Înşir-te mărgărite, valorificarea dramatică a mitului

Un articol de ALEXANDRU MAMINA

Teatrul Naţional Bucureşti şi-a redeschis Sala Mare cu spectacolul Înşir’te mărgărite, adaptare după textul lui Victor Eftimiu, în regia lui Dan Puric. O alegere bună, dată fiind amploarea montării cu zeci de interpreţi, multă mişcare scenică, muzică, dans şi proiecţii de mari dimensiuni, în maniera caracteristică a lui Dan Puric, preocupat să îmbine rostirea cu forţa sugestivă a corpului şi atmosfera sonor-vizuală. Este o încercare de teatru total, suficient de singulară pentru a fi remarcată indiferent de gradul realizării, mai ales că presupune muncă susţinută şi neremunerată cu actorii tineri, mai puţin experimentaţi, care trebuie aduşi în câteva luni la un nivel de competenţă sensibil peste ceea ce au dobândit în facultăţile de specialitate.
În pofida neajunsurilor interpretative inevitabile primelor reprezentaţii (câteva replici încurcate, nesincronizări coregrafice, tentaţia de a plusa excesiv), rezultă un spectacol de reală plasticitate, cu momente expresive, dintre care cele mai reuşite ni se par scena fermecării ca o seducţie a fetei de împărat de către vrăjitoare, întâlnirea Sorinei cu Zmeul Zmeilor şi dansul săbiilor. Foarte bun jocul lui Dan Puric (Zmeul) şi al lui Carmen Ionescu (Vrăjitoarea), oscilând subtil, cu economie de mijloace, între sensibilitatea comunicării afective şi pasiunea distrugătoare. Mai puţin intrată în rol Beatrice Rubică (Sorina) – altminteri inteligent pusă în valoare ca Ifigenie autohtonă –, capabilă să susţină fizionomic tablourile dramatice, ratează însă dramatismul unor replici, de pildă atunci când acceptă sacrificiul căsătoriei din raţiuni politice şi afectiv filiale. O notă specială pentru stăpânirea de sine a lui Silviu Biriş (Buzdugan), care a reuşit să depăşească momentul penibil provocat (în Teatrul Naţional Bucureşti!) de mieunatul disperat al unei pisici rătăcite prin culise şi de râsul spectatorilor, chiar înaintea scenei plecării personajului în căutarea miresei pierdute.
Înşir’te mărgărite se construieşte narativ pe alternanţa planurilor cotidian şi tainic,  proprie basmului, cu unele inserţii ale sentimentului numinos (frica sacră) în zona profanului, aşa cum se întâmplă cu ocazia discuţiei dintre ţăranii preocupaţi de semne şi minuni. Miza este să transmită publicului o stare interioară cu vocaţia misterului, adică a existenţei supratemporale, abstrasă din categoriile cunoaşterii istorice. Întâlnirea cu sacralitatea este imaginată pe calea magiei – ca spiritualitate de semn negativ – şi mai ales a mitului, în particular mitul zburătorului, în jurul căruia se elaborează partea cea mai importantă a simbolisticii piesei.
Zburătorul, reprezentat de Zmeul Zmeilor, traduce visul erotic înţeles ca iniţiere, ca transformare identitar-morală a tinerei prin intermediul dragostei. În această calitate, gestionează evoluţia fetei celei mici a împăratului, a cărei plecare de acasă corespunde unui parcurs cu valoare formatoare în cadrul fabulos al pădurii, locul privilegiat unde se coboară „prietenii zei“, cum spunea Friedrich Hölderlin. Este maniera în care au conceput cinematografic pădurea Andrei Tarkovski în Călăuza, apoi Dan Piţa în Concurs. Zmeul însuşi este ambivalent. Pe de o parte, apare ca iubitul aşteptat de fete să le fure (perspectiva Sburătorului heliadesc), dar, pe de altă parte, ca aspirând el însuşi la iubirea capabilă să-l scoată din izolare (mai aproape de ipostaza spectrală a Luceafărului).
Al doilea mit susceptibil de valorificare ar fi fost al androginului: fiinţa despărţită prin căderea în lume, ale cărei jumătăţi se caută mereu, recognoscibil eventual în goana neîncetată a lui
Făt-Frumos după Ileana Cosânzeana care-l completează, în sensul unirii misterice a soţilor deveniţi un singur trup spiritual. Din păcate, irelevanţa convenţională a interpretării celor două personaje este departe de posibilităţile artistice introspectiv-simbolice ale arhetipului psihologic întrepătruns cu taina nunţii.
În viziunea regizorală, condiţia omului nu se epuizează însă în câmpul de referinţă al miturilor. Împlinirea acesteia, întrevăzută ca eliberare de vrajă şi izbucnire de vitalitate prin dans, e plasată sub semnul creştinismului, al „crucii de viaţă făcătoare“ identificată la un moment dat cu fluierul, într-o încercare de suprapunere semnificativă a românităţii arhaice cu destinul universal al mântuirii. Recunoaştem aici ideea lui Dan Puric despre participarea poporului român la universalitate prin ceea ce are mai specific, anume perspectiva cosmică a culturii tradiţionale.
Totuşi, spre deosebire de Suflet românesc şi Royal fashion, Înşir’te mărgărite ni se pare un spectacol mai puţin închegat, ca un colaj de tablouri insuficient asamblate. Unele momente sunt repetitive, de pildă acela în care Floarea Soarelui caută să o atragă încă o dată pe mezina împăratului în lumea fermecată a plantelor şi gâzelor. Prima scenă din partea a doua – în care Buzdugan îşi revine după vraja de la nuntă – credem că şi-ar fi avut locul mai bine în finalul primei părţi, urmând cursiv după episodul nunţii. Partea a doua s-ar fi deschis apoi cu dialogul ţăranilor îngrijoraţi de piaza rea, premergător stepului din castelul întunecat.
Acestea sunt chestiuni care ţin de economia secvenţelor, aşadar de reprezentare, de faţeta exterioară a dramatizării. Există însă şi câteva fracturi sau inadecvări de conţinut, ce implică elaborarea sa ideatică. Prima se referă la identificarea caracterială a Sorinei, care suferă de o anumită incongruenţă. E destul de puţin credibil ca răsfăţata superficială de la început să ascundă în sine forţa morală de a-şi înfrunta părinţii şi de a renunţa la viaţa privilegiată pentru o iubire ipotetică, aşa încât transformarea survine oarecum artificial.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre încheierea creştină a spectacolului, pe care nu o anticipează nici intriga, nici tipologia personajelor. Sfârşitul are forţă sugestivă şi impact cathartic prin el însuşi, desprins de rest. Transpune mai curând opţiunea subiectivă şi nădejdea lui Dan Puric personal decât sensul inerent al povestirii. Înşir’te mărgărite se subsumează imaginarului mitic precreştin, din fondul mental popular, nu motivului cavaleresc al căutării Graalului. Creştinismul operează în temporalitate prin prezenţa Dumnezeului întrupat în istorie, pe când gândirea mitică se desfăşoară după coordonatele eterne ale matricei culturale ancestrale (cf. Lucian Blaga).
Cel mai mult contrariază emoţional evoluţia şi sfârşitul Zmeului, în condiţiile în care concepţia regizorală iese din schema binară buni–răi şi-l prezintă ca personaj tragic, respins de oameni, reconvertindu-şi frustrarea însingurării în dorinţă de putere, faţă de un Făt-Frumos superficial şi neconvingător ca erou pozitiv. Lupta dintre Zmeul rămas singur şi Făt-Frumos ajutat de o trupă de îngeri înarmaţi ne-a adus în minte înfruntarea lui Hector – conştient că avea să moară – cu Ahile, protejatul zeilor, a cărui aroganţă belicoasă provenea din convingerea că sorţii îi erau favorabili. În atare ipostază tipologică ajungi să-l simpatizezi pe Zmeu, ceea ce nu constituie o soluţie artistică ilegitimă, chiar din contră, presupune un nivel de problematizare superior logicii basmului. Numai că, în raport cu această simpatie, izbucnirea de bucurie din final se resimte nelalocul ei, după cum victoria binelui prin mijlocirea unui Făt-Frumos inconsistent apare dubioasă.
Observaţiile critice privesc aşadar unele aspecte legate de realizare, dar nu angajează viabilitatea şi potenţialul expresiv al experimentului ca atare. Valorificarea mitului readuce teatrul către sursele sale originare, în maniera tragediilor antice, reînscrisă contextului autohton de reprezentări, demers la fel de îndreptăţit şi de ofertant ca o montare clasică la Comedia Franceză. Poţi să rezonezi cu această încercare, să-ţi placă ori să te intereseze cel puţin sau poţi să te oripilezi precum o doamnă rafinată de o anumită vârstă, care nu-şi explica punerea în scenă a unui asemenea proiect decât prin dezordinea din societatea românească şi corupţia generalizată.

teatru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper