Forme ale indezirabilului: despre maidanezi, vagabonzi şi ideologiile drepturilor animalelor

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Vintilă Mihăilescu, Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, Chişinău, 2013

 

Ce atrage atenţia cititorului când deschide cartea profesorului Vintilă Mihăilescu este stilul colocvial, anecdotic, aspect de natură să creeze impresia unei lecturi uşoare, poate chiar superficiale. Dar, odată terminată  cartea, acesta se va convinge că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Dimpotrivă, Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului conturează o antropologie socială închegată, profundă şi în acelaşi timp relaxantă; la sfârşit, cititorul va avea impresia că a parcurs un roman de calitate când, de fapt, va fi citit o carte eminamente ştiinţifică. Aşa că nu îmi rămâne decât să-l felicit pe autor atât pentru exprimare, cât şi pentru conţinut, şi să mă concentrez asupra acestuia din urmă.
Numărul de câini vagabonzi din România depăşeşte cu mult media mondială, europeană sau chiar est-europeană. Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe lângă o legislaţie ambiguă şi incoerentă, agravată de  iresponsabilitatea populaţiei urbane, care distinge de obicei între maidanezii „buni“, ai locului (scării de bloc, străzii, cartierului), şi maidanezii „răi“, singurii care „muşcă“, şi nemaiţinând cont de faptul că peste 80% dintre câinii vagabonzi adoptaţi de bucureşteni sunt eliberaţi la scurt timp pe străzi – respectiv de iresponsabilitatea şi  de cinismul administraţiilor locale şi/ sau ale ONG-urilor de profil, care transformă în afaceri bănoase problema câinilor vagabonzi cu complicitatea hingherilor instruiţi să se comporte preferenţial, a veterinarilor şi a farmaciştilor – Mihăilescu susţine că estomparea postcomunistă a limitei dintre public şi privat reprezintă piatra unghiulară a acestui indezirabil deznodământ. Nu sistematizarea întreprinsă în „Epoca de Aur“ reprezintă factorul declanşator al acestui fenomen, chiar dacă, desigur, l-a amplificat, mulţi dintre cei cărora le fuseseră  dărâmate casele şi fuseseră  forţaţi să se mute în blocuri, în sau în afara localităţii a cărei rezidenţi erau renunţând la animalele de companie – ci tocmai atitudinea echivocă descrisă mai sus, distincţia între maidanezii „noştri“, blânzi şi jucăuşi, şi cei „străini“, agresivi şi uşor iritabili. Întreţinerea acestei dualităţi disfuncţionale, la limita dintre spaţiul public şi spaţiul privat (scara blocului, spaţiul verde dintre blocuri, strada „noastră“ ş.a.m.d.) a făcut ca numărul câinilor vagabonzi să nu scadă semnificativ, ba chiar să crească, în anumiţi ani.
Excluderea din ordinea social-simbolică nu  afectează însă numai câinii sau numai animalele; îi afectează în primul rând pe oameni. Mihăilescu operează, cu ajutorul lui Michel Foucault şi nu numai, o incursiune în istoria vagabondajului şi a evoluţiei formelor de excluziune socială de-a lungul epocii moderne. Astfel, dacă în Evul Mediu timpuriu Biserica Catolică impusese caritatea drept unicul comportament permis în raport cu săracii şi cerşetorii, această atitudine se va schimba radical la sfârşitul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii. Vagabondajul masiv, exceptând bandele de tâlhari, haiduci şi tot felul de saltimbanci aflaţi în afara, dar nu neapărat certaţi cu legea, a demarat odată cu aşa-numita „ciumă neagră“ care a înjumătăţit populaţia Europei între 1346 şi 1353: în haosul legislativ şi politic astfel instaurat, cete întregi de oameni migrau din zonele cele mai afectate de epidemie pentru a găsi hrană, adăpost şi o formă sau alta de ocupaţie. Situaţia era de înţeles şi nimeni nu a condamnat-o într-un context în care penuria forţei de muncă era acută. Vagabondajul s-a transformat însă într-o problemă socială de amploare în secolul XVI, când populaţia Europei nu numai că se refăcuse după epidemia de ciumă, dar şi crescuse semnificativ. Grupurile extinse de oameni aflaţi tot timpul în mişcare începuseră să reprezinte, conform autorităţilor laice şi religioase, un pericol social. Noua ordine socială, simbolică şi politică a stigmatizat excluşii, însemnându-i cu litera V (de la vagrant – rătăcitor, vagabond); apar acum legi împotriva săracilor şi case speciale de corecţie, în care sărăcia este percepută ca o anomalie, o scurtcircuitare nepermisă a noului tip de societate, fiind asociată frecvent cu nebunia. Fenomenul ia amploare şi pe fondul urbanizării Europei şi a surclasării agriculturii (sat) de către comerţ (oraş). Întocmai ca în problema contemporană a maidanezilor, se operează distincţii între săracii „buni“, locali, şi cei „străini“, culpabili exclusiv în baza propriei condiţii alogene. E drept că aceste distincţii sunt trasate de către autorităţi, biserica având un rol decizional central în acest proces, nu de către populaţie; dar, întocmai ca în cazul maidanezilor, o importantă parte a populaţiei aproba şi astfel reproducea noul consens social.
Indiferent că vorbim de oameni sau de animale, comunităţile şi mai târziu societăţile şi-au instituit propriile ordini simbolice fundamentate pe limite, prejudecăţi şi excluderi specifice. Pe criterii religioase sau ţinând de moravurile burgheze, instituţionalizate odată cu epoca iluministă, oamenii şi-au ales hrana, vestimentaţia, şi-au întemeiat familii, au proiectat în câmpul discursiv propria ordine înţeleasă ca nevoie de sens şi de apartenenţă; propria închidere, dacă vreţi. Lucrurile nu pot sta diferit nici astăzi, avertizează Mihăilescu, oricât credit am da ideologiilor militante care afirmă drepturile animalelor şi egalitatea lor cu oamenii, de exemplu. Da, problema îşi are originile în antropomorfismul creştin, în care natura fusese creată pentru bunăstarea umană –  şi a fost perpetuată prin intermediul raţionalismului european, care interpreta natura ca un uriaş mecanism aşteptând să fie descoperit şi subordonat de către o umanitate care, deşi diferită în multe privinţe esenţiale de cea medievală, era identică cu aceasta relativ la modul în care se raporta la natură.
Mihăilescu subscrie la ideea înlocuirii antropomorfismelor de tot felul cu forme specifice şi funcţionale de ecocentrism, dar atrage atenţia asupra absolutizării drepturilor animalelor, omul ajungând astfel să aibă numai responsabilităţi faţă de acestea, şi niciun drept. Or, în condiţiile în care mii de oameni suferă şi mor anual din cauza unei raportări inadecvate la problema câinilor vagabonzi, hrăniţi de  către tot felul de altruişti care fac astfel de gesturi individuale pentru a-şi  linişti propria conştiinţă, dar care sunt profund antisociale dacă sunt puse în context – poate că avem mai degrabă nevoie de adăposturi specializate mai multe şi mai încăpătoare, de sterilizări gratuite nu numai a câinilor vagabonzi, dar şi a celor cu stăpâni, aceştia contribuind substanţial la creşterea populaţiei de maidanezi –  şi, mai ales, poate că avem nevoie de o departajare mai fermă între spaţiul public şi spaţiul privat, una care să nu mai perpetueze diferenţa pernicioasă dintre maidanezii „noştri“ şi cei „străini“. Omul reprezintă o fază a evoluţiei naturii, nu o ruptură radicală faţă de natură, iar felul în care include animalele în modalităţile sale de înţelegere şi autoînţelegere reprezintă cheia construirii unei lumi postantropocentrice – o lume totuşi a oamenilor, singurele animale capabile de a numi şi a clasifica celelalte animale.  A înţelege prin asta doar dominaţia arbitrară a omului asupra naturii echivalează cu acelaşi tip de ideologie profesat de  naţionalismul etnocultural, care fetişizează agresiv propriile particularităţi, subminând astfel, într-o primă fază, proiectul unei societăţi democratice supraetnice, aşa cum sunt toate societăţile democratice şi, mai apoi, proiectul unei universalităţi „slabe“, dialogice, intercomunitare, intersocietale şi, în sfârşit, internaţionale.
Avem deci nevoie de noi strategii de incluziune, poate chiar de noi ordini simbolice, acestea fiind, ca orice tip de ordine, caracterizate de dinamism cel puţin în măsura în care înseamnă şi stabilitate  –  de un nou tip de înţelegere socială, de altfel de măsuri politice în acest sens, de noi tipuri de disponibilitate, de noi forme de deschidere pe care să le altoim pe propriile şi inevitabilele noastre închideri, de noi tipuri de responsabilitate şi rezonabilitate. Avem nevoie de toate acestea nu numai în ceea ce priveşte animalele, oricare ar fi acestea, ci în special în ceea ce priveşte oamenii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper