Idei răzleţe despre seducţie şi manipulare

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Izolat în împărăţia internetului, am socotit că este înţelept să preţuiesc doar opiniile rezonabile. Aflu că, în plină schimbare de moravuri, publicaţia franceză Le Point a scos un număr special dedicat seducţiei şi manipulării în politică. Pentru a fi convingători, îngrijitorii acestui număr au făcut apel la autoritatea unor gânditori, scriitori şi politicieni precum Machiavelli, La Fontaine, Sun Tzu sau Mao, şi au arătat cum este constrâns individul să susţină o direcţie a puterii de care se îndoieşte sau în care nu are încredere. Bănuiesc, un regal. Îmi amintesc că La Fontaine, pentru sublinierea unei idei, a strecurat într-o fabulă o maliţie care m-a cucerit: „Lăsaţi să lucreze ceva timp disperarea regelui: mie asta îmi face plăcere“.
Critica este posibilă,
dar nu hotărâtoare
Democraţia este în criză şi critica tot mai frecventă a capitalismului nu mai surprinde pe nimeni în Occident. Doar în România, din cauza unei traume vechi sau a uneia induse mai nou, critica democraţiei a rămas subiect tabu.
Razmig Keucheyan, profesor de sociologie la Sorbona, afirmă într-un eseu: „Ca toate regimurile politice, democraţiile nu sunt nemuritoare. Ele pot să dispară şi merită să ne întrebăm cum s-au născut. Democraţiile reprezentative sunt un ansamblu de instituţii politice, juridice, economice şi culturale… Un principiu trebuie să rămână, totuşi, caracteristic democraţiilor reprezentative: sufragiul universal, adică dreptul fiecărei persoane adulte de a-şi alege reprezentanţii sau de a se pronunţa la un referendum. Acest drept este însoţit de o serie de libertăţi fundamentale: de conştiinţă, de opinie, de asociere şi organizare.“ Am ales această opinie pentru a ne reîntoarce la o temă introdusă de Grecia în politica Uniunii Europene odată cu victoria în alegeri, în ianuarie trecut, a unui partid de (extremă) stânga, Syriza. Oricât de mari au fost eforturile Bruxelles-ului de a împiedica victoria nemulţumiţilor şi a revoltaţilor asupra politicii de austeritate impusă Greciei de la Berlin, alegătorii au rezistat până la capăt. A învins democraţia? Evoluţia raporturilor Atenei cu Bruxelles nu confirmă. Pierre Moscovici, comisar european al afacerilor economice, aşază într-o aritmetică simplă voinţa grecilor exprimată la vot: „Este logica lui 70-30. 70 de procente dorite de Bruxelles (în rediscutarea datoriei Greciei, n.n.) nu sunt negociabile, restul de 30% pot fi negociate“. „În ierarhia valorilor politice ale timpului nostru, afirmă Razmig Keucheyan, suveranitatea populară păleşte în această situaţie“.
Summit excepţional,
măsuri modeste
Uniunea Europeană a organizat în aprilie un summit extraordinar consacrat fluxului de emigranţi seduşi de limanul statelor dezvoltate. De fapt, este vorba de o nouă formă de disperare a lumii sărace. Italia nu mai face faţă tentativelor africanilor şi maghrebienilor de a-şi încerca norocul pe bătrânul continent. Tragediile nu se mai sfârşesc. Înghesuiţi în ambarcaţiuni improvizate, mii de argonauţi ai disperării sfârşesc înecaţi în apele Mediteranei. La propunerea cancelarului Angela Merkel, Uniunea Europeană a luat decizia triplării bugetului programului Triton conceput la U.E. pentru operaţiuni de supraveghere a frontierelor Italiei şi de salvare a imigranţilor. Parisul consideră măsurile încă insuficiente. În tradiţia politicii ei anti-imigraţioniste, Londra aruncă vina pe temerarii care îşi părăsesc ţările de origine. Roma atrage atenţia că Marea Mediterană a fost transformată în cimitir marin şi că, singură, este neputincioasă în faţa unei tragedii de pe urma căreia profită reţelele de traficanţi de oameni. Perspectiva: noi măsuri draconice de stopare a exodului săracilor lumii. Poate fi stăvilit acest tip de trafic prin măsuri de forţă? AFP informează că Uniunea Europeană ia în calcul operaţiuni severe de supraveghere, asemănătoare celor de apărare a frontierelor pe vreme de război. A fost avansată ideea distrugerii „flotilei morţii“ chiar pe teritoriul de provenienţă al acesteia.
Dimensiunea haosului provocat de „primăvara arabă“ îl face pe un expert în chestiunea Orientului să se întrebe dacă a meritat să fie eliminat Gaddafi, lider al Libiei până acum trei ani. Răspunsul îi pune în dificultate pe cei care au susţinut strategia înlăturării regimurilor dictatoriale din Maghreb. Sub dictatori ca Sadam Hussein şi Muamar El Gaddafi, marile migraţii de populaţie nu au fost posibile. Potrivit declaraţiei unui fost preşedinte al Comisiei de politică externă a Uniunii Africane, gabonezul Jean Ping, Occidentul a urmărit să schimbe dictatorii – cu care colaborase profitabil –, în timp ce Uniunea Africană ar fi preferat o schimbare de sisteme politice. Dacă lucrurile au stat aşa, atunci de ce Uniunea Africană nu a acţionat în direcţia dorită înainte de insurecţiile din „primăvara arabă“? Ar fi prevenit erorile Occidentului, unu, şi, doi, ar fi contribuit din interior la nevoia de mai multă democraţie în Africa. Aşa, astăzi, amploarea exodului de populaţie depăşeşte cu mult posibilităţile reale de intervenţie în favoarea azilanţilor. În plus, a devenit un fenomen cu dezvoltări imprevizibile: nimeni nu poate garanta că fundamentaliştii islamici nu se vor folosi de cărăuşii maritimi pentru a infiltra în Europa insurgenţi fanatici, pregătiţi pentru noi acte de terorism.
Opinia unui rus despre asasinarea lui Boris Nemţov
Fostul prim-ministru rus Mihail Kasianov, unul dintre opozanţii preşedintelui Putin, şi-a spus părerea în legătură cu asasinarea lui Boris Nemţov. Are Putin vreo responsabilitate în crima din februarie?, l-a întrebat un ziarist, precizând că a existat suspiciunea unei legături între eliminarea lui Nemţov şi evenimentele legate de actul terorist de la redacţia publicaţiei Charlie Hebdo. „Teză ridicolă, a răspuns Kasianov. De ce s-ar fi revoltat islamiştii împotriva lui, Boris a apărat întotdeauna libertatea de expresie şi nu a spus nimic împotriva Islamului. Este o explicaţie artificială. Iniţial, autorităţile (ruse, n.n.) au fost tentate să facă să se creadă că ar fi fost vorba de un complot al serviciilor secrete occidentale sau ucrainene; explicaţia nu a impresionat opinia publică, aşa că a fost inventată istoria cu Charlie Hebdo. Cum nici această versiune nu a convins prea multă lume, autorităţile au recurs la o altă explicaţie: ar putea fi vorba de o «crimă fără mobil». De fapt, puterea spune orice pentru a evita să recunoască un asasinat politic al cărui comanditar se află în Rusia. După părerea mea, nu Vladimir Putin a dat ordinul: cred că acest asasinat a fost un şoc pentru el. Putin nu are interes în această crimă; el caută cu orice preţ să evite tulburări interne în Rusia, nu vrea să crească neîncrederea poporului faţă de regim, în special a clasei medii, care este mult mai fragilă decât se crede. Dar climatul pe care l-a instaurat în Rusia de un an de zile a creat condiţii pentru un astfel de asasinat. De când Boris Nemţov şi cu mine – şi încă alţii – am denunţat anexarea Crimeii, propaganda oficială ne-a tratat ca pe «a cincea coloană». În discursurile lui, Putin a declarat că Rusia are «duşmani în interior»; am fost citaţi nominal. Unii au putut interpreta această atmosferă de ură ca un apel la crimă. Iată unde se află marea responsabilitate a preşedintelui rus“.
În loc de Post Scriptum
Am primit un reproş din partea unui poet cu o mare acuitate critică (ciudat la un poet, nu-i aşa?) care a socotit prea „stilizată“ şi „evazivă“ pledoaria mea pentru finalizarea anchetei privind rezultatul alegerilor prezidenţiale din România (vezi „O victorie merită să poarte nume bun în istorie“ – Cultura, nr. 15, din 23 aprilie). Poetul m-a întrebat: de fapt, ce conteşti, victoria alesului? Nu, nu contest nici victoria alesului, nici victoria în sine. Contest onestitatea celor care manipulează electoratul. Şiretlicul constă în crearea unui alibi – fraudarea rezultatului – pentru a acoperi un eventual eşec. Mă interesează, în calitate de cetăţean, ce s-ar fi întâmplat în situaţia în care rezultatul alegerilor ar fi confirmat sondajele de dinainte de primul tur de scrutin? Să ne amintim: cu un ceas mai devreme de cunoaşterea rezultatului unii alegători se îndreptau ameninţător spre sediul partidului al cărui candidat era dat, iniţial, câştigător; idem la Cluj şi Sibiu. Revedeţi reportajele de televiziune din seara lui 16 noiembrie. Furtuna ameninţătoare s-a oprit brusc când învinsul l-a felicitat pe învingător înainte de comunicarea oficială a rezultatului. Din acea clipă, lozinca „jos comuniştii!“ a fost înlocuită cu „suntem paşnici!“. De la Cluj şi Sibiu nu s-a mai transmis nimic. Finalizarea anchetei cerută de cei care au suspectat fraudarea alegerilor poate restabili adevărul în privinţa mobilului acelor demonstraţii. Oricare ar fi rezultatul anchetei, adevărul va ieşi învingător.
Asta am vrut să spun când am scris că o victorie merită să poarte nume bun în istorie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper