după 1989.
Interesantă, atunci ca şi acum, a fost şi rămâne opinia sa despre critica literară: „Criticului i se cere o mare iubire de Patrie, o mare iubire de adevăr, o minunată generozitate, o înaltă şi pilduitoare «moralitate» (Rostul criticului). El trebuie să aibă un criteriu de judecată şi acesta nu poate fi decât «lupta pentru adevăr». Marii noştri critici: Maiorescu, Vianu, Lovinescu, Pompiliu Constantinescu sau Călinescu trebuie înţeleşi în context european“.
E bine că nu lipsesc consideraţiile lui Ioan Alexandru incluse în eseurile Patria la Pindar şi Eminescu (teza lui de doctorat), Căderea zidurilor Ierihonului sau adevărul despre Revoluţie sau Luchian, zugravul, ca şi operele de memorialist (Bat clopotele în Ardeal), de conferenţiar şi traducător (mai ales Ode de Pindar şi Cântarea cântărilor).
Dosarul critic consemnează, în ordine alfabetică, aprecierile unor nume ca: Eugen Barbu, N. Băciuţ, Ion Bălu, Mircea Braga, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Victor Felea, G. Grigurcu, N. Manolescu,
D. Micu, Ioan Negoiţescu, Eugen Negrici, Adrian Păunescu, Al. Piru, Petru Poantă, Ion Pop, Edgar Papu, Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, Mircea Tomuş.
Despre începuturile sale, textul cel mai profund îmi apare, după 50 de ani de la apariţia primului volum, cel publicat atunci de Eugen Simion: „Ioan Alexandru aplică un principiu, comun expresioniştilor, dedus din ideea că în spatele lucrurilor obscure se află o realitate mai adâncă a existenţei, că lumea vegetală are o fire a ei, la care poetul trebuie să ajungă. A descoperi sufletul universului mineral constituie actul poetic decisiv. De la expresionişti (prin Blaga) sau din animismul folcloric, Ioan Alexandru primeşte această idee şi o introduce într-o mitologie ce surprinde prin încercarea de a da elementelor mărunte dimensiuni cosmice. A cosmiciza este pentru tânărul poet însăşi esenţa liricii. <…> Ioan Alexandru e un poet cum nu se poate mai profund pentru vârsta lui, neliniştit şi profetic, cu o limbă cărnoasă ce ştie, la nevoie, să devină transparentă şi diafană“.
Despre ultima perioadă, după ce-i apreciase ultimele etape, criticul Alex. Ştefănescu, examinând Imnele, conchide: „Poetul nu mai ţine la unicitatea revelaţiei, la caracterul de eveniment al scrierii unui poem, ci se mulţumeşte cu o mecanică a bucuriei, productivă şi uniformizatoare“.
Despre reuşita monografiei dedicată personalităţii lui Ioan Alexandru, un coleg şi prieten al său de la Blaj, Ion Buzaşi, apreciază: „Poet, preot şi profesor pasionat de poezie, Aurel Hancu era unul din cei chemaţi să realizeze aşteptata monografie consacrată celui mai mare poet imnic din lirica românească. A făcut cercetări amănunţite şi complexe privind viaţa şi activitatea poetului, i-a citit întreaga operă, aşa încât a putut realiza prima amplă monografie Ioan Alexandru, adică un studiu de adâncime şi amploare care tinde a epuiza tot ce este de spus în legătură cu o chestiune de istorie literară“.
Aşadar, o carte, mult dorită şi aşteptată a sosit acum când se împlineşte o jumătate de secol de la debutul în volum al unui mare şi, uneori, prea uşor uitat poet român.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper