Fenomenul „autoficţiunii“

Un articol de Alex Goldiş

Florina Pîrjol, Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 272 p.

 
Spaima Florinei Pîrjol, mărturisită într-un interviu din Ziarul financiar, cum că tema volumului ei de debut, Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989, ar fi datată la patru ani de la redactare, nu e deloc justificată. Dimpotrivă. La o simplă privire panoramică, deşi mai toţi criticii tinerei generaţii au debutat cu cronică literară, în momentul când s-au aşezat să scrie prima carte au virat în mod surprinzător spre istoria literaturii, foarte preocupaţi de a rescrie canonul după o lungă perioadă de cenzură şi autocenzură. A demonstrat-o recent Bogdan Creţu printr-o simplă inventariere a steagurilor noii critici (Nicolae Manolescu şi ostilitatea faţă de prezent, în Ziarul de Iaşi): eticheta infamantă de „prezenteism“, aplicată superficial de Nicolae Manolescu întregii generaţii, n-are, ca mai toate afirmaţiile criticului din ultima vreme, nicio acoperire.
Dintre numele tinere care au dedicat volume de construcţie fenomenului literar actual, doar două se pot aminti: Cristina Chevereşan – cu Apocalipse vesele şi triste, 2006 – şi, recent, Florina Pîrjol. Dacă volumul primei era sub orice critică (lipsită de concept şi de exerciţiul limbii române, autoarea cădea în admiraţie naivă faţă de toate produsele mediatice ale ultimei generaţii), în schimb, cartea Florinei Pîrjol e demnă de toată atenţia.
În primă instanţă, pentru că ea nu atacă direct problema tinerei generaţii, ci, cum se spune, o caută la concept – ceea ce, s-o recunoaştem, nu s-a prea întâmplat în ultimii ani. „Egoficţiune“, „mizerabilism“, „minimalism“, „autoficţiune“, sunt termeni vehiculaţi la grămadă, cu sensuri mai puţin teoretice şi mai mult atitudinale. O variaţie discursivă liberă făcea să funcţioneze regula „spune-mi cine i-a catalogat pe tinerii scriitori «mizerabilişti» sau «minimalişti» ca să-ţi spun ce sens şi judecată valorică implică termenul avansat“. Din acest motiv, ziceam, e cu totul neîntemeiată teama autoarei că o discuţie cu conceptele pe masă despre literatura română postrevoluţionară ar fi tardivă: cam toate încercările de limpezire s-au dezumflat repede în polemici generaţioniste, degrabă reductibile la tabăra „pudibonzilor“ şi a „teribiliştilor“.
Dintr-odată, însă, Florina Pîrjol ridică aspecte importante ale literaturii actuale la nivelul dezbaterii terminologice. Şi asta, pentru că a reuşit să identifice orizontul teoretic cel mai profitabil de a o cuprinde: genurile autobiograficului. Nu e greu de observat că, indiferent de diferenţele de viziune şi de stilistică, cam toţi prozatorii de azi cochetează într-un fel sau altul cu o retorică a autenticităţii – ca reacţie deopotrivă la grand-narrative-ul şaizecist, gonflat de teme etice serioase, dar şi la calambururile stilistice ale optzeciştilor. Ceea ce înseamnă că, dincolo de a fi un simplu termen literar printre alţii, „autoficţiunea“ e în măsură să dea seama unei noi sensibilităţi şi a unei noi stilistici.
Discutarea implicaţiilor ei în literatura actuală e precedată de o arheologie culturală a genurilor autobiograficului. În loc să extrapoleze însă nepermis conceptul de autoficţiune la literatura Antichităţii, aşa cum au făcut-o inclusiv teoreticieni francezi actuali (a se vedea Vincent Colonna, Autofiction et autres mythomanies littéraires), Florina Pîrjol preferă să-i inventarieze, cu scepticism, preistoria: Confesiunile Sfântului Augustin, scrierile lui Lucian din Samostata sau Metamorfozele lui Apuleius sunt invocate doar cu jumătate de gură, cu precizarea că „nu e vorba de o intenţie de autoexpunere, cât mai degrabă de un artificiu retoric, de o convenţie specifică epocii“. În această istorie tipologică a genurilor biografice, abia Eseurile lui Montaigne sau Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau încep să semene cu ceea numim azi scriitură personală, de vreme ce dispare nimbul hagiografic-didactic în favoarea interesului pentru individ ca fiinţă privată: „În linii mari, inovaţia pe care o aduce autobiografia lui Rousseau în istoria genului este interesul şi propensiunea spre notaţia intimă, spre faptul de viaţă personal, lipsit de calitatea «educativă» a exemplarităţii. Individul nu mai este portavocea colectivităţii sau fiinţa abstractă care vrea să acceadă la un nivel spiritual superior, ci creatura imperfectă, slabă, nevrozată, păcătoasă etc. dar unică, înzestrată cu o voce inimitabilă“, notează autoarea. De aici până la avatarurile de secol XIX-XX ale literaturii autobiografice, teoretizate şi numite în fel şi chip de critica franceză, de la „roman intim“ (Sainte-Beuve) sau „roman personal“ (Brunetière) sau roman autobiografic (Anatole France, Thibaudet), nu mai e decât un pas.
Dacă evoluţia tipologică a genurilor autobiografice e pusă pe fast forward, ceea ce o preocupă în schimb pe autoare e explicarea fenomenului autoficţiunii. Spun „fenomen“ şi nu „gen literar“, pentru că Florina Pîrjol respinge accepţiunile strict formale ale literaturii catalogate astfel. E şi motivul pentru care clasificările naratologice ale lui Genette sau Lejeune o lasă rece. În schimb, autoarea pare să se îndrepte spre dimensiunea social-identitară a acestui „cuvânt-valiză“. Înainte de a fi un concept literar, autoficţiunea e un simptom cultural al actualităţii. Cea mai consistentă parte a cărţii reface, de aceea, dezbaterile franceze în jurul termenului, odată cu consacrarea lui de către Serge Doubrovsky, în 1977. Aplicat propriului roman, Fils, conceptul de autoficţiune începe să prindă substanţă în deceniile următoare deopotrivă prin materie literară (Amélie Nothomb, Michel Houellebecq, Christine Angot, Annie Arnaux, Philippe Vilain, Guillaume Dustan sunt doar câteva dintre numele cărora li s-a aplicat conceptul) şi prin contribuţii teoretice. Reperele constante ale Florinei Pîrjol sunt Marie Darrieusecq, Jacques Lecarme, Vincent Colonna, Philippe Gasparini, Philippe Forest sau Mounir Laouyen. Insistenţa cu care s-a vorbit despre autoficţiune în mediul francez a făcut ca ea să depăşească limitele unui simplu gen specializat şi să devină un adevărat simptom cultural, cu totul reprezentativ pentru problematicile scriiturii în societatea de consum. De la simplă opţiune literară, cum putea fi privită până la începutul anilor ’80, autoficţiunea tinde să devină tot mai mult (şi aici, autoarea merge pe mâna lui Marie Darieussecq) o practică „subversivă“, vertiginoasă, care „întoarce cu susul în jos gestul autobiografic“. Etapa romantică şi naivă a genurilor autobiografice s-a încheiat, de vreme ce autoficţiunea se confundă cu o practică radicală a scriiturii. Fără a o defini niciodată exact (cartea se rezumă adesea la expunerea cât mai largă a câmpului de problematici), Florina Pîrjol insistă asupra valenţelor actuale ale fenomenului. Spicuiesc câteva dintre cele mai interesante sintagme în acest sens – şi care converg, toate, spre radicalizarea acestui discurs ale eului: „literatură a „marginalilor“ (ba chiar a marginalilor din unghi sexual sau ideologic), preocupată de „vânzarea publică a intimităţii“; „mărturisire de tip psihanalitic: urgentă, intempestivă, instinctivă“; „literatură crudă, violentă“; „categorie textuală ce acoperă autobiografii rebele sau transgresive“; „reacţie la terorismul societăţii de consum“.
De altfel, marele atu al cărţii e de a reface întreaga reţea ideologică a termenului şi de a-i identifica legăturile dincolo de zona literarului: „Blog-urile, forumurile, reţelele de (falsă) socializare, reality show-urile, vedetele de carton cu biografiile lor falsificate, literatura tot mai uşoară, mimând autenticitatea, tot acest bâlci mediatic vânzător de sinceritate – iată doar câteva ipostaze «sociale», antropologice chiar, ale autoficţiunii care ar trebui să ne convingă definitiv că nu avem de-a face doar cu un gen fragil, ambiguu, cu miză facilă şi trecător, ca orice modă, ci global, cu o nouă «vârstă» a deja anunţatei religii a simulacrelor şi a nesincerităţii. Plăcerea lecturii, cu toate notele distincte ce o compun, pierde teren în faţa curiozităţii voaieriste şi a dorinţei primare de adrenalină, de senzaţional, iar relevanţa şi valoarea estetică devin un accesoriu opţional al unei activităţi în care juisarea de moment şi posibilitatea de a se recunoaşte în cele citite devin mize supreme“.
Proiectând discuţia pe un ecran atât de vast, autoarea poate coborî cu credibilitate în literatura postrevoluţionară (şi nu numai), pentru a stabili o tipologie şi un mod de evoluţie a genurilor autobiografice româneşti. Acest segment al cărţii necesită, însă, un comentariu separat. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper