Franţa, cea de pe două continente

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În turneul recent făcut în Guadelupa, Martinica şi Guyana Franceză, preşedintele François Hollande s-a prezentat ca reprezentant al unei ţări latino-americane. Une trouvaille, găselniţă pe româneşte, pentru a lega trecutul fostelor colonii franceze din Antile de statutul „departamentelor de peste mări“ ale celei de a V-a Republici. Precizarea lui Hollande corespunde unei realităţi istorice căreia Parisul îi asigură o actualitate politică.
Priviri stânjenitoare spre trecut
Vizitele preşedintelui Hollande în proprietăţile de altădată ale Franţei coloniale au un impact simbolic mai puternic decât importanţa politică imediată. Cu siguranţă că nu şi-a dorit ca turneul să fie legat de trecutul colonial al Franţei. Dar nu s-a putut. Pecetea a fost pusă chiar la primul obiectiv vizitat, Memorialul ACTe construit la Pointe-à-Pitre, în Guadelupa, un complex muzeistic dedicat istoriei comerţului cu sclavi. Aşteptărilor gazdelor şi ale celor douăzeci de şefi de stat ai fostelor colonii din Antile, participanţi la inaugurare, preşedintele Hollande le-a răspuns cu un truism neconvingător: „Nu putem schimba istoria, putem schimba viitorul“. O responsabilitate pusă astfel la adăpostul vinovăţiilor plătite încă şi azi cu proiecte de alfabetizare, educaţionale şi civilizatoare. Acest fel de a onora datoriile trecutului a devenit o practică a fostelor colonii. „Educaţia este cel mai frumos simbol pe care ni-l putem oferi împreună“, a spus Hollande deschizând manifestările inaugurale de la Memorialul ACTe. Să recunoaştem, francezii sunt maeştri ai vorbelor de duh. Este uşor de imaginat că nu despre simboluri aşteptau gazdele să se vorbească. În departamentele franceze de peste mări, şomajul tinde spre 70%, iar şcolile sunt mai degrabă pustii.
Privind spre trecut, înaltul oaspete a ţinut să încredinţeze gazdele de privilegiul pe care li-l face ca primul şef de stat care vizitează acele ţinuturi îndepărtate ale propriei ţări. Se înţelege că, în cei 200 de ani de când insulele din Antile au devenit colonii franceze, nici un împărat, rege sau preşedinte nu s-a deplasat de la Paris pentru a pune piciorul pe pământul acelor ţinuturi îndepărtate. În ochii oaspetelui pare o reparaţie istorică: „Franţa este marea ţară care nu se sfieşte să-şi privească trecutul“, a declarat Hollande de îndată ce a păşit pe pământul departamentelor franceze din America Latină. Un trecut nu neapărat fără păcate. Haitienii îi vor aminti oaspetelui că şi-au răscumpărat independenţa, în 1825, cu bani grei, 150 de milioane franci aur. În moneda Franţei europene suma, plătită aproape în întregime din sărăcia localnicilor până în 1953, ar depăşi astăzi 10 miliarde de euro. „Datoria este socotită despăgubire pentru independenţă şi să nu ne îndoim, aceasta a compromis viitorul statului Haiti. Când voi ajunge în Haiti, îmi voi achita, la rândul meu, această datorie“, anunţa Hollande înainte de a sosi la Port-au-Prince. Pe drum, promisiunea a fost tradusă politic în „datorie morală“ ce va fi onorată prin participarea Franţei la programe de educaţie. Tinerii haitieni i-au strigat: „Hollande, l’argent oui, la morale non“. În ziarul haitian Le Nouvelliste sentimentul de decepţie a fost major: „Datoria morală este cea pentru trimiterea în sclavagism a negrilor luaţi cu forţa din Africa; prin sângele lor, transformat în sudoare, prin fiecare palmă de pământ din Santo Domingo s-a îmbogăţit metropola“. Inaugurarea Memorialui ACTe de la Pointe-à-Pitre a fost stânjenitoare, în această privinţă, pentru înaltul oaspete.
Havana, etapa cea mai
importantă a turneului
După primele semne ale dezgheţului intervenit între Statele Unite şi Cuba, puterile europene dau semne că vor să schimbe cât mai rapid cursul relaţiilor lor cu Havana. În decembrie trecut, imediat după întâlnirea dintre Barack Obama şi Raul Castro, ministrul de Externe francez Laurent Fabius s-a deplasat la Havana făcând un gest politic fără precedent pentru normalizarea relaţiilor Franţei cu izolata insulă din Caraibe. Şi, iată, la mai puţin de o jumătate de an, preşedintele Hollande a ajuns la Havana pentru a discuta cu reprezentanţii singurului regim comunist instalat vreodată în America Latină, regim atât de blamat în Europa. Pentru înţelegerea acelui blocaj, să amintim că, în 2006, ca urmare a arestării a 53 de opozanţi politici cubanezi, la Bruxelles a fost adoptat un document decizional, „Poziţia comună a Uniunii Europene“, prin care erau interzise contactele politice cu regimul castrist. De câtva timp, ca urmare a vântului nou ce bate dinspre Washington, interdicţiile din „Poziţia comună“ au fost anulate. Pe acest fond, turneul lui Hollande în „departamentele franceze latino-americane“ a fost continuat în Cuba. Obiectivul vizitei – investiţii franceze pe insulă – a fost dublat de unul politic: întâlnirea cu Fidel Castro. Impresia multora este că tocmai vizita în Cuba dă consistenţă turneului în Antile. Mai ales discuţia lui Hollande cu Fidel, calificată istorică chiar de delegaţia franceză. S-a spus că întâlnirea a fost o „dorinţă partajată“, dar nu (mai) este un secret că iniţiativa a aparţinut părţii franceze, preşedintelui însuşi.
De la victoria batalionului de „bărboşi“ coborâţi din Sierra Maestra, în 1959, până astăzi – pentru unii şi în viitor – Fidel a fost ţinta multor atacuri şi critici constante în Occident. Am încercat să aflu ce au pus la cale cei doi interlocutori pentru ca întâlnirea lor să aibă dreptul de a fi calificată drept „istorică“. Nu se poate spune că subiectele, astfel cum au fost făcute publice (agricultura, schimbările climaterice, sărăcia, războiul, chiar şi blocada americană) sunt noutăţi. Într-o astfel de convorbire, cred, acestea riscă să devină teme banale. De aceea, „istorică“ nu poate fi decât întâlnirea ca atare. De la îmbolnăvirea sa, în 2006, Fidel a primit cu extrem de mare parcimonie oaspeţi străini, iar aceştia au fost selectaţi de obicei din familia lui de înrudire politică: preşedinţi ai statelor latino-americane, africane şi pe cei ai Chinei şi ai Rusiei. Pare o excepţie – şi chiar este – întâlnirea lui Fidel cu un şef de stat occidental, iar importanţa acesteia este cu totul simbolică. Cei doi nu au putut pune lumea la cale; nu au forţa să o facă chiar dacă şi-ar propune. „Am vrut să am acest moment de istorie. Este istoria Cubei, este istoria lumii!“ a declarat Hollande după întâlnire. Palatul Elysée a dorit să păstreze tăcerea în privinţa întâlnirii. Puţini au fost cei din anturajul preşedintelui care au cunoscut evoluţia demersurilor pentru realizarea acesteia. Exista temerea ca Fidel să nu o agreeze? Posibil! El Lider Maximo fusese diabolizat în Occident, Hollande însuşi îl criticase pentru încălcarea drepturilor omului. Ségolène Royal, ministrul Ecologiei, a rezistat cu greu curiozităţii ziariştilor care îl aşteptau pe preşedinte la conferinţa de presă. În sfârşit, aveau să afle că lipsa de punctualitate a acestuia era plata pentru întâlnirea cu Fidel. Doamna Royal a oferit prima raţiunea întâlnirii: „Mai puternic decât om politic, (el) este un mit“. La Fidel se referea. Doamna Christiane Taubira, ministrul Justiţiei, a completat: „În spatele acestei dimensiuni politice inevitabile, este un semn de respect faţă de poporul cubanez“. Hollande însuşi s-a mărturisit în faţa ziariştilor curioşi: „Fidel Castro a ţinut să mă întâlnească, dar a fost o voinţă reciprocă. Orice s-ar putea crede despre ce a făcut, el a intrat în istorie. Şi din respect pentru poporul cubanez am vrut să-l întâlnesc“. A se observa similitudinea explicaţiilor, gândite în perspectiva aşteptatelor reproşuri care nu au întârziat să vină din partea opoziţiei. Căci adversarii lui Hollande nu l-au menajat pentru ideea întâlnirii cu Fidel. Alegerile prezidenţiale sunt la orizont.
Dacă este vorba despre o întrevedere istorică, doar viitorul va putea confirma. Interesul este cu totul îndreptăţit. Iar acest interes îl stârneşte o remarcă a lui Fidel în contextul discuţiilor despre blocada americană, reprodusă de Hollande însuşi: „trebuie făcut totul pentru a evita războiul!“. Care război? Cel ce putea să izbucnească în 1962? Sau cele care au urmat crizei rachetelor, deşi lecţia acesteia fusese elocventă? Într-un discurs ţinut la Universitatea din Havana, Hollande a reprodus următorul citat din José Martí: „O ţară cultivată este mereu o ţară puternică şi liberă“. Spera, bănuiesc, să sugereze că nu Che Guevara, poate nici Fidel, ci José Martí trebuie să devină cu adevărat mentorul schimbării politicii regimului castrist. Dar Martí este părintele Cubei independente!
Cuba îşi modifică din nou cursul propriei istorii. În jumătatea de secol de comunism avantajul cel mai mare câştigat rămâne cel al instrucţiei propriului popor din rândurile căruia peste 10% au studii superioare. A fost calea prin care s-a realizat „cultivarea“ de care vorbeşte Martí.
Are învăţămintele lui turneul lui Hollande în Antile, ca preşedinte al unei Franţe latino-americane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper